La granita dintre vechi si nou de Sorina Ciocarlan-Capitolul 4

   La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

Capitolul 4-Cutremurul

– Ți-am zis eu? O ținea ascunsă! Să n-o găsesc eu! Nu pot să cred, la fel ca în copilărie!

– Ramo, nu crezi că exagerezi puțin? Geanta e a ei, normal că femeia a pus-o înapoi, în dulap! Nu cred că o ascundea neapărat de tine…

– Mă rog! Ia să vedem ce e aici!

Ramona a deschis poșeta și a răsturnat tot conținutul pe pat. Nu voia să se înțepe din nou. Două cioburi însângerate aruncau sute de scântei. Unul din cioburi (probabil oglinda originală) era încastrat într-o ramă foarte frumoasă. Amândouă se uitau hipnotizate.

– Mă duc până la baie.

– OK –îi răspunse Ramona absentă, complet absorbită de frumusețea oglinzii.

La fel ca în vis, simțea un imbold puternic de a atinge acel ciob. Întinse mâna, mângâie rama și atinse ușor suprafața lucioasă a ceea ce mai rămăsese din oglindă.

– Cutremur! Andreea, să nu cobori pe scări!

Și ce mai cutremur! Se sperie ceva, nu se mai termina, patul vibra și se legăna în continuu.

      *

– Gata!

Andreea intră în cameră, așteptându-se s-o găsească pe Ramona holbându-se la oglinda spartă. Dar Ramona nu era în cameră.

– Ramona? Ce ciudat, la cât era de fascinată, să iasă din cameră…

Andreea știa că atunci când prietena ei era captivată de ceva, era în stare să se ocupe de acel lucru ore în șir, chiar stând nemișcată.

– Ramona! strigă ieșind înapoi pe hol.

        *

– Andreea, mamă, tată!!!

Ramona nici nu stătuse pe gânduri, coborî în fugă scările, strigând, dar nimeni nu-i răspundea. Cineva îi spusese odată că în caz de cutremur, cel mai rău lucru pe care îl poți face este s-o iei pe scări. Însă pusă în fața faptului împlinit, uită complet recomandările. I se părea ceva ciudat în casă, dar nu-și dădea seama exact ce. Ieși în curte, apoi pe stradă, tot în fugă .

Ieșise de frică să nu cadă casa pe ea, însă de ce continua să fugă, nici ea nu știa. Pe stradă viața își continua cursul, nici urmă de panică: oamenii erau calmi, nimeni nu dădea vreun semn că ar fi perceput ceva.

Se hotărî să se întoarcă, era o prostie să fugă mai departe. Se răsuci brusc la 180 de grade, când se lovi de ceva tare și căzu pe spate.

   *

– Nu, dragă, Ramona n-a coborât! Credeam că e cu tine, sus.

– Ai pierdut-o? întrebă râzând tatăl Ramonei, nedezlipindu-și ochii de pe ecranul televizorului.

– Eram amândouă sus, dar când m-am întors de la baie, dispăruse.

– Cine știe unde o fi! Pe aici n-a trecut.

„Of, Ramono, Ramono, ești specialistă în dispariții! Mai ceva ca Elodia!”

      *

„Of, împiedicată mai sunt! Pericol public!”

Avea impresia că numai ei i se întâmplă cele mai stupide accidente. În mișcarea bruscă și la viteza pe care o avea, intrase în cineva și căzuse pe spate la propriu, în mijlocul trotuarului.

– Se pare că de fiecare dată te culeg de pe jos! spuse bărbatul râzând. Deja e tradiție.

– Tu?

Nu-i venea să creadă. Dintre atâția oameni din orașul ăsta, trebuia să dea tot peste el, într-o împrejurare la fel de cretină.

– Ce? Nu te bucuri să mă vezi? o întrebă, ajutând-o să se ridice.

– Nu, nu, nu e deloc asta! răspunse ea repede.

– Te-ai lovit?

– Nu, cel puțin nu cred… A fost doar sperietura…

– Dar te grăbeai, nu glumă! Mai ceva ca Acceleratul! După ce sau de cine fugeai așa?

– M-am speriat de cutremur! îngâimă ea repede.

Primul răspuns care îi venea pe buze era „Nici eu nu știu”. Dar ce ar fi crezut bietul om despre ea? Dădea ochii cu el numai în împrejurări ciudate cu draci și atunci părea confuză, pierdută, picată din lună. Undeva în adâncul minții, se întreba: „De ce-mi pasă atât de mult de părerea unui necunoscut?”

