Rug pe rugă, de Nina Marcu – Fragment V din roman în lucru

  Rug pe rugă – Nina Marcu – Fragment V.

  Pauză lungă la Rug pe rugă, nu? De-aţi şi uitat firul poveştii. Dar, cu siguranţă, citind, vă veţi aminti şi veţi intra, cu mine, în roman. Mă rog, cu mine, e un fel de-a spune. Cu personajele. Ele vă vor duce şi vă vor purta şi vă vor transborda într-o lume care nici măcar nu e de poveste. Dar povestea e a lumii şi, da, poate să fie a ta. Sau a ta. Ori, de ce nu, a ta. Povestea e imaginaţie de scriitor. Însă, pe bune, acuma, se poate poveste fără frânturi de adevăr? Fără fărâme de realitate? Fără întâmplări întâmplate, ca să zic aşa, dacă mă lasă doamna limba română? Poveste fără poveste se poate? Cred că nu. De aia, nu mă mai întind şi vă las să citiţi fragmentul al cincilea din Rug pe rugă.

   Şi, nu mai spune ce mai este. Iar Andreescu, oricât îşi dă silinţa, nu înţelege. Nu numai cuvântul care ar mai fi trebuit să urmeze după Carpaţi, nimic nu înţelege. Atâta a sucit toate vorbele astea pe toate părţile, că aproape le ştie, acum, pe de rost. Dar, de înţeles, cu tot timpul trecut de atunci, cu toată lecturarea acerbă, cu toate insistenţele lui să se dumirească, tot nu înţelege. În întreg textul există, din punctul lui de vedere, o singură certitudine: Andy e soţul ei. La el face referire când spune despre ea că nu plânge, nu mai plânge niciodată. Aşa cum a observat, pesemne, în vreun moment de cumpănă de-al lor, el, Andy.

   De ce nu mai plânge? O opreşte ceva. O împiedică, e clar, ceva. Dar ce? Care e suferinţa asta, care e capcana în care a căzut, cum reiese, din nou? Când a mai căzut? Şi ce trebuia să strige, să spună? Cui? De ce? Când?

   În care moment a început să scrie toate astea? Venise, deja, la Ploieşti, la concurs? De ce ar fi trebuit să plece? Să fugă, practic… Ce s-a întâmplat, de fapt, în primele momente ale şederii la Ploieşti, dacă atunci, şi nu mai demult, a scris rândurile astea? Ce s-a putut întâmpla în clipele acelea? N-a fost, în opinia sa, nimic nelalocul lui. A rememorat, în speranţa că-i apare ceva pe filmul evenimentelor, de mii de ori, venirea ei la Ploieşti cu soţul, întâlnirea din faţa Hotelului Prahova, discuţia, prezentările, plecarea la Centrul Cultural împreună cu toţi ceilalţi. A derulat, de asemenea, şi cele întâmplate după aceea, lansările de carte, expoziţiile, concertele, vizitele de la mânăstirile şi bisericile din afara oraşului, de la colegiile din Ploieşti, de la alte locaţii din Cheia, din Slănic, din Vălenii de Munte, din Sinaia. Tot! Nimic, însă, nicio fisură nicăieri. Şi nimic în atitudinea ei, în privirea ei, în zâmbetul ei, în liniştea ei – căci el o găsea, dincolo de rândurile din agendă, liniştită – nu vorbea despre angoase, despre dureri, despre lupte, despre poveşti prohibitive.

