Poezii de Nina Tărchilă

   Poezii – Nina Tărchilă – creaţie literară – Literatura pe tocuri – o rubrică despre poezie

Şi ninge în mine, cu tine

brodează cerul mantie albă,
oraşul e-o orgă cu sunet divin,
ninge cu surâsuri dulci de fecioară,
mă ninge şi-n suflet puţin.
simţirile mi-s aprig îmbătate
de-aroma prea nădejdilor nebune,
o linişte se mistuie-n priviri,
de suflet mi se sprijină-o minune.
la pragul gândului cu tine mă opresc
şi ninge stelar peste mine,
închid universul zăpezii clipind,
mă-ntuneci cu umbre blajine.
e-un vis, doar atât – şi zboară petale
prin aerul fraged cu gust de risipă.
pe margini zimţate de neagră uitare
îmi creşte din nou o aripa.

calc zările iernii atât de senine
şi-mi ninge în mine cu tine …

Mai spune-mi …

mai spune-mi de tine, mai spune-mi de noi,
de sunetul ploii colindându-ţi tristeţea,
mai spune-mi, iubite, de nopţile-n care
o şoapă rănită mă tot cheamă-napoi.
şi uită de ziduri o clipă, un ceas!
ninsoarea s-acopere praful uitării …
mai spune-mi de tine … e tot mai târziu
să-mi şterg despărţirea strivită sub pas.
iar dacă mă afli prin liniştea beată,
mâhnită-n pustiuri cernute în gând,
cu ochii adânc deschişi spre-nlăuntru
mai spune-mi povestea frumoasă o dată!
când dorul se scutură-n toate nebun
şi parcă ne doare-nrobirea-n destin,
mai spune-mi, mai spune-mi, mai spune-mi de tine!
să-mi fie mătasea cuvântului tău, rămas bun.”

Sunt doar un om

dac-aş putea m-aş vindeca de cer,
de legănarea zborului din gând,
şi răsfirându-mi clipa peste câmpuri,
sub tălpi desculţe-aş murmura pământ.
m-aş naşte iar poate-ntr-un fir de iarbă
cu braţu-ntins sublim printre cicori,
să nu mai ştiu de-i trupul meu albastru
sau e doar cerul care-a curs pe flori.
să-nvăţ beţia tandră a tăcerii,
neliniştea de tine să n-o ştiu,
cu răsăriturile să-mi îmbrac nimicul,
poem de viaţă-n ochii tăi să fiu.
însă-s doar om – din trupul meu se scurge
un fir de timp stingher şi-nrobitor,
rugina scârţâie prin sunetele clipei
şi toate lacrimile lumii mă mai dor.

cu răni de cer pe trupul de pământ,
sunt doar un om – fir de nisip și-atât.

Alchimie existenţială

ţi-aş cere iertare de tot ce nu sunt.
e-n mine o rană ce urlă la lună
şi-un ochi către haos mereu stă deschis
iar eu îl contemplu c-o spaimă nebună.
ţi-aş cere iertare că nu ştiu să-ţi scutur
tristeţea din pleoapă, povara din gând
şi cerul când mi-l aduci mai aproape
ţi-aş cere iertare că respir tot pământ.
că-s tristă adesea de mine, de tine,
că las îndoiala să surpe şi doare,
că n-am răsărituri destule să-ţi dau
şi că-s risipită, ţi-aş cere iertare.
aşa, amândoi stând pe marginea lumii
ne ţinem de inimi să nu ne mai doară
şi-n vuietul vieţii ți-aș cere iertare
că tot ce se naște făcut e să moară.
dar … vezi? e în tine o linişte caldă
cu care mă-nconjuri şi n-aş mai pleca …
albastru de vară mi-aleargă în sânge
şi-n rest uit tot ce se poate uita.”

Toate trec

vara pleacă, eu plec,
şi tu treci, toate trec,
şi mă vindec de mine rătăcită prin noi,
clipa curge şi nimeni nu ne-o dă înapoi.
ca-ntr-o gară din care niciun tren nu mai pleacă
pe peronul pustiu ceaţa cade buimacă,
spaima-mi biciuie gândul când mă duc şi mă pierd
pe sub gârbove-atingeri nu mai ştiu să dezmierd,
nu mai ştiu din surâsuri curcubeie să-ţi fac
şi mă simt sărăcită când te las mai sărac,
nu găsesc desluşire, nu găsesc niciun sens,
trenul verii plecând de pe mine te-a şters,
de pe tine m-a şters ca pe-un strigăt uitat
gâfâind dinspre ieri pe-un tărâm îngheţat
iar în urmă rămân urme pline de scrum
și o lume de vrajă risipită pe drum.

vara-i dusă, eu plec,
şi tu-mi treci … toate trec.”

