La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan-Capitolul 5

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

Capitolul 4-Cutremurul

Capitolul 5-Talismanul

  După câteva zile…

-Îți place? Uite ce frumos am restaurat-o! Eu, cu mâinile mele!

„O, Doamne!” își spunea Andreea în gând, în timp ce privea oglinda întreagă, deși cu o crăpătură vizibilă, încastrată în rama frumoasă.

– Ăăă, cum ai făcut?

– Am curățat-o de sângele închegat și am lipit-o! Nu-i frumoasă?

– Dacă n-ar fi crăpată, da!

– E, nu le putem avea pe toate! Și în plus, mie-mi poartă noroc! De regulă, oglinzile sparte aduc ghinion. Așa se spune. Eu sunt excepția de la regulă, mi-a adus noroc, e talismanul meu!

– Poate te tăiai iar! – îi răspunse ea, neîncrezătoare. Nu credea în superstiții, talismane și alte prostii, iar comportamentul Ramonei din ultimul timp… mai lipsea să se ducă la întâlniri cu șamanii și să-și aleagă un guru.

– E, păi crezi că am reparat-o cu mânile goale? Nuuu, mi-am pus mănuși. Am curățat-o cu o perie înmuiată în apă și detergent, m-am ferit s-o ating. Nu de alta, dar era iar să mă înțep, o să-ți povestesc!

– Păi și cu ce ai lipit-o?

– Lipici și ojă transparentă! Am înmuiat pensula de unghii în ele.

Abia acum observa Andreea micul atelier improvizat: pensule pentru manichiură, o sticluță cu lac de unghii transparent, un tub de lipici…

„- Foarte bine ai făcut, fata mea, că mi-ai spus! Trebuie să facem ceva!

– M-am gândit să nu vorbesc cu doamna Angela, la cum o cunosc, s-ar îngrijora peste măsură. Cred că ar fi bine să nu-i spuneți deocamdată. Cine știe, poate e o perioadă mai stresantă, care va trece…

– Ai dreptate, nu-i spunem Angelei deocamdată. Ea e mai sensibilă… De fapt, și ea a avut o perioadă așa, înainte cam cu un an și ceva de nașterea fetei, tocmai ne căsătorisem. Avea cam vârsta Ramonei de acum. Nici ei nu i-am spus, nimeni nu știe. Of, cred că o moștenește!

– Și până la urmă? Și-a revenit repede?

– Nu chiar repede, dar și-a revenit. Așa, deodată și complet. N-a mai vorbit nici măcar o dată despre cele întâmplate atunci. A fost vorba s-o internăm, dar n-a mai fost nevoie. Și-a revenit spectaculos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Mă scuzați că vă întreb, știu că e un subiect delicat și nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar ce problemă avea doamna Angela?”

– Heeeeeiiii, mă auzi? La ce te gândești? Ce-ai, ești cu capul în nori?

– Ce?

Ramona își pocnea degetele râzând prin fața Andreei, care părea cufundată în gânduri, cu privirea fixă într-un punct.

– Ce-ai pățit? Vorbeam cu tine și tu te gândeai la nemurirea sufletului! Credeam că eu sunt visătoarea cu ochii deschiși!

– Păi mă gândeam dacă nu era mai simplu s-o duci la reparat, să pună în ramă alt geam… Așa păstrai rama și te scuteai de atâta muncă…

– Am vrut s-o duc, dar… D-asta o luasem cu mine, s-o duc la reparat și ghici ce s-a întâmplat!

– Ce?

– Să-ți spun și de ce e talismanul meu! De fiecare dată când am oglinda la mine, îl întâlnesc pe el!

– Pe cine? Pe tipul fără nume?

– Nu mai e fără nume! Am aflat și cum îl cheamă: Sergiu! Am și numărul lui de telefon! A rămas să-l sun, ca să ne întâlnim să-i înapoiez mănușa! Deși inițial mi-a spus s-o păstrez, dar l-am convins că trebuie înapoiată.

