La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan-Capitolul 8

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

Capitolul 4-Cutremurul

Capitolul 5-Talismanul

Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica

Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației”

Capitolul 8-Fotografii

 Martie 2017

   Trecuseră aproape două luni de la cele întâmplate. Vremea se încălzea simțitor. Ramona fusese foarte ocupată în ultimul timp cu examenele din sesiune, aproape nu se mai gândise deloc la James Dean brunet.
Nici nu-l mai întâlnise. Oglinda se dovedi a fi un talisman fără valoare, cu toate că îi salvase viața la un moment dat. Nu știa exact cum, dar era clar că îi salvase viața. Așa cum se așteptase, nu mai primi nici un semn de la Poliție.
   Mai purtase oglinda câteva zile într-un portfard din geantă, dar nimic. Se pare că își epuizase puterea de a-i scoate în cale o anumită persoană, iar ca armă era ineficientă, având în vedere că o lipise.
Fiind de acord cu Andreea, că n-avea rost să poarte după ea o oglindă peticită, lăsase portfardul undeva, pe fundul unui raft din dulap, împreună cu mănușa. Nu știa de ce n-o aruncase (mănușa, oglinda n-ar fi aruncat-o oricum). Poate că încă mai spera, în subconștient, că posesorul va apărea s-o revendice.
   E, asta e, mare pagubă! Vorba Andreei, o fi dat numărul unei vecine vârstnice, ca să-și bată joc de ea. La urma urmei, putea și el s-o contacteze dacă voia. Avea numărul ei… Cum asta nu s-a întâmplat, să fie sănătos, ura și la gară!
   Toată lumea era mulțumită, mai ales Andreea și tatăl Ramonei. Erau convinși că acea confuzie de la începutul anului fusese un episod trecător. Ramona luase note foarte bune la examene, iar acum era din ce în ce mai concentrată asupra lucrării de disertație. Andreea nu mai aducea nici ea vorba despre cele întâmplate. Nu voia s-o tulbure pe Ramona, mai ales acum, când trebuia să fie cu toată atenția la învățat.
De 8 Martie, doamna Angela organiză o seară în familie, invitând-o ca de obicei, pe Andreea.
– Ramona, du-te și deschide, sunt cu mâinile în prăjituri!
– Da, mamă!
Îi deschise ușa Andreei, când văzu pe masa din sufragerie ceva ce-i atrase atenția.
– Vaaaiii, uite ce avem aici! Un album vechi!
  Ramonei îi plăcea să se uite la pozele de când era mică, să evoce prima zi de școală, amintiri din vacanțe…    Câteodată stătea împreună cu mama ei ore în șir în fața albumelor de familie.
   O trase pe Andreea după ea, se așezară pe canapea, deschizând albumul. Fotografiile erau mai vechi decât se aștepta, nu le mai văzuse până atunci. Era un album cu pozele părinților ei, poate făcute chiar înainte ca ea să se nască.
– Ramona, ești sigură? Adică sunt pozele mamei tale, să nu se supere… În plus, trebuie să mă duc s-o salut.
– Taci, mă! Cum să se supere! Mai tare se supără dacă o întrerupi din activitatea culinară. Nouă ne place să ne uităm la pozele vechi, să ne amintim…
– Da, dar… Una e să te uiți tu, alta, eu.
– Ești nebună? Ești ca o soră pentru mine! Hai, taci, că te bat! Sau mai rău, te gâdil!
– Asta chiar n-aș suporta, lovitură sub centură!
– Păi știu! Atunci, taci din gură și privește! Vaaaiii, incredibil! Uite-o pe mama la școală!
– Ce semeni cu ea aici!
– Da. Uite-l și pe tata!
   Fetele se uitau la poze, din când în când scoteau exclamații, râdeau. Ramona o punea la curent pe Andreea: „Ăsta e unchiul cutare, aici e mătușa nu știu care. Aici e bunica, ce tânără era, nici n-o recunoști! Vaaaai, ce față avea văr-miu! Ăștia sunt niște prieteni de-ai lor, nu-i cunosc. Asta o prietenă de-a mamei, o știu din povestiri. Vaaaai, uite, poze de la petrecerile de altădată! Uite ce frumos se distrau, ce chefuri făceau! Ăștia se distrau mult mai bine ca noi astăzi!”
– Auzi, ăsta e super-bunăciune, cine e?
– Pfff, ești incorigibilă, care?
– Uite, ăsta!
   Ramona îngheță. Dintr-una din fotografiile de grup, din rândul din spate, îi zâmbea nimeni altul decât…James Dean al ei!

