Poezii – Nina Tărchilă – creaţie literară – Literatura pe tocuri – o rubrică despre poezie
brodează cerul mantie albă,
oraşul e-o orgă cu sunet divin,
ninge cu surâsuri dulci de fecioară,
mă ninge şi-n suflet puţin.
simţirile mi-s aprig îmbătate
de-aroma prea nădejdilor nebune,
o linişte se mistuie-n priviri,
de suflet mi se sprijină-o minune.
la pragul gândului cu tine mă opresc
şi ninge stelar peste mine,
închid universul zăpezii clipind,
mă-ntuneci cu umbre blajine.
e-un vis, doar atât – şi zboară petale
prin aerul fraged cu gust de risipă.
pe margini zimţate de neagră uitare
îmi creşte din nou o aripa.
calc zările iernii atât de senine
şi-mi ninge în mine cu tine …
mai spune-mi de tine, mai spune-mi de noi,
de sunetul ploii colindându-ţi tristeţea,
mai spune-mi, iubite, de nopţile-n care
o şoapă rănită mă tot cheamă-napoi.
şi uită de ziduri o clipă, un ceas!
ninsoarea s-acopere praful uitării …
mai spune-mi de tine … e tot mai târziu
să-mi şterg despărţirea strivită sub pas.
iar dacă mă afli prin liniştea beată,
mâhnită-n pustiuri cernute în gând,
cu ochii adânc deschişi spre-nlăuntru
mai spune-mi povestea frumoasă o dată!
când dorul se scutură-n toate nebun
şi parcă ne doare-nrobirea-n destin,
mai spune-mi, mai spune-mi, mai spune-mi de tine!
să-mi fie mătasea cuvântului tău, rămas bun.”
dac-aş putea m-aş vindeca de cer,
de legănarea zborului din gând,
şi răsfirându-mi clipa peste câmpuri,
sub tălpi desculţe-aş murmura pământ.
m-aş naşte iar poate-ntr-un fir de iarbă
cu braţu-ntins sublim printre cicori,
să nu mai ştiu de-i trupul meu albastru
sau e doar cerul care-a curs pe flori.
să-nvăţ beţia tandră a tăcerii,
neliniştea de tine să n-o ştiu,
cu răsăriturile să-mi îmbrac nimicul,
poem de viaţă-n ochii tăi să fiu.
însă-s doar om – din trupul meu se scurge
un fir de timp stingher şi-nrobitor,
rugina scârţâie prin sunetele clipei
şi toate lacrimile lumii mă mai dor.
cu răni de cer pe trupul de pământ,
sunt doar un om – fir de nisip și-atât.
ţi-aş cere iertare de tot ce nu sunt.
e-n mine o rană ce urlă la lună
şi-un ochi către haos mereu stă deschis
iar eu îl contemplu c-o spaimă nebună.
ţi-aş cere iertare că nu ştiu să-ţi scutur
tristeţea din pleoapă, povara din gând
şi cerul când mi-l aduci mai aproape
ţi-aş cere iertare că respir tot pământ.
că-s tristă adesea de mine, de tine,
că las îndoiala să surpe şi doare,
că n-am răsărituri destule să-ţi dau
şi că-s risipită, ţi-aş cere iertare.
aşa, amândoi stând pe marginea lumii
ne ţinem de inimi să nu ne mai doară
şi-n vuietul vieţii ți-aș cere iertare
că tot ce se naște făcut e să moară.
dar … vezi? e în tine o linişte caldă
cu care mă-nconjuri şi n-aş mai pleca …
albastru de vară mi-aleargă în sânge
şi-n rest uit tot ce se poate uita.”
vara pleacă, eu plec,
şi tu treci, toate trec,
şi mă vindec de mine rătăcită prin noi,
clipa curge şi nimeni nu ne-o dă înapoi.
ca-ntr-o gară din care niciun tren nu mai pleacă
pe peronul pustiu ceaţa cade buimacă,
spaima-mi biciuie gândul când mă duc şi mă pierd
pe sub gârbove-atingeri nu mai ştiu să dezmierd,
nu mai ştiu din surâsuri curcubeie să-ţi fac
şi mă simt sărăcită când te las mai sărac,
nu găsesc desluşire, nu găsesc niciun sens,
trenul verii plecând de pe mine te-a şters,
de pe tine m-a şters ca pe-un strigăt uitat
gâfâind dinspre ieri pe-un tărâm îngheţat
iar în urmă rămân urme pline de scrum
și o lume de vrajă risipită pe drum.
vara-i dusă, eu plec,
şi tu-mi treci … toate trec.”
nu mă iubi – că n-am să-ţi pot promite
din zgură să mă smulg, să nu te-afund.
mi-s pleoapele de mine obosite
şi ochiul de odihnă mi-e flămând
iar în oglinda trupului se zbat
atâtea riduri ce strivesc lumina
ce ţi-aş luci-o-n ochii de bărbat
de n-aş fi vreasc ce-şi pierde rădăcina,
de n-aş fi gând amar cu cerul gol
căzut peste dureri ne-nchipuite
si inima-i cenuşă şi pârjol…
ce să-ţi mai dau? nu mă iubi, iubite!
avut-am coşul plin de înflorire
şi îmi creşteau năuce flori în păr,
privighetori sădeam într-o iubire
şi răsărea lumină şi-adevăr.