– Cutremur? Ce cutremur?

– Cutremurul de mai devreme, nu l-ai simțit?

– Nu… Nu cred că a fost vreun cutremur.

– Ba a fost, sunt sigură! Se mișca patul cu mine !

– Patul? Care pat, suntem pe stradă!

Făcea ce făcea și tot dădea cu bâta în baltă! Ce-i trebuia să-l convingă de existența cutremurului? De cutremur nu era sigură, dar că-i lipsea o doagă sigur îl convinsese! Trebuia numai să te uiți la el: James Dean brunet râdea iar ca disperatul, cel mai probabil de ea.

– Ce glumă bună, nu mi-o spuneți și mie? Ca să vezi, coincidență! Aceeași duduie, apărută din senin! Iar ți s-a făcut rău, domnișoară?

Ramona se simțea ca într-un film cu proști, care se bloca la aceeași secvență. Iar blonda cu blană, de această dată, cu un șir de covrigi în mână. Nu avea o presimțire bună în legătură cu covrigii, parcă îi și vedea proiectați în capul lui James Dean sau chiar al ei.

– D-aia m-ai trimis la covrigi! „Du-te tu, eu te aștept aici!”. Aiurea! Te întâlneai iar cu asta!

Ramona nu-și amintea când se simțise ultima oară atât de penibil. Femeia începuse să țipe, iar trecătorii își încetiniseră mersul și se uitau la ei. Unii chiar se opriseră în loc, căscând gura la discuție.

– Carmen…

– Știi ce? Rămâi cu ea, mă duc singură!

– Carmen! Îmi cer scuze! îi spuse Andreei, aruncându-i o ultimă privire înainte de a o lua la fugă pe urmele istericei.

– Ce prostie! Și n-am apucat să-i spun de mănușă! Of, era ocazia perfectă să aflu cum îl cheamă! Să vezi ce râde Andreea de mine! Ia uite, am luat și oglinda după mine! Ce-o fi fost în capul meu? Ce dracu’, iar?…

Putea să jure că pământul se cutremură din nou.

– Fată, tu ești vrăjitoare? Sau ai pelerina de invizibilitate a lui Harry Potter?

Tresări la auzul vocii Andreei.

– Andreea, ai simțit și tu?

– Ce să simt? Cum naiba ai ajuns aici? Cum ai ieșit fără să te vadă nimeni?

– Cine să mă vadă? Nu era nimeni în casă. Nu știu unde-i toată lumea. Unde v-ați băgat? M-am și speriat, cu cutremurul ăsta…

– Care cutremur? întrebă Andreea, uitându-se la ea ca la felul 17. Se gândea cum naiba să nu fie nimeni în casă, când ea tocmai ce dăduse de părinții Ramonei în sufragerie, urmărind ceva la televizor.

– Sus, când stăteam pe pat. Și a mai fost o replică acum.

– Ramona, n-a fost nici un cutremur! Nici acum, nici mai devreme! Sigur ești OK?

– Hai să mergem, ce stăm în drum? Să-ți zic mai bine ce mi s-a întâmplat! Cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu tipul ăla, iar!

– Unde? Când? Aici, pe stradă?

– Da, era după el cu isterica aia… Ca-n filme, poți să crezi că m-am ciocnit de el și am căzut iar la pământ? El m-a ridicat, la fel ca atunci, îți vine să crezi? Am vorbit puțin și chiar când râdea de nu mai putea, a apărut isterica!

– Mda…

Andreea începuse să se îngrijoreze serios, își studia prietena ca pe un OZN. Și dacă tipul ăsta misterios nu exista? Cum naiba dădea pe toate drumurile peste el și culmea, în aceleași împrejurări? Scenariul se repeta: ea cădea pe stradă, iar el îi venea în ajutor. Dacă era imaginația ei, un strigăt de ajutor, nevoia de a fi salvată? Dacă prietena ei începe să fabuleze și nu mai știa să diferențieze realitatea de imaginar?

Ramona își dădea seama cât de neverosimil suna totul spus cu voce tare. Bine că n-a văzut-o Andreea fugind ca disperata pe stradă, atunci sigur ar fi sunat la 112. Ca să nu mai spună că totul în jur i se părea ciudat… Ca și când odată cu sosirea Andreei, atmosfera s-ar fi schimbat…

     – VA URMA –