                        
        *

– Of, mai bine nu ți-l arătam! Ești tulburată, e doar o poză veche, poate doar seamănă! Foarte mulți oameni seamănă între ei…
– E el, Andreea! Și știi ce mă șochează cel mai tare? Arată exact la fel! Deloc îmbătrânit de atunci. Cine sau ce dracu` e ăsta? Vampir, vârcolac?
– Citești prea mult fantasy! Hai să nu ne pierdem cu firea! Calmează-te! Poate e tatăl lui James Dean al tău! D-aia seamănă așa. Cum semeni tu cu mama ta în poza aia, știi? Auzi la ea, vampir!
   Andreea încerca toate explicațiile logice, deși i se părea puțin posibil, doar-doar o va calma.
– Se poate să ai dreptate. O mai fi vreo poză pe aici? și începu să caute prin album, dând paginile febril.
– Ho, că le strici! Ai uitat că avem o cale foarte simplă de a afla ce-i cu el. O întrebăm pe mama ta!
– Băi, dar proastă sunt! Ai dreptate!
– Dar calmează-te, da?
Tocmai atunci intra mama Ramonei în cameră.
– Ce faceți, dragele mele, vă uitați la poze?
– Daaa, avem o sesiune foarte interesantă! Andreei i-a căzut unul cu tronc! Mă întreabă pe mine cine e, dar eu habar n-am. Cică e super-bunăciune! Cine știe ce moș o fi acum!
– Așa, așa, pârăște-mă! îi ținea Andreea isonul.
– Care e? Ia arătați-mi și mie „bunăciunea”! râse doamna Angela.
– Uite, el! spuse Ramona, întinzând albumul spre mama sa și arătându-i personajul cu vârful unghiei, pentru a nu rămâne vreun dubiu.
Doamna Angela se schimbă la față: zâmbetul i se șterse de pe buze și rămase cu ochii ațintiți asupra pozei.
– Mama, ai amuțit? Cine e?
Dar mama Ramonei se așeză pe canapea, fără să scoată un cuvânt.
– Hai, că acum m-ai făcut și mai curioasă! Ce-i cu tipul din poză? continuă Ramona, așezându-se lângă mama ei.
– Jimmy!
– Cine?
– Jimmy. Un prieten vechi de-al meu și al tatălui tău.
   Doamna Angela avea vocea întretăiată, ca și cum s-ar fi abținut să plângă, iar Ramona ar fi jurat că i-a văzut lacrimi în ochi.
– A, un prieten de-al vostru! De ce nu l-am cunoscut niciodată? – Ramona se străduia să păstreze un ton vesel, mimând o curiozitate nepăsătoare.
– Pentru că e mort.
– Mort? Mort, zici?
   Urmă un moment în care nu se auzea nici musca, după care Ramona reluă tirada de întrebări:
– Cum naiba? Dar era de vârsta voastră, nu? În poza asta e tânăr! insista ea, ca și când acesta ar fi un argument imbatabil.
– Da, Jimmy a murit de tânăr. Offf! Mereu mi-e greu să vorbesc despre el, chiar după atâția ani.
– Dar cum a murit? Ce s-a întâmplat?
– A fost bolnav? insistă și Andreea.
– Nu, scumpele mele, într-un accident de mașină. Deși ipoteza sinuciderii n-a fost exclusă niciodată.
– Sinucidere? Ce motive ar avea cineva de vârsta lui să se sinucidă?
– Poveste lungă, dragele mele, poveste lungă… Nu-mi place să-mi aduc aminte…
– Heeeei, ce fac fetele mele? Ce-i cu fețele astea de înmormântare?
Tatăl Ramonei intrase pe ușă, jovial, cum îl știau.
– E, nimic. Ne uitam pe un album vechi. Fetele au găsit o poză cu Jimmy. Le-a atras atenția, era frumușel, săracul. M-au întrebat cine e și mi-am amintit deodată toată nenorocirea aia…
– Da, o tragedie…O adevărată tragedie… – încuviință tatăl Ramonei, punându-și protector brațul în jurul soției sale.
– Dar cum s-a întâmplat? Când?
– Ramona, hai să nu mai vorbim! Nu vezi că o indispui pe mama ta?
   Schimbară subiectul, dar Ramona nici nu era atentă la discuție. Chipul lui Sergiu privind-o din albumul vechi nu-i ieșea din minte. Acum își amintea vag că în copilărie, cineva din anturajul alor ei murise. Cineva tânăr. Fusese mare jale, pe ea o trimiseseră câteva zile în vacanță, la bunici, pentru a nu se contamina cu atmosfera lugubră. Parcă și-o amintește pe maică-sa plângând, ai ei erau foarte triști… Știa că o bombardase pe bunică-sa cu întrebări: de ce au adus-o doar pe ea, de ce n-au venit și ai ei… Până atunci nu petrecuse mai mult timp departe de părinți, iar în vacanțe plecau cu toții.
– Buni, unde sunt mami și tati? De ce n-au venit și ei?
– Sunt la o înmormântare, scumpa mea!
– Ce e o înmormântare?
– Atunci când moare cineva, iubito!
– Cine a murit?
– Un prieten de-al lor, tânăr, săracul… Gata, hai la masă, asta nu e discuție de copii!
– De ce a murit?
– Ramona, gata! Când o să fii mai mare, o să afli mai multe. Acum ești prea mică să înțelegi.
– Și de ce nu m-au luat și pe mine cu ei?
– Copiii nu merg la înmormântări!
   Incredibil cum printr-o vorbă, o imagine sau un gest se pot readuce la suprafață lucruri de mult uitate. Ramona uitase complet discuția aceasta, dar acum i se părea atât de vie, de parcă ar fi avut-o în urmă cu o oră. Vocea tatălui ei parcă venea de la kilometri depărtare:
– Ramona, fata mea, ai amuțit?
– Nimic, mă gândeam la băiatul acela care a murit. Atât de tânăr, ce crud!
Întâmplarea făcuse că tocmai atunci doamna Angela ieșise din cameră.
– Apropo de asta, vă rog ceva pe amândouă: nu mai vorbiți cu Angela despre asta! Ea e mai sensibilă, știți și voi. A fost foarte afectată de moartea lui Jimmy. A avut și o problemă în perioada aia…
– Ce problemă? Eu nu știu nimic despre asta!
– Șșșșt, îi aud pașii, vine!
– Cine mai vrea budincă?
   Glasul de o veselie falsă al doamnei Angela era din ce în ce mai aproape, semn că tocmai intra în sufragerie. Tăcură la unison.

                    – VA URMA –