a curs otrava deznădejdii din tristeţe
şi m-am surpat sub zgura fără leac.
vezi, dintr-un lan întreg de frumuseţe
nimic nu am – mi-e sufletul sărac
dar te iubesc cu-o sărăcie-amară
mai mult decât pe mine m-aş iubi.
nu mă iubi – că nu vreau să te doară
de n-ai să mă mai poti desţeleni.”
privighetorile şi-au luat cântecul înapoi,
iubirea s-a făcut deznădejde în noi,
ochiul meu, de tine prea plin,
a adormit într-o veghe străină, puţin,
umbra ta ce mi-a fost aşternut
s-a ridicat să plece şi-a durut.
viaţa mea, împletită într-un descântec,
nu ştie cum să-ţi mai fie ţie cântec,
nici trecere spre malul celălalt,
nici aripă din dor de prea înalt
şi despuiaţi de noi, e-atât de frig!
dar mie tot nu-mi vine să te strig –
că de n-auzi tăcerea-mi ronţăind
atâtea nopţi, cu colţi-i de argint,
atâta plâns cât curge peste trup
urlând fără de lacrimi, ca un lup –
cum să mai cred că limba mea vei şti?
cum să mai cred c-ai să mă poţi opri
încercuindu-mă cu viaţa ta în zori,
când mie-mi cad pe gând privighetori
ce şi-au luat cântecu-napoi şi tac.
tăcerea lor nu ştiu s-o mai desfac
şi nici să-mi vindec deznădejdea nu mai ştiu …
te du, iubitul meu – e prea târziu!”
nu murim – ne-mbrăcăm doar trupul în ţărână din nou
iar lumina din ochi, în suflete curge –
timpul se roteşte deasupra noastră-n ecou
şi apoi tot la rădăcina arborilor ajunge.
pâlpâie stelele, candele-aprinse
pentru nopţi cu gene tremurând în destin,
universul ne-aprinde prin ferestre deschise
şi tot el ne va cerne prin pământuri puţin.
plămădiţi din lumină şi din cer necuprins
o vibraţie-i suflul ce ne stă căpătâi –
se desprind anotimpuri din trupul proscris –
nu murim – ne întoarcem în lumina dintâi…”
mi-e dor de tine, mamă, ca de-o ploaie
când arse-n secetă câmpiile se zbat,
ca de-o lumină albă-n noaptea tristă
în care îngeri arşi în iarbă cad.
mi-e dor etern, mi-e dor amar, mi-e doru-ntreg
prin gândul care dăltuie-ntre noi
conturul gol al chipului tău blând
curgând prin rana vremii înapoi.
cu toată vina lumii strânsă-n lacrimi
mi-e dor să-ţi plâng în braţe la apus
printre tăceri cu capete plecate
să nu mai ştiu prea blândo, că te-ai dus!
ce nezvântat ţi-e pasu-n mine, mamă,
prin amintirea asta colţuroasă!
când mă trezesc pe marginile lumii
mi-e dor de tine aspru … ca de-acasă!”
târziu de flori mă bântuie prin crengi,
târziu de zori, de mine şi de tine –
când scrii cuvinte mari şi-apoi le ştergi
şi-ţi este dor dar nu mai ştii de cine,
târziu de primavară-ncrâncenată
ce-ţi picură ecouri lungi în gând
şi când din piatră te-ai mai naşte-o dată
înnebunind în muguri aşteptând,
târziu de vremea-n care te-am iubit,
târziu de infinitul scurs pe ziduri
în zoaie lungi ce-n noi s-au absorbit
stingându-ne uşor ca pe chibrituri.
târziu de lună răsturnată-n geamuri,
de stele arse-n cerul străveziu,
târziu de flori ne bântuie prin ramuri –
doar umbre să ne fim nu e târziu…”
Tărchilă Nina -Volume de poezii: „Alchimia iubirii” – apărut în anul 2016 și „Memoria inimii” apărut în anul 2017. De asemeni aparitia in antologia : „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” – în anul 2017. Proiecte de viitor – două cărți în lucru avansat: un nou volum de versuri și unul de eseuri.
Activitate literară: revista online WebCultura , Revista Parnas XXI Revista Ante Portas, Revista Logos si Agape, Armonii culturale.
Viv'Infernum - Strigătele răzbunării - Costin Neață - fragment Titlu: Viv'Infernum - Strigătele răzbunării - …
Ora albastră - Paula Hawkins - recenzie Titlu: Ora albastră Autor: Paula Hawkins Editura Trei…
Umbrele Demiurgului - Mircea Anghel - fragment Titlu: Umbrele Demiurgului - dark fantasy/epic fantasy cu…
Defecte perfecte - Alice Feeney - recenzie Titlu: Defecte perfecte Autor: Alice Feeney Categorii: Thriller,…
Furtuna de zăpadă - Triona Walsh - recenzie Titlu: Furtuna de zăpadă Autor: Triona Walsh…
Romanian Gothic - Bogdan Piticariu - recenzie Titlu: Romanian Gothic Autor: Bogdan Piticariu Editura Lebăda…
View Comments
Minunate poezii!
Frumoase creații
Imi plac poeziile!
Niste stihuri minunate :)
Minunate versuri, felicitări! <3
iubesc versurile Ninei!
Pur si simplu superb! Felicitari!
Superbe poezii ! Felicitări !