Vacanţă de vis

   Trag cu poftă aer în piept. Nu mă mai satur, de parcă noaptea ce tocmai se pierde mi-a fost închisoare. Aerul e atât de pur, încât mă îneacă. Mintea mi se golește, mă simt ușoară, odihnită, plutesc pe un nor deasupra unui munte singuratic. Îmi golesc plămânii și mă trezesc la realitate.

   A fost minunat, chiar dacă doar un vis. Deschid ochii, mă izbesc de poluarea orașului și-mi amintesc de rutina zilnică, de stresul devenit deja obișnuință. Așa sunt eu, visez mult și des, mereu în culori, când dorm sau cu ochii deschiși. La birou, încă mă țin agățată de norișorul acela, deși cofeina din cană se străduiește din răsputeri să mă coboare. Încerc să scriu ceva, dar mă trezesc desenând un munte. E clar: am nevoie de o vacanță. Peste o jumătate de oră, strecor timid în fața șefului cererea de concediu.

   E o nebunie! Am adunat câteva lucruri pe post de bagaje, mi-am urcat în mașină fetele iar pe Cezar, soțul meu, îl iau din mers de la birou. Plecăm la munte! Ne îndreptăm spre centrul țării, inima încoronată de Carpaţi a României.

   Foto arhiva personală

   Spre asfințit, ne oprim la Poiana Brașov și căutăm cazare. Suntem o familie numeroasă, toate locurile din mașină sunt ocupate, așa că avem nevoie de un apartament pentru cinci persoane, într-o zonă liniștită a stațiunii. Providența e de partea noastră și răsuflăm ușurați când găsim unul la Hotel Royal Poiana Brașov. 

Foto arhiva personală

   Cu sinceritate spun: nu m-am gândit niciodată că voi medita la rostul existenței, cu ochii în cadranul timpului, la Poiana Brașov. Aici, timpul a fost snopit în bătaie și alungat. Încă i se mai aud țipetele în creierii Postăvarului, când vântul piere. Iar Lacul Miorița – bijuteria din lada de zestre a stațiunii, piesă de supremă atracție, podoaba scoasă la soare, lustruită și ștearsă de praf, ce sticlește sub soarele de gheață al lui decembrie.

   Foto arhiva personală

   Trei zile la confortabilul hotel din Poiana Brașov au trecut aievea. O săptămână nu e de ajuns pentru a ne bucura de tot ce ne oferă hotelul și stațiunea. Fetele și-au închiriat schiuri și s-au distrat pe pârtie, ne-am plimbat cu telegondola, iar seara ne-am întors obosiți la hotel. În fiecare seară, fetele au adormit cu zâmbetul pe buze; ce te poate emoționa mai mult decât fericirea copilului tău și faptul că aceasta ți se datorează?!

   E târziu, ceasul a uitat să mai bată gongul. Noi suntem jos, la barul hotelului, ca doi adolescenți ce se curtează. În jurul nostru, oameni ce și-au lăsat grijile dincolo de munți joacă biliard, darts electronic sau fotbal de masă, ori ne țin tovărășie la bar. Un strat proaspăt de zăpadă așezat pe terasa de vară mă duce cu gândul la Crăciun și cu ochii minții găsesc un loc potrivit bradului împodobit. Mi-ar plăcea să ne petrecem sărbătorile în acest loc.

   Diminețile târzii le petrecem la saună. Fetelor li s-au înroșit năsucurile, iar cea mijlocie mă întreabă dacă suntem în casa de aramă a Împăratului Roșu, din ,,Povestea lui Harap-Alb”. Îi spun că da, iar Gerilă (tati) va strănuta odată și va îngheța tot. Râdem de naivitatea ei, când îl roagă pe Cezar să nu strănute, că îi place la abur.

   Trag cu poftă aer în piept. Îl țin mult în plămâni, să nu-i uit intensitatea. Aerul e atât de curat, încât mă îneacă. Astăzi plecăm din Poiană și-am desenat o inimă mare pe zăpada așezată în parcarea hotelului. E semnul meu secret, pentru a ști unde să mă arunc de pe norul din vis.

      Articol scris pentru competiţia Super Blog 2017. Proba 6.

Surse foto: Hotel Royal