Nu mă iubi

nu mă iubi – că n-am să-ţi pot promite
din zgură să mă smulg, să nu te-afund.
mi-s pleoapele de mine obosite
şi ochiul de odihnă mi-e flămând
iar în oglinda trupului se zbat
atâtea riduri ce strivesc lumina
ce ţi-aş luci-o-n ochii de bărbat
de n-aş fi vreasc ce-şi pierde rădăcina,
de n-aş fi gând amar cu cerul gol
căzut peste dureri ne-nchipuite
si inima-i cenuşă şi pârjol…
ce să-ţi mai dau? nu mă iubi, iubite!
avut-am coşul plin de înflorire
şi îmi creşteau năuce flori în păr,
privighetori sădeam într-o iubire
şi răsărea lumină şi-adevăr.
a curs otrava deznădejdii din tristeţe
şi m-am surpat sub zgura fără leac.
vezi, dintr-un lan întreg de frumuseţe
nimic nu am – mi-e sufletul sărac
dar te iubesc cu-o sărăcie-amară
mai mult decât pe mine m-aş iubi.
nu mă iubi – că nu vreau să te doară
de n-ai să mă mai poti desţeleni.”

Târziu de iubire

privighetorile şi-au luat cântecul înapoi,
iubirea s-a făcut deznădejde în noi,
ochiul meu, de tine prea plin,
a adormit într-o veghe străină, puţin,
umbra ta ce mi-a fost aşternut
s-a ridicat să plece şi-a durut.
viaţa mea, împletită într-un descântec,
nu ştie cum să-ţi mai fie ţie cântec,
nici trecere spre malul celălalt,
nici aripă din dor de prea înalt
şi despuiaţi de noi, e-atât de frig!
dar mie tot nu-mi vine să te strig –
că de n-auzi tăcerea-mi ronţăind
atâtea nopţi, cu colţi-i de argint,
atâta plâns cât curge peste trup
urlând fără de lacrimi, ca un lup –
cum să mai cred că limba mea vei şti?
cum să mai cred c-ai să mă poţi opri
încercuindu-mă cu viaţa ta în zori,
când mie-mi cad pe gând privighetori
ce şi-au luat cântecu-napoi şi tac.
tăcerea lor nu ştiu s-o mai desfac
şi nici să-mi vindec deznădejdea nu mai ştiu …
te du, iubitul meu – e prea târziu!”

Nu murim

nu murim – ne-mbrăcăm doar trupul în ţărână din nou
iar lumina din ochi, în suflete curge –
timpul se roteşte deasupra noastră-n ecou
şi apoi tot la rădăcina arborilor ajunge.
pâlpâie stelele, candele-aprinse
pentru nopţi cu gene tremurând în destin,
universul ne-aprinde prin ferestre deschise
şi tot el ne va cerne prin pământuri puţin.
plămădiţi din lumină şi din cer necuprins
o vibraţie-i suflul ce ne stă căpătâi –
se desprind anotimpuri din trupul proscris –
nu murim – ne întoarcem în lumina dintâi…”

Mi-e dor de tine, mamă!

mi-e dor de tine, mamă, ca de-o ploaie
când arse-n secetă câmpiile se zbat,
ca de-o lumină albă-n noaptea tristă
în care îngeri arşi în iarbă cad.
mi-e dor etern, mi-e dor amar, mi-e doru-ntreg
prin gândul care dăltuie-ntre noi
conturul gol al chipului tău blând
curgând prin rana vremii înapoi.
cu toată vina lumii strânsă-n lacrimi
mi-e dor să-ţi plâng în braţe la apus
printre tăceri cu capete plecate
să nu mai ştiu prea blândo, că te-ai dus!
ce nezvântat ţi-e pasu-n mine, mamă,
prin amintirea asta colţuroasă!
când mă trezesc pe marginile lumii
mi-e dor de tine aspru … ca de-acasă!”

Târziu

târziu de flori mă bântuie prin crengi,
târziu de zori, de mine şi de tine –
când scrii cuvinte mari şi-apoi le ştergi
şi-ţi este dor dar nu mai ştii de cine,
târziu de primavară-ncrâncenată
ce-ţi picură ecouri lungi în gând
şi când din piatră te-ai mai naşte-o dată
înnebunind în muguri aşteptând,
târziu de vremea-n care te-am iubit,
târziu de infinitul scurs pe ziduri
în zoaie lungi ce-n noi s-au absorbit
stingându-ne uşor ca pe chibrituri.
târziu de lună răsturnată-n geamuri,
de stele arse-n cerul străveziu,
târziu de flori ne bântuie prin ramuri –
doar umbre să ne fim nu e târziu…”

   Tărchilă Nina -Volume de poezii: „Alchimia iubirii” – apărut în anul 2016 și „Memoria inimii” apărut în anul 2017. De asemeni aparitia in antologia : „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” – în anul 2017. Proiecte de viitor – două cărți în lucru avansat: un nou volum de versuri și unul de eseuri.
Activitate literară: revista online WebCultura , Revista Parnas XXI  Revista Ante Portas, Revista Logos si Agape,  Armonii culturale.

Creaţie literară – o rubrică despre poezie, proză, materiale menite să vă încânte sufletul, să le citiţi cu drag.