   Ce nu trebuia să se mai întâmple azi, cum se întâmplase ieri? De ce fugea, în fond, tânăra asta? Şi ce serenade asculta la streaşina sufletului ei? Probabil, când vorbeşte despre cele cinci zile, se referă la perioada şederii la concurs. Căci atât ţine concursul ăla literaro – istoric, pe care naiba mai ştie dacă se mai omoară să-l organizeze vreodată… Congresul de petrol nu, durase doar trei zile. Dar de ce se supărase ea pe concurs, pe timpul pe care trebuia să-l petreacă alături de ceilalţi câştigători? El – şi nici membrii juriului – nu se supărase când au venit, aşa cum nu mai păţise, din partea ei două texte. Unul în continuarea celuilalt, practic… Deşi, nu poate să bage mâna în foc acum că au ajuns şi în ordinea respectivă. Textele, da, se numeau la fel, „Vieţi”, erau scrise în acelaşi stil, aveau aceeaşi temă, aceleaşi personaje. Nimănui nu i se păruse deplasat, deşi nu se mai confruntase cu o situaţie similară, că o persoană trimisese la concurs acelaşi material, dar momente diferite ale sale. De regulă, concurenţii trimit mai multe texte, dar cu teme diferite. Cu alte subiecte. Ca să aibă mai multe şanse de reuşită, ca să se numere printre câştigători. Şi nu se supărase nici când citise în cele două plicuri sosite la concurs rugămintea de a nu spune la telefon, când va fi anunţată, în eventualitatea că lucrările ar fi câştigătoare, că e ceva legat de concurs, că ea, Cristina Dragu a câştigat. Să spună doar că un bărbat, el, în speţă, o aşteaptă la locul cutare – evident, cel stabilit de el – la ora cutare. Nimic despre lucrări, nimic despre concurs…

   Şi naiba să-l ia dacă se mirase peste măsură de ciudăţenia rugăminţii. Literaţii ăştia au tot felul de păsăruici în cap, stoluri întregi. Mareş, de exemplu, nu scrie un rând, dacă n-are o ţigară atârnată după ureche. În afară de celelalte, multe, din care tot trage pe timpul alocat scriiturii. Adela Pieterniceanu se concentrează mai bine când îi stă mâţa la picioare. Dacă e altundeva, nu are inspiraţie deloc. Vasilescu scrie bine dacă are sticla de whisky lângă el. Mihai Cristea prestează numai dacă a înjurat cu jind şi simţ de răspundere toţi vecinii de pe stradă, ca să se încarce cu suficient negativism, pe care să-l arunce, mai apoi, în rândurile sale. Eugeniu Popescu are oroare de biroul dintre patru pereţi şi nu scrie decât în aer liber. Ninge, plouă, arde soarele, el e cu laptop-ul în braţe, pe afară, ca un capiu. Chiar şi el, Andreescu, deşi nu se consideră vreun ciudat, are tabietul lui. N-ar scrie, neam, cu toate că are biroul şi casa pline cu computere moderne, la tastatura calculatorului. Foloseşte acasă, şi, uneori, îi şi e ruşine de asta, pentru că nu se înregimentează timpului în care trăieşte, numai maşina de scris. La serviciu, scrie Carmela ce îi dictează el. Nici cu telefonul mobil nu se împacă, deşi a primit, după ce i-l furase prin Bucureşti cineva pe al lui, unul chiar de la serviciu. Uită să-l încarce, îl uită chiar pe el pe te miri unde, nu ştie să-l mânuiască, pe ce taste să apese pentru diverse folosinţe. Abia de răspunde la el, când e sunat sau de citeşte vreun mesaj, când îi trimite cineva. Abia de se descurcă, adică, şi cu atât. În rest, e pe post de bibelou. Tot la telefonul fix vorbeşte, tot de fix se foloseşte, ca să transmită sau să primească informaţii. Unul dintre puţinii oameni, e drept, care mai foloseşte telefonul fix. De ce să nu fi avut, aşa stând lucrurile, şi fata aia dreptul să ceară o astfel de chestiune? Minoră, la urma urmei… Atunci s-a gândit că îi e, poate, gâdilat mai bine orgoliul feminin, dacă el spune doar că o caută ca un bărbat, nu ca organizatorul concursului…

   Pe urmă, când a vorbit cu ea despre lucrări, a fost confuz, chiar ea degajând pregnant, deşi nu o spunea cu vorbe, impresia asta, de continuă nesiguranţă şi confuzie. Acum nu mai ştie ce să mai creadă. Acum, cuvintele care sunt la ordinea zilei, care-i vin pe buze, sunt că nu înţelege. Nu înţelege şi pace.

