La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan-Capitolul 12

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

Capitolul 4-Cutremurul

Capitolul 5-Talismanul

Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica

Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației”

Capitolul 8-Fotografii

Capitolul 9-Coincidențe și intuiții

Capitolul 10- O graniță pentru tot…

Capitolul 11-Vis și vizită

Capitolul 12-„Curios lucru, memoria”

   Ramona își aduse aminte de un ceas de buzunar cumpărat în urmă cu câțiva ani de la un târg de antichități. Venise timpul să facă o vizită… De data aceasta, restauratorul era la datorie.

– Bună ziua, ați putea repara așa ceva? îl întrebă, scoțând din geantă ceasul.

– Să vedem!

– Știți, e moștenire de familie, mai mult valoare sentimentală, a fost al străbunicului meu, este foarte important pentru mine. L-aș fi dus la ceasornicari obișnuiți, dar pe dumneavoastră vă știu de mult, am încredere…

– Da, foarte bine că l-ai adus aici! – răspunse bărbatul, vizibil măgulit – Este o piesă deosebită, trebuie să vedem pe ce mecanism funcționează.

– Pot să vă spun sigur că nu pe baterie!

– Da, în mod cert nu pe baterie ! – răspunse bărbatul, fără să prindă gluma – A mers până acum?

– Când mergea, când se oprea. Ticăia, așa. Avea perioade și perioade.

– Mda… Cred că e pe bază de arcuri, e posibil să nu se mai găsească piese de atunci, nu cred că se mai fabrică. Trebuie să-l deschid ca să-mi dau seama. Dar stai liniștită, duduie, că-l rezolvăm!

– Sigur! Am încredere în dumneavoastră că îl puteți repara! Se vede că sunteți pasionat de ceea ce faceți! Vă știu de când eram mică! Aveți atelierul de mult, nu? Cred că de peste 20 de ani.

– O, da! Din ‘93, mai exact.

– Mulți ani înainte! E ceva inedit, acest atelier, o oază în lumea asta în care totul se aruncă, se înlocuiește… Foarte bună idee ați avut să-l instalați!

– E! Nu se câștigă cine știe ce… Cum ai spus și matale, în ziua de azi, totul se aruncă, nimeni nu mai repară nimic… Curios, mi-ai adus aminte de ceva… Știi că nu eu am avut ideea să ridic atelierul?

– Nu? Atunci soția?

– Nu… Nu ea, Dumnezeu s-o ierte!… Dacă-ți spun că nici nu știu cine e persoana care mi-a dat ideea… O fătucă, așa, ca dumneata. A dat buzna la mine în casă, crezând că e un atelier de restaurare, he he! Se rătăcise. Nici ea nu știe că mi-a dat ideea! Fătucă, vorba vine, acum trebuie să fie femeie în toată firea, cred că are vreo 40 de ani și ea, poate mai mult…

– Ce poveste! Și cum v-a dat ideea?

– Păi se rătăcise. Ne-am pomenit cu ea în casă, a intrat crezând că e un atelier de restaurare. Nevastă-mea s-a speriat, a crezut că sunt hoții! spuse el râzând.

– Demn de un reportaj! O afacere pornită de la o fată rătăcită!

– Ha ha, chiar așa a fost! Întotdeauna mi-a plăcut să repar lucruri vechi, dar până atunci nu mă gândisem la așa ceva. Adică să pun pe picioare o afacere cu treaba asta.

– Ați mai văzut-o vreodată pe fata aceea?

– Nu… N-am mai văzut-o, cred că nu era din zonă. Toți clienții mei sunt din zonă, dar pe ea n-am mai văzut-o. O fi fost în trecere pe aici. D-aia s-o fi și rătăcit.

– Dar dacă ați vedea-o acum, ați mai recunoaște-o?

