La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan-Capitolul 11

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

Capitolul 4-Cutremurul

Capitolul 5-Talismanul

Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica

Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației”

Capitolul 8-Fotografii

Capitolul 9-Coincidențe și intuiții

Capitolul 10- O graniță pentru tot…

Capitolul 11-Vis și vizită

   – Și dacă e o fantomă? Dacă sunt un medium sau ceva de genul ăsta și morții iau legătura cu mine? Doar eu l-am văzut, tu nu! Tu nu l-ai văzut niciodată!
– Ramona, ca de obicei, te precipiți! Sunt sigură că după ce o să analizăm totul logic…
– M-ai înnebunit cu analiza ta logică! Altceva nu mai știi să spui! Să analizăm logic, să analizăm logic! Asta n-are nicio logică, ascultă-mă pe mine! Nicio logică!
– Ești prea tulburată, trebuie să te liniștești!
Ramona nici nu mai știa cum fugise din cimitir, cum pașii o purtară către casa Andreei. Cum Andreea, ca o bună prietenă ce era, îi pregătise un ceai cu lămâie și acum încerca în zadar s-o liniștească și să nu ia în seamă tonul ridicat. O știa ea pe Ramona, când îi intra ceva în cap…
– Deci, să recapitulăm: te-ai dus la cimitir…
– Ți-am zis deja de 10 ori, Andreea! I-am găsit mormântul, avea poză pe cruce și arăta exact ca EL și ca prietenul alor mei din album! Și îl chema Sergiu! Trebuia să mă gândesc, n-avea cum să fie Jimmy numele adevărat… Și mai devreme fusese o bătrână acolo, trebuie să fi fost cea cu care am vorbit la telefon. Maică-sa… Știi ce a zis nepoată-sa, că a murit acum 20 de ani! El e! Dar cum de mi-a apărut mie acum? Sigur vrea să-mi spună ceva! Andreea… dacă a fost omorât? Dacă nu s-a sinucis și nu a fost accident? Dacă l-a omorât careva și acum vrea ca eu să descopăr tot?
– Ramona, fii serioasă!
– 2 Sergiu care arată la fel și au murit în aceeași perioadă! Ți se pare puțin? Sau dacă… eu am făcut cunoștință cu fiul lui, care seamănă izbitor și-l cheamă la fel? Chiar dacă nimeni nu a aflat de el… Sau dacă… n-a murit? Da, asta trebuie să fie! Și-a înscenat moartea și a reapărut! Ca să scape de iubita cea sufocantă și geloasă! Dar… n-ar arăta la fel, nu? Cel din poză e neschimbat față de cum l-am văzut eu…
Andreea o privi cu indulgență, ca și cum ar fi fost bolnavă.
Ramona adormi târziu în acea noapte. Să fi avut un copil cu misterioasa? Ce s-o fi ales de ea, de fata misterioasă? O fi dispărut, așa cum obișnuia? Ramona avea impresia că aici e cheia misterului, un aspect pe care nu-l luase în considerare până acum…
Și totuși, părea atât de fictiv, de neverosimil… Deși ipoteza cu fiul era cea mai probabilă, ea se tot gândea la ultima, oricât de fantasmagorică ar părea. Își imagina cum ar fi arătat el dacă n-ar fi murit atunci. Acum ar avea… în orice caz, peste 45 de ani. Îl și vedea cu ochii minții: tot sexy, dar în alt fel: matur, mai rafinat, cu riduri în jurul ochilor, dar care nu-i stau rău deloc, din contră…
Când în sfârșit, o ajunse somnul, visă tot felul de frânturi, care mai de care mai nebunești și neclare: se făcea că era în amfiteatru, la un curs. Profesorul vorbea cu o voce lină, monotonă, care o adormea. Unii dintre colegii ei adormiseră cu capetele pe masă și începuseră să sforăie, dar profesorul nu părea să observe. Apoi, profesorul se transformă în Sergiu, care o luă la dans. Amfiteatrul dispăruse, ei dansând un tango într-o sală de bal, cu oglinzi pe toți pereții, ceea ce o făcea să pară mai mare. Deși nu era o dansatoare profesionistă, acum se mișca cu o viteză și o mobilitate uluitoare, executând figuri complicate, fandând foarte aproape de sol. Stăteau atât de aproape unul de altul, era atât de lipită de el… Își dorea să nu se mai termine melodia aceea minunată, să nu-i mai dea drumul vreodată.
Dar melodia se schimbă, iar Andreea venea spre ea, îmbrăcată în stilul anilor `40. Când s-a apropiat suficient, constată că nu era Andreea, ci femeia din poză, din cimitir. Cea care murise la 32 de ani. Îi spunea: „Ai grijă la oglinzi!”. Când se uită în jur, Sergiu nu mai era lângă ea, ci… captiv într-una dintre oglinzi!
– Sergiu?
– Urmează talismanul! Urmează talismanul!
El îi repeta aceste cuvinte ca o moară stricată, în timp ce ea începuse să bată cu pumnii în oglindă, sperând că va reuși să-l scoată de acolo. Tot bătând cu pumnii, oglinda s-a spart în mii de bucățele și s-a tăiat. Sergiu era din nou lângă ea și-i bandaja rănile cu mănușa.
Apoi, totul dispăru ca prin minune și se schimbă cadrul. Era în cimitir, telefonul îi suna, iar pe ecran îi apărea numărul lui de fix. Îl și memorase de cât se holbase la el. Încerca să răspundă și nu putea. Își târa degetul pe ecranul tactil în zadar… Până când deschise ochii și se văzu în patul ei, iar soneria enervantă a telefonului se auzea în continuare…

                                
         *

   Ramona stătea cu o cafea în față și se tot gândea la vis. Ar fi trebuit să citească pentru lucrare, să-și caute surse bibliografice, dar cui îi mai stătea mintea la asta? Ce o însemna? „Ai grijă la oglinzi!” și „Urmează talismanul!”. Ce talisman? O fi vorba despre oglindă? Dar s-a dovedit ineficientă… Purtase zile în șir oglinda aia la ea degeaba! Sau poate nu trebuia s-o lipească? S-o fi lăsat spartă, așa cum era? Poate trebuie s-o spargă, ca-n vis?
Offf!
Prima dată după mai mult timp, scoase oglinda de la păstrare.
– Ce secrete oi ascunde tu?
Ținea oglinda de ramă, sperând să vadă dincolo de luciu ceva ce nu știa nici ea. Poate chipul lui Sergiu? Un răspuns, oricare ar fi el…
– Ce ascunzi tu? Dă-mi un răspuns!
Se gândea ce ar fi spus mama ei, Andreea sau oricine ar fi intrat în cameră văzând-o vorbind cu o oglindă.
– Ce ascunzi? mai spuse o dată, pe un ton rugător, trecându-și degetul pe suprafața lucioasă, de parcă secretul oglinzii ar fi fost palpabil.
O apucă un tremurat, fiind gata să scape oglinda din mână. Apoi îi trecu, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Se holba la oglindă în continuare, când auzi voci de jos.
– Vizită la ora asta? Cine o fi?
Se îndreptă spre ușă, când văzu că avea clanța schimbată. De fapt, cam toată camera ei era ușor schimbată. Se mai întâmplase o dată așa, atunci când fusese (sau i se păruse, nu știa sigur) cutremur. Dar atunci abia băgase de seamă, din cauza sperieturii.
Ieși din cameră și se opri în capul scării, încercând să repereze musafirii. N-avea chef să se arate, să socializeze. Fu gata-gata să scoată un țipăt și noroc că se prinse de balustradă, altfel s-ar fi prăbușit pe scări de uimire: pe canapeaua din sufragerie stăteau nestingheriți… Sergiu și blonda isterică.
„Ce-o căuta el aici? O fi venit după mine? Dar cum știe unde stau? M-o fi urmărit?”
Altă voce, răutăcioasă, dar mai realistă, îi spunea: „Nu fi proastă! Nu vezi că e cu ea? Și pare să le fie mai bine ca oricând…”
Era adevărat. Se țineau de mână, iar blonda îl înconjura cu brațul, se ghemuia în brațele lui, se agăța mai ceva ca o haină de cuier. „Ia mâna de pe el, lipitoare!” îi venea să strige și acum îi înțelegea gelozia. Sergiu era mai atrăgător ca niciodată, cu atitudinea ușor arogantă ce o înnebunea…
Vocile părinților ei o aduseră la realitate. Se auzeau din partea cealaltă a sufrageriei, neintrând în raza ei vizuală.
„Și totuși, ce caută ei aici? Nu, cu siguranță nu m-am trezit! E un vis tâmpit, cum am eu de obicei. Dar nu vreau să mă trezesc. Măcar în vis să pot vorbi cu el… Da, sigur e vis! Altfel ce ar căuta aici televizorul vechi, cu butoane? Numai un nebun ar fi înlocuit plasma cu el.”
Nu se sătura să urmărească scena, ce părea desprinsă dintr-un film. Fără să știe de ce, se ghemui după balustradă, urmărindu-le fiecare gest și vorbă. Stând așa, o văzu mai bine pe prietena lui Sergiu. O văzu în altă lumină…
– Dar sigur!… Cum am putut fi așa proastă?

                        
     *

   După vreo oră de pândă, îi văzu pe cei doi musafiri că se ridică și auzi vocea lui Sergiu:
– Păi hai, că plecăm și noi!
„Pleacă! Pleacă și n-am făcut nimic! Îl pierd iar, trebuie să fac ceva! Dar ce?! Repede, că pleacă și nu pot să trec prin fața lor acum!”
Se uită în jur și soluția veni de la o vază urâtă cu spume, ce stătea pe o măsuță în holul de la etaj. Nu văzuse în viața ei vaza, dar măsuța parcă îi era cunoscută. Zâmbi ușor: normal, cum să-și amintească de un obiect pe care nu-l văzuse niciodată? Apucă vaza și o izbi cu toată forța de podea. Zgomotul se auzi în toată casa, în timp ce vaza se făcu bucățele.
– Ce-a fost asta? S-a auzit de sus! Dacă or fi hoții? Zilele trecute au intrat la madame Popescu, a găsit totul vraiște! Or fi spart vreun geam pe sus!
Era vocea mamei ei.
– Hai să mergem noi doi să ne uităm!
De data aceasta, tatăl ei vorbise.
– Și ne lăsați aici, singure? Dacă sunt și la parter?
– Voi stați lângă telefon! Dacă auziți ceva suspect, chemați Poliția!
„Shiiit! Și acum ce fac? Vin încoace, mă găsesc!”
Pașii deja se auzeau pe scări și în ultimul moment, Ramona intră într-o cameră și se lipi de perete. Sergiu și tatăl ei, mai tânăr decât îl văzuse vreodată, trecură atât de aproape de ea… Dar nu puteau s-o vadă. Nu acum.
– S-a spart vaza. O să se supere Angela, e de la maică-sa. Dar cum să se fi spart? Stai aici, să verific dacă e vreun geam deschis!
Tatăl ei intră chiar în camera unde se ascundea ea, dar din fericire, se duse glonț la geam, neuitându-se după ușă. Când el era cu spatele, a țâșnit pe hol, dând nas în nas cu Sergiu.

                        
     *

   – Tu?!
– Șșșșttttt! Vino aici, nu spune nimic!
Și-l trase în cealaltă cameră, închizând ușa.
– Ce cauți tu aici? Cum ai intrat?
– Asta e casa mea! râse Ramona.
– Ăăăă?!!!!
– Jimmy! Te-ai dus jos? de pe hol răsuna vocea tatălui Ramonei.
– Sunt aici! Am intrat să văd dacă e cineva, dar nu! Nu-i nimeni!
– Nici aici! Un geam deschis și s-a făcut curent, doar atât, ne-am alarmat degeaba.
– Bine, du-te să le liniștești pe fete, vin și eu imediat !
– Bine! Să nu stai prea mult, să nu creadă Carmen că ți-am aranjat o întâlnire secretă! râse domnul Mihai, după care i se auziră pașii pe scări.
– Jimmy? Ți-a spus „Jimmy”?
– Da. A, am uitat să mă prezint cu numele de scenă, baby! adăugă el, observând expresia nedumerită de pe fața Ramonei.
– De ce-ți zic așa?
– De la James Dean! exclamă el, mirându-se de întrebarea ei, ca și cum răspunsul era evident – Nu-mi spune că n-ai auzit de el! Lumea e de părere că semănăm.
Ramona simțea că se învârte pământul cu ea.
– Totul se leagă!
– Ce se leagă? Să știi că te-am sunat pe numărul ăla, dar nu există. Număr nealocat… Mi se părea mie ciudat…
– Da, acum îmi dau seama! Acum îmi dau seama și de ce… nu te-am găsit niciodată la telefon… Dar… m-ai sunat? un zâmbet îi apăru în colțul gurii.
– Păi da, trebuia să-mi recuperez mănușa, nu? Apropo, o mai ai?
„Ha! Așa deci…”
Până acum, niciun tip nu o derutase ca ăsta. O atrăgea și o intriga, o enerva cu infatuarea lui care paradoxal, o făcea să-l placă și mai mult… Auzi, mănușa era grija lui! O sunase doar pentru mănușă, sta-i-ar mănușa în gât!
– Parcă ziceai că n-o mai vrei, s-o păstrez! Dar întâmplător o mai am pe acasă, trebuie s-o caut bine, că nu mai știu unde am pus-o. O s-o găsesc, stai fără grijă, nu arunc niciodată lucrurile, oricât de lipsite de importanță ar fi! Cu atât mai mult dacă nu-s ale mele.
Simțea nevoia să rănească, să-i arate cât de indiferentă era.
– Aha! Mi s-a părut sau spuneai mai devreme că m-ai sunat și nu m-ai găsit la telefon?
– Da, te-am sunat. Voiam să scap cât mai repede de mănușă, nu de alta, dar mi-era că uit. Cum nu te-am găsit, chiar asta s-a întâmplat, am și uitat de ea! Dacă știam că ai atâta nevoie de mănușă, îmi notam în agendă, să-mi aduc aminte să te sun. Îmi pare rău, am un adevărat talent de a-mi scoate din cap lucrurile lipsite de importanță sau care nu mă interesează!
– Am înțeles. Și n-a răspuns nimeni sau ai vorbit cu mama?
– Nu știu cine era, o doamnă. N-am întrebat-o, părea grăbită.
Îi venea să adauge „Și cu nepoată-ta. Care nici nu s-o fi născut încă…”
– Trebuia să-i lași ei mesaj.
– Sergiuuuu, ce tot faci acolo? Iubițel, mai plecăm de aici?
– Vin acum!
– „Iubițel”?! făcu Ramona și izbucni într-un râs sarcastic.
– Șșșșttttt! Mai încet! spuse Sergiu, privind îngrijorat spre ușă.
Parcă i-ar fi spus: „Mai tare! Râzi cât de tare poți!”. Ramona parcă uitase că se ascundea: râdea fără oprire, din ce în ce mai tare.
– Ce, „iubițel”? Ți-e frică să nu intre „iubițica”, să ne prindă ? vorbi la fel de tare, printre sughițuri și hohote de râs.
– Ce te-a apucat, ești nebună? și fără să se gândească prea mult, se repezi la ea și-și puse palma peste gura ei.
Ramona încremeni, ca la comandă, se opri din râs. Erau atât de aproape, ca în visul ei. Atât de aproape, încât îi simțea respirația și-i putea distinge nuanța irisului. Un căprui de toată frumusețea, dar cel mai mult o fermeca privirea lui. Atât de intensă, de pătrunzătoare…
– Jimmy, te dă Carmen dispărut! O să ne acuze de sechestrare de persoană!
La auzul vocii tatălui ei, pe Ramona o pufni iar râsul. Un râs controlat, de astă dată.
– Trebuie să plec – îi spuse îndepărtându-se brusc și revenind la realitate. Cum rămâne cu mănușa?
– Te sun eu. Pe curând, „iubițel”! Fugi, te dă dispărut stăpâna! Sau „iubițica”, cum preferi?
Îi întoarse spatele și ieși din cameră fără un cuvânt. Era furios. „Cine dracu’ se crede, de-și permite miștouri d-astea? Adică Mihai e în regulă să le facă, dar ea?! Oricum, nu e normală la cap, asta e clar ca lumina zilei!”. Și ce-l apucase să-i spună că o sună pentru mănușă? Nu, chiar dacă-l sună, o va trimite la plimbare, numai nebune pe pământul ăsta! Era furios și nici nu părea să bage de seamă ceea ce-i spunea Carmen; vocea ei era ca un zgomot de fundal.
– Sergiu! Mă auzi?
– Da. Ce?
– Nu mă auzeai deloc, nu erai atent!
– Ce spuneai?
– Te întrebam ce ai tot făcut acolo de nu mai răspundeai.
Se săturase… Parcă i-a luat Dumnezeu mințile, ce i-a trebuit să se împace cu ea?

                        
      *

   „Ce fraieră sunt ! Ca de obicei, m-am enervat și am stricat tot! Acum gata, e convins că sunt nebună! Mi-a și spus-o!”. Pentru că ea știa că nu de amuzament râdea, ci de nervi. De nervi că alta i se adresa cu un apelativ atât de dulceag. Atunci îi revenea atitudinea războinică: „Da’ ia mai dă-l dracu` de filfizon! Don Juan de doi bani trebuia să-i zică, nu James Dean!”
Impulsul firesc fu s-o sune pe Andreea, să-i povestească toată tărășenia. Era sigură că și ea l-ar fi făcut cu ou și cu oțet. Dar apoi realiză: „Andreea nu m-ar crede, m-ar trimite la psihiatru urgent!”

      – VA URMA –

Sursă foto: Life in balance