   Of… Ce n-a fost în regulă, oare, atunci? Ce a surprins-o atât de neplăcut – sau nu – de s-a pierdut în reverii? Vis sau coşmar… Singură, zice, nu ştie să spună. Ce fusese într-atâta de ajuns, că nu trebuia să se repete? Nu azi, nu acum, nu aici. Adică la Ploieşti, la concurs? Altundeva? În alt context? Ce rană se cicatrizase în timpul în care drumul îi cursese liniştit şi era, neaşteptat pentru ea, pe cale să se deschidă iar? Ce cântece de dor îi susură misterios şi năvalnic în suflet? De ce a ales să asculte iar o serenadă pe care, practic, nu o intuia, nu o voia, nu-i trebuia, dar pentru care se declară, făţiş, vinovată? Ce mare, care mare se revărsase din lăuntrurile-i, fără putinţă de ţinut în chingi? Dacă erau chingi, înseamnă că ea singură închingase totul, la un moment dat. De ce? Care-i logica? Ele, chingile – zice – acum se rupseseră. Şi marea cuprinsese degrabă ţărmul pustiu, faleza singuratică, totul… Ce mare nestăvilită e asta? Ce nisip e ăla care nu absoarbe valul avid? Ce ţărm e acela care se contopeşte, deşi închingat, cu apa furioasă? Şi ea mai fusese cu cineva pe nisipul acela. Cu cine? Nici măcar tonul folosit nu e al unei femei vexate, nu, ea, deşi se autosugestionează că e puternică, e de-a dreptul speriată. Îngrozită! Ca untul tare, când îl pui la soare. Şi ce cod roşu detectase ea, în clipa în care a scris, atât de pierdută şi de copleşită, rândurile astea? De unde a venit furtuna aceea care a înghiţit linia ţărmului? Ce poveste veche, interzisă, năucitoare, o răvăşise? De ce, apoi, chiar aşa alambicate şi, aparent, fără noimă cum îi sunt cuvintele, nu le mai foloseşte şi trece la stenografiat? Voia să cuprindă mai multe, mai repede? Voia să-şi aştearnă toate gândurile pe hârtie, să le imortalizeze pe toate, să nu piardă nimic? Sau se ferea de cineva? De soţul ei? De altcineva? De bărbatul cu care călcase pe nisipul mării ăleia? Era, putea fi, soţul ei acela? Ea nu o spune clar, dar un al nu ştiu câtelea simţ al lui îi susură, fără putinţă de tăgadă, că nu a fost singură, atunci şi acum, ieri şi azi, pe malul acelei mări imaginare care, iată, se revărsă nestăvilită peste ea. A mai fost cineva acolo… Un bărbat, fără doar şi poate. Andy? Nu crede. Andy e – mă rog, era, că tot nu se obişnuieşte să vorbească la trecut – mereu cu ea. Andy nu putea, însă, dacă nu-l înşeală simţurile, să-i provoace aşa reflecţii. Trebuie că e vorba despre un alt bărbat.

   Sau chiar era implicată în povestea aceea cu terorismul, care a făcut vâlvă zile în şir în oraş? Avea ea vreo contribuţie? Jucase vreun rol, acolo? Fusese unealta unor minţi nebune? Asta, deşi a fost arestată, după ce a fost împuşcată ea, cealaltă? Fusese complice la acel plan diabolic de a arunca în aer hotelul şi pe participanţii la congresul de petrol? Dar şi pe cei de la festivalul literaro – istoric, colegii ei, în fond, care erau cazaţi la acelaşi hotel? Era doar o întâmplare căreia îi căzuse victimă nevinovată? Ce-şi urlă, ce-şi ascunde? A îmbătrânit, zice? Curat băbăciune la cei 28 de ani pe care a aflat că îi are… Că îi avea, mă rog… Desigur, ea vorbea acolo despre o altfel de bătrâneţe, nu despre cea dată de vârsta biologică, de vârsta din buletin. Ea, pentru ea, îmbătrânise, voise să fie aşa, într-un alt mod. Şi sângele a curs din nou din piatră seacă… Ce înseamnă toate astea? Ce pot să însemne?

  Of, iar îl apucă durerile de cap după atâtea supoziţii şi gânduri. Şi, totuşi, din mai multe motive, nu se poate gândi, acum, la altceva. Fie şi numai pentru că iar e poliţia în clădire. Inevitabil, deşi acum s-au dus cei doi, trei poliţişti care tot vin încoace, la director, vor ajunge şi la el. Doar el a fost atunci amfitrionul evenimentului.

  Iar întrebări, iar vorbe în doi peri… El n-are nicio vină. El n-a făcut nimic ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Nu el a apăsat, dacă e să vorbim cinstit, pe trăgaci şi nu el a tras. Nu el a pus-o să plece, agitată, răvăşită, după ce-l pocnise cu simţ de răspundere pe Lari, după acesta. Nu el l-a stârnit, apoi, pe soţul ei, pe urmele lor… Nu el! Nu! Nu el! Doar întâmplarea făcuse atunci – mă rog, cam stătea cu ochii la ea – să vadă tot şi să pornească, vrând să aplaneze un conflict, după ei. Nu a înţeles nici atunci, şi nu înţelege nici acum, ce-a fost. Ce înseamnă toate câte s-au întâmplat… Care e miezul tuturor acelor lucruri…

  Ea a murit. Aşa a zis atunci doctorul Palade. Chiar transportată cu SMURD-ul la Bucureşti, unde, măcar teoretic, dacă nu şi practic, ar fi primit îngrijiri mai bune…

   Cei doi bărbaţi au dispărut şi ei. Nu mai ştie nimic despre niciunul. Nici măcar despre Lari, colegul şi, într-o mare măsură, prietenul lui. Ultima dată l-a văzut atunci, dimineaţa, după tevatura cu gloanţele, în bomba aceea împuţită de la marginea oraşului. Beat… Nebun… Răvăşit… Terminat… Aşa cum nu-l văzuse niciodată. Cum nici nu-şi imaginase, deşi zgubilitic în 99% din timp, că poate fi. Auzise că spărsese paharele în local, că trântise rafturile, că răsturnase mesele, că rupsese scaunele, că bătuse, unul după altul, chelnerii. Ce mai, că făcuse prăpăd. A rămas în urma lui ca după turci, când călcau ţărişoara în picioare. El, Vlad Andreescu, poet şi inspector cultural, critic literar şi consilier literar, bărbat şi ploieştean, se dezisese atunci de purtarea lui. Trimisese şi un comunicat prin care arăta că îi pare rău de cele întâmplate şi că nu toţi oamenii de litere sunt la fel, se poartă aidoma lui Laurenţiu Banu, fac astfel de prostii.

  Pe urmă, nu mai ştie ce-a fost cu el, cu Lari. Deşi are numărul lui de telefon şi ar fi putut să-l sune în fiecare clipă, ca să ceară detalii… Să-l dumirească. Sau, măcar, să-l întrebe omeneşte cum o mai duce. Hm… De ce ar face-o? Împotriva oricărei logici, deşi nu se suportau, deşi nu se sufereau unul pe altul – şi se vedea din prima, cu ochiul liber – ea, atunci, a fugit după el. Din cauza lui – de ce nu? – poate că i s-a tras.

  Nu, nu mai ştie nimic despre Laurenţiu. Cum nu ştie nici despre Andy nimic. Ce-i drept, nici pe ăsta nu l-a căutat cu lumânarea aprinsă prin toate ungherele întunecate. N-avea de ce. Era soţul ei. A fost cu ea atunci. Şi atunci. Aproape că a răpit-o din Spitalul Judeţean Ploieşti, ca s-o ducă la Bucureşti. Aşa moartă cum era. Nici n-a stat la discuţie cu medicii şi cu asistentele care încercau să-l facă să înţeleagă… Da, că nu mai era nimic de făcut pentru trupul inert, din care viaţa se scursese din momentul în care a atins-o primul glonţ. A dus-o în capitală doar ca să aibă de unde o transporta înapoi, acasă, la Sinaia. Ce-o fi cu el acuma? Ce-o face Andy la momentul ăsta? S-o fi luat cu viaţa, ca toată lumea? O fi plângând la mormântul ei zile şi nopţi în şir?

  Uite, asta nu i-a trecut prin cap până acum: n-ar fi rău să ducă şi el, creştineşte, nişte flori la crucea ei. Şi-o lumânare, că a murit fără lumină, ca un câine. Măcar atât, dacă la înmormântare, cu toată tevatura aceea, nu s-a dus.