– După atâția ani, chiar nu cred. S-a schimbat și ea, iar memoria mea… Curios lucru, memoria! Ții minte întâmplările în mare, dar chipuri sau alte daraveli, nu. N-ai cum. Dar aș vrea s-o întâlnesc și să-i mulțumesc pentru ideea asta.
– Da, cred că ar fi interesant.  „Curios lucru e memoria! Cum modificăm inconștient trăsăturile, odată cu trecerea timpului!…” – continuă Ramona în gând.

Își amintea ziua aceea de parcă ar fi fost ieri. Ea fusese! Acum înțelegea!

      *

   Când, în sfârșit, părinții ei părăsiră sufrageria, Ramona se furișă în vârful picioarelor, cu simțurile în alertă. Ținea într-o mână oglinda, pentru ca la cel mai mic semn s-o folosească. Nici nu voia să se gândească dacă cineva ar fi intrat atunci în cameră. Ce chestie! Telefonul mobil avea bateria încărcată, însă era ca o mobilă nefolositoare! „No signal” apărea pe ecranul aprins. Agenda avea toate numerele, însă ce folos? Nu putea să sune, de Internet nici nu putea fi vorba! Nici măcar nu se deschideau aplicațiile, ca și cum n-ar fi fost inventate vreodată!

   Bine măcar că funcționa lanterna mobilului. Nu aprinse lumina în sufragerie, nimeni nu trebuia să afle că era acolo. Formă numărul de la telefonul fix, de data aceasta, fără prefixul 021, rugându-se ca zgomotul făcut de roata aparatului să nu se audă prea tare. Avea un feeling că de data aceasta, chiar dacă răspunde bătrâna, nu-i va mai închide telefonul în nas, ci din contră, își va chema fiul la telefon…

                            *

   Sergiu aproape adormise, când sunetul strident al aparatului sparse liniștea nopții. „Cine mama mă-sii o fi la ora asta?” – bodogănea în timp ce-și căuta papucii pe orbește și ieșea din cameră, îndreptându-se spre aparat.

– Alo?

                        *

„- Foarte bine ai făcut, fata mea, că mi-ai spus! Trebuie să facem ceva!

– M-am gândit să nu vorbesc cu doamna Angela, la cum o cunosc, s-ar îngrijora peste măsură. Cred că ar fi bine să nu-i spuneți deocamdată. Cine știe, poate e o perioadă mai stresantă, care va trece…

– Ai dreptate, nu-i spunem Angelei deocamdată. Ea e mai sensibilă… De fapt, și ea a avut o perioadă așa, înainte cam cu un an și ceva de nașterea fetei, tocmai ne căsătorisem. Avea cam vârsta Ramonei de acum. Nici ei nu i-am spus, nimeni nu știe. Of, cred că o moștenește!

– Și până la urmă? Și-a revenit repede?

– Nu chiar repede, dar și-a revenit. Așa, deodată și complet. N-a mai vorbit nici măcar o dată despre cele întâmplate atunci. A fost vorba s-o internăm, dar n-a mai fost nevoie. Și-a revenit spectaculos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Mă scuzați că vă întreb, nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar ce problemă avea doamna Angela?

– Nici vorbă, fata mea, tu ești ca din familie! O obsesie cu o oglindă. Avea ea impresia că prin acea oglindă se putea călători în timp. În viitor, mai exact. Tot susținea că prin oglinda aia a ajuns cu 25 de ani mai târziu. Mai rău, era convinsă că oglinda o transportase 25 de ani mai târziu, că ea a fost acolo… Atunci nu era ca acum, cu droguri peste tot, altfel am fi crezut că a luat-o pe drumul ăsta… Ne înnebunise, să nu atingem oglinda… A dracu’ oglindă, am vrut s-o arunc, dar nu mă lăsa să mă apropii. Până la urmă a aruncat oglinda în fața mea. A scăpat de obsesie… ”

   Andreei îi venea în minte discuția cu domnul Mihai, în timp ce stătea în camera Ramonei și se uita la portfardul de pe pat. Portfardul care conținuse oglinda și pe care la insistențele ei, Ramona îl lăsase acum câteva luni pe fundul dulapului… Acum portfardul și camera erau goale.

 

– SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI –