La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan-Capitolul 7

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

Capitolul 4-Cutremurul

Capitolul 5-Talismanul

Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica

Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației”

După 3 zile

   Ramona stătea în mijlocul patului, abătută. Deși nu spusese nimic nimănui, nici măcar Andreei, își făcuse curaj și mersese la Poliție, mai mult din spirit justițiar: nu dorea ca alte femei să pățească același lucru. La cercei nu mai spera, cel mai probabil erau deja vânduți.

   În plus, se temea că atacatorul o va ține minte și va veni din nou după ea. Și așa avusese un noroc… Ca prin urechile acului! De fapt, nu înțelegea exact ce s-a întâmplat. O fi văzut pe cineva și o fi fugit? Și care hoț te întreabă ce ai în geantă? Nu era mai simplu să ia geanta și să fugă? Sau avea și alte intenții? Nici nu voia să se gândească.

   La Poliție nu rezolvă mai nimic. I-a luat cineva declarație și pe baza descrierilor ei, s-a făcut un portret robot. Un polițist aproape de pensie exclamă, uitându-se pe portretul-robot:

– Foarte ciudat!

– Ce anume?

– Îmi aduce aminte de cineva, seamănă foarte mult cu un infractor recidivist care a activat acum ani de zile, tâlhăria era specialitatea lui.

– Și nu se poate să fie același?

– Imposibil! Nu mai e de mult pe lumea asta, domnișoară! Și chiar dacă ar mai trăi, n-ar mai arăta așa. Asta se întâmpla acum mult timp, eheeee, prin anii ‘90, eram și noi tineri… Știți, când era perioada aia de tranziție, criză de toate felurile, criminalitate crescută. Case sparte, oameni jefuiți în plină stradă, ziua, în amiaza mare… Se furau casetofoane în draci, mă scuzați! Aveau o dambla, spărgeau geamurile mașinilor și ciordeau casetofoanele! Ce vremuri, domne… Nu se mai uită nici dracu’ la un casetofon acuma, mă scuzați, domnișoară, mă scuzați! Câte cazuri d-astea am avut, eheeee! Dumneavoastră nu știți, erați micuță, întrebați-i pe părinții dumneavoastră! Pe individul acela eu l-am prins – adăugă polițistul cu mândrie și nostalgie în glas.

   În rest, nimic. A rămas că o contactează dacă au vreo pistă. Nu se aștepta ea să se rezolve ceva, dar măcar își făcuse datoria.

   Nu povestise nimănui episodul. N-avea nici un rost să-și îngrijoreze părinții, iar Andreea… Avea de gând să-i spună, dar parcă nu-i venea. Totuși, prietena ei simțea că o frământă ceva:

– Ce-i cu tine?

– A, nimic. Mă gândeam la facultate. Se apropie sesiunea…

Dar Andreea știa că nu facultatea îi ocupa ei gândurile.

– L-ai mai sunat pe James Dean?

   Da, îl mai sunase. Dorea să-i povestească cele întâmplate, să se descarce. Culmea, lui i-ar fi povestit, dar Andreei, pe care o cunoștea de când lumea, nu. Câteodată e mai ușor să vorbești cu oamenii pe care nu-i cunoști…

– Ești o figură! Cică pe James Dean, te aude cineva, zice că te referi chiar la ăla!

– Măcar te-am făcut să râzi. Ia zi, l-ai mai sunat?

– Da, de câteva ori. La fel, răspunde o femeie și când îmi aude vocea, închide imediat. Câteodată se aud și suspine.

– Suspine? Asta-i ciudat. Aș înțelege dacă s-ar auzi înjurături. „Nu mai suna aici, nenorocito, fir-ar mama ta a dracu`!”

Apoi își dăduse seama ce prostie spusese:

– Scuze, n-am nimic cu doamna Angela, știi că o iubesc și că e o dulce! Doar exemplificam.

Ramona râdea de nu mai putea:

– Ești mortală!

– Adică înțelegi ideea. Dacă era tipa aia, te înjura mai degrabă, te amenința cu moartea etc. Totuși, poate n-ar mai trebui să suni. Dacă îi faci probleme omului? Sau poate, știi tu, mă gândeam…

– Hai, zi odată!

– Dacă ți-a dat numărul ăsta ca să scape de tine? Orice om normal îți dădea numărul de mobil, cine mai dă azi fixul? O fi dat și el un număr la întâmplare… Știu că nu vrei să auzi asta, dar…

– Adică nu știa cum să scape de nebună și a făcut chestia asta? Se poate, pare plauzibil… Dar știi ce nu înțeleg eu? De ce mi-a mai cerut numărul de telefon? I-am spus că-i dau bip după ce-l bag în agendă, dar el nu, a insistat să-i dictez numărul, să-l scrie… Dacă voia să scape de mine, nu mai avea nici un rost să facă asta.

– Da, ai și tu dreptate. Nu știu ce-o fi fost în capul lui, mă depășește… Auzi, am o idee! exclamă Andreea, luminându-se la față.

– Ce idee?

– Să aflăm al cui e acel număr!

– Crezi că nu m-am gândit? L-am căutat pe Internet și nu l-am găsit.

– Nu, nu pe Internet – îi răspunse Andreea, gânditoare.

– Dar pe ce?

Ramona era mirată. Andreea, să nu aleagă Internetul ca soluție universală?

– Dă numărul încoace!

– Ce vrei să faci?

– Tu dă-mi-l, o să vezi!

               *

– Alo, bună ziua! Mă numesc Gabriela Ionescu, de la Primăria Capitalei. Facem un sondaj cu privire la distribuția populației. Sunteți amabilă să-mi răspundeți la câteva întrebări?

   Ramona își urmărea uluită prietena cum purta discuția. Când, în sfârșit, închise telefonul, se năpusti asupra ei:

– Băi, Andreea, ești tare de tot! Ce idei ai! Și ce bine ți-ai intrat în rol! Dacă nu te cunoșteam, aș fi jurat că ești Gabriela nu știu cum de nu știu unde!

– E, oamenii de obicei cooperează când le vorbește o autoritate. I-am zis „Primăria Capitalei”, nici n-a mai pus la îndoială. Aveam, totuși, dubii, dacă o să înghită gogoașa cu distribuția populației.

– Bine că a ținut! Și povestește! Ce-ai aflat?

– Mă, nu știu ce să zic. Ori ți-a dat numărul greșit, ori… frumușelul tău te-a tras pe sfoară. Femeia are 73 de ani, e văduvă, pensionară și locuiește singură. Nici urmă de vreun tânăr.

– O fi nepotul ei…

– Dacă e, sigur nu locuiește cu ea. Îți dai seama că nu puteam s-o întreb direct de un tip tânăr, brunet, chipeș și care seamănă cu James Dean, dar în parte, am aflat ce voiam. Am întrebat-o câte persoane locuiesc în casă. Stă singură, Ramona. N-avea nici un motiv să mintă. Doar se presupunea că sunt de la Primărie.

– Și atunci de ce mi-o fi dat numărul ăsta? Poate e bunica lui și o vizitează. Dar atunci mi-ar fi spus când îl găsesc acolo…

– Ramo, știu că acum încerci să găsești o explicație, ți-e greu să admiți realitatea. Dar n-are rost să faci tot felul de scenarii. Amândouă știm adevărul, de fapt… E, din păcate, cea mai logică variantă.

– Of, dacă era blonda isterică în locul bătrânei mă simțeam mai bine…

       – VA URMA –