  De fapt, nu l-a chemat nimeni. Pesemne că Andy nu s-a mai gândit la chestii de astea. Nu i-a mai stat capul să-i anunţe şi pe cei de la concurs.

  Nu, nu mai are absolut nicio noutate despre el… Dar bănuieşte că poliţia ştie ce şi cum. Că sunt şi ei, Laurenţiu şi Andy, în cercetări. Că îi ţine în priză. Au fost, ca şi el, parte în toată acea nebunie. Fiecare dintre ei a avut un rol. Şi l-a jucat. Conform, sau nu, unui scenariu. Cu, sau fără, regia de rigoare. Involuntar sau nu. Ar fi putut, chiar aşa secretoşi cum sunt poliţiştii ăştia, căci ei doar întreabă, nu comentează altceva, să-i întrebe despre cei doi. Ce mai fac, unde sunt, cum o duc… Chestii de astea…

  Despre ea… Mai ales despre ea, ar putea să întrebe. Fata cu ochi măslinii, cum îi zicea, mai totdeauna, când vorbea despre ea, Lari. Măslină verde, nedată în pârg, la de asta se referea când zicea aşa, nu la cea neagră, coaptă, matură. Că aşa erau ochii ei, ca măslinele alea verzi…

  Da – uite că are acum revelaţia – mai niciodată nu-i spunea Lari pe nume. Ca şi cum, pentru că nu-l interesa, nu reţinuse cum o cheamă. Nici când se interesa de lucrările din concurs, nici când îl întreba pe el despre ea, nici când o împungea cu privirile-i întunecate sau cu vorbele-i în doi peri, nu îi zicea pe nume. Nici măcar nu o striga pe numele ei, când voia să-i spună ceva. Nu o striga, de fapt, niciodată. Prefera să se apropie şi s-o atenţioneze despre acel ceva despre care intenţiona să-i vorbească. Iar în societate, în grup, oriunde, era doar fata cu ochi măslinii. „Spune-i fetei cu ochi măslinii chestia asta… Unde e fata cu ochi măslinii, leşină dacă stă în compania noastră? Ce ţi-a zis fata cu ochi măslinii, se crede talentată? Scrie de mult, scrie mult? Stai că mă duc mai încolo, că nu vreau s-o sperii pe fata cu ochi măslinii… Dar fata cu ochi măslinii nu vine la petrecere? Doar a luat marele premiu, nu? Să vină. Du-te, Vlade, tată, după fata cu ochi măslinii!” Aşa, şi într-un milion de alte feluri, comenta, întotdeauna, Lari. De se simţea, din pricina tuturor remarcilor lui, şi el, organizatorul evenimentului, încurcat.

  Sau Omar Hayssam, aşa observase că o porecleşte, când erau doar ei doi, soţul ei. Probabil pentru că era, cu adevărat, cu ochii ei, cu zâmbetul ei, cu trupul ei, o teroristă. Răpitoare de literaţi, şi nu numai, era! O priveau toţi, pe unde se duceau, cu priviri atente şi hulpave. Până şi la Mânăstirea Crasna, un punct al popasului de iniţiere, călugării rămăseseră cu gurile căscate şi cu ochii la ea, aşa cu jind se uitau… Poate că era teroristă chiar în sensul strict al cuvântului, cel analizat, iată, şi de poliţie, din septembrie încoace. La asta, chiar fabulos cum sună, nu vrea să se gândească. Există – şi el o aplică – prezumţia de nevinovăţie. Nu poate, şi nu are dreptul, să dea verdicte. Nu el…

   Sau, poate că Andy îi spunea aşa pentru că avea, delicat, dar ferm, ceva de arăboaică în ea. Ochii, părul, gura, chipul în întregime, nu ştie să spună ce, dar ceva… Avea ceva care amintea, indubitabil, de cele o mie şi una de nopţi. Atunci, în septembrie, când o urmărea cu coada ochiului, inspectorul cultural gândea că doar vălurile şi dansul din buric îi lipseau ca să fie o arăboaică desăvârşită. Acum, regretă că ea n-a avut talentul Şeherezadei, că n-a ştiut cum să-şi lungească viaţa, măcar cu o mie şi una de nopţi, ca aceasta. Moartea o înghiţise hulpavă, deodată, definitiv.