Andreea își observa prietena: jubila ca o adolescentă. Ramona continuă:

– S-a purtat destul de ciudat, dacă stau să mă gândesc, n-am mai întâlnit pe nimeni ca el. Auzi, mi-a scris numărul pe o hârtiuță! Cine mai notează un număr de telefon pe hârtie în ziua de azi? Eu i-am spus că prefer să mi-l dicteze, că-l bag eu în agendă și-i dau bip. Cică „Ce să-mi dai?”. Zău că pare de pe altă lume! Cam ca mine, așa, poate d-aia îmi place de el! Și el mi-a cerut numărul de telefon și l-a notat într-un carnețel. Nu în agenda mobilului! Cică:

„- Ești sigură că ăsta e numărul?

– Mi-a luat ceva până să-l învăț, dar da, ăsta e.

– E foarte ciudat. N-am mai văzut niciodată un număr așa lung și care să înceapă cu 07… E din străinătate?”

– O fi făcut mișto de tine.

– Așa zic și eu.

„Dă prea multe detalii ca să fie doar o plăsmuire. Dar dacă totuși, tipul ăsta e inventat? Prea pare a roman… Trebuie să verific.”

– Sunt curioasă și eu să-l cunosc. Atât ai vorbit de el…

– Păi știi la ce mă gândesc? Când ne întâlnim, să vii și tu cu mine. Mai târziu, zici că trebuie să ajungi undeva și pleci.

„Hmmm, dacă era invenție nu accepta așa ușor. Găsea tot felul de pretexte să se fofileze…”

– Păi zici că ai numărul lui? Hai, sună-l să stabiliți!

– Așa repede? Nu pare aiurea?

– Nu! Se presupune că vrei să-i înapoiezi mănușa cât mai repede! Hai, sună-l!

Scoase din geantă o hârțiuță împăturită, apucă mobilul, dar când să se apuce să tasteze:

– Băi, ăsta face mișto de mine!

– De ce?

– Uite și tu ce mi-a dat!

– Ce ciudat! Număr de fix, fără prefix măcar… De ce nu ți-o fi dat numărul de mobil?

– Nu știu!

– Știi ce? Sună așa! Dar pune „021” înainte!

– Așa o să fac. Să vedem dacă sună… Sună!

La al patrulea tril, răspunse o voce slabă, de femeie.

– Alo, bună ziua, pot vorbi cu Sergiu?

Pauză.

– Alo, mă auziți?

Dar nu se mai auzi nicio voce, doar sunetul receptorului pus în furcă și ton de ocupat.

– Ce? întrebă Andreea intrigată la culme.

– A închis. Sau s-a întrerupt. A răspuns o femeie.

– O fi iubita lui. Blonda de care ziceai.

– O fi…

– Nu știu, Ramona, poate n-ar trebui să mai suni.

– Păi nu mi-ai zis tu să sun?

– Da, crezând că ți-a dat și el, ca omul normal, un număr de mobil. Și că nu răspunde una. E cam tricky, ascultă-mă pe mine!

După un moment de tăcere, Andreea vorbi din nou:

– Auzi, dar ziceai că ai mers cu oglinda la reparat. Cum de până la urmă ai lipit-o singură?

– Ăăă, nu era restauratorul acolo. Scria că se întoarce imediat, am așteptat ceva și n-a mai apărut. Muream de frig, așa că m-am întors acasă. Și m-am gândit: „Dar ce, mă, nu sunt eu în stare să repar o oglindă?”

– Și cum de era să te înțepi iar?

– A, când îl așteptam pe nenea restauratorul, am scos oglinda. Ca să nu mai stau să cotrobăi când vine el. Sau mai bine zis, de plictiseală și nerăbdare. Nu știu ce am făcut eu, că i-am dat drumul neînvelită înapoi, în geantă. În drum spre casă, îmi căutam telefonul în geantă și era cât pe ce să mă tai din nou.

– Tipic! Nu prea înveți din greșeli!

„Să inventeze Ramona? Și atunci de unde numărul de telefon? Scrisul nu pare al ei, altfel aș fi zis că a pus ea totul la cale. Știu cum scrie Ramona de când eram mici, recunosc până și cifrele scrijelite de mâna ei… Și totuși, povestea asta e atât de neverosimilă… Tipul ăsta picat din cer… Prea sună a roman de dragoste ieftin. Deși ar fi foarte greu să inventeze atâtea detalii, iar dacă ar face-o, ar trebui să se apuce de scris. Și ăsta, dacă într-adevăr există, tare ciudat mai e! De ce nu i-ar da numărul de mobil? Poate vrea să scape de ea…”

  VA URMA

Sursa foto: Romance of Pages