   Iar el se mai întreabă şi acum ce avea ea de atrăgea, de îndată, toate privirile. Încercase, deşi îl fermecase de la prima privire, să nu se uite fix, ca prostul, la ea, ca să-şi definească misterul acela. Îi observase pe ceilalţi cum o remarcă şi-şi spusese că nu era, totuşi, chiar aşa de frumoasă. Erau altele, în grupul acela al câştigătorilor concursului, mai frumoase. Aveau toate trăsăturile calde, deosebite, catifelate. Ca de păpuşi.

  Dar fata cu ochi măslinii era, pur şi simplu, fermecătoare. Magnetizantă. Pozitivă. Minunată. Captivantă. Seducătoare. Fabuloasă. Nu ştie din ce îi veneau toate astea. Era la fel şi, totuşi, altfel decât erau femeile frumoase. Pentru că nu făcea nimic ca să fie remarcată. Nici măcar nu cocheta din priviri, cum mai făceau altele. Ea, mai degrabă, se uita pe geamul autocarului, la frunzele care potopeau străzile în buza toamnei, decât în ochii bărbaţilor literaţi, agăţaţi de chipul ei. Nu era nici îmbrăcată provocator. Formele-i delicat rotunjite mai mult se ghiceau, decât se vedeau cu ochiul liber. Nu purta fuste mai scurte decât trebuie, nu avea decolteul mai mare decât alte femei, nu vorbea tare, nu râdea prosteşte, nu era extravagantă, nu era aiurită, nu ieşea cu nimic din toate astea în evidenţă. Părea cea mai normală dintre toate femeile. Cea mai aşezată. Cea mai serioasă. Cea mai caldă. Cea mai blândă.

   Dar, degaja, din tot eul ăsta firesc, atât de firesc, al ei, un magnetism incredibil. Teribil… De neimaginat… Un şarm care nu ştie, fir-ar să fie, să spună din ce venea. O analizase cât putuse el de atent, fără să bată, desigur, la ochi, însă nu descoperise trapa care, în chip miraculos, să-l scoată la lumina deducţiillor. Răspândea din ea, din adâncurile ei, viaţă. Trăiri. Sentimente. Dorinţe. Revelaţii. Visuri. Foc. Te gândeai la cât de normală părea, dar sfârşeai, bărbat în puterea simţurilor ce te aflai, sorbind-o din priviri. Stăteai ca boul şi te uitai la ea. Cu gura căscată, ca alde papleacă, te uitai. Ca proştii, ca să vorbim pe şleau. Voiai să te uiţi altundeva şi ea îţi atrăgea privirile de îndată. Parcă toate privirile bărbaţilor erau pilitura de fier care fuge, bezmetică, spre magnet.

   Deşi, cum îşi tot spune de cinci luni, de când o cunoscuse, ea nu făcea nimic ca să ceară ori ca să implore să fie privită. Dar peste tot, pe unde se duceau, lumea se uita la ea şi după ea, magnetizată. Ceva din ea urla nebuneşte şi atrăgea, flagrant, căutăturile semenilor. O păţise el şi o păţiseră, categoric, şi alţii. Voiai să descâlceşti misterul acela şi o priveai şi mai mult, şi mai insistent. Şi, răscolitor, te tot întrebai ce are fata cu ochi măslinii de te ţine cu privirile ţintă pe ea. Din ce venea, în definitiv, focul ăla potopitor, abundenţa de lumină, preaplinul de viaţă care ţâşnea din toţi porii şi din ochii-i migdalaţi, dacă ea era mai normală ca toţi oamenii normali din lume? Dacă nu făcea nimic pentru asta? Dacă se purta natural şi fără fasoane? Dacă nu etala niciun fel de fiţe?

  Ei, şi, cu toată viaţa degajată, a murit…

Fragment I

Fragment II

Fragment III

Fragment IV

Autori Români

Nina Marcu

Rug pe rugă – Nina Marcu – Fragment V din roman în lucru autori români.