Colecția Fracurile Negre – Paul Feval

   Despre Colecția Fracurile Negre –  Paul Feval – Jafuri, comploturi, crime – pentru toate trebuie să existe un ţap ispăşitor.

Colecția completă Fracurile Negre –  8 volume

1. Brasarda cu nestemate – Litera – (512 pag.)

  Iunie 1825. Fracurile Negre, organizație criminală condusă de Lecoq, mâna dreapta a colonelului Bozzo-Corona, pun la cale jefuirea casei de bani a bancherului Bancelle, alcătuind un plan complicat menit să inducă în eroare justiția și să o pună pe urmele unui țap ispășitor, manevră care constituie modalitatea de lucru obișnuită a acestei organizații. Țapul ispășitor este Andre Maynotte, un armurier care trăiește la Caen cu fermecătoarea sa soție Julie și cu bebelușul lor. Simplu, onest și muncitor, el se bucură de fericirea conjugală până când această lovitură neașteptată îi distruge liniștea. Andre este condamnat și aruncat în închisoare, în timp ce Julie reușește să fugă...

   “Fracul Negru era la Londra! Londra nu mai îndrăznea să iasă seara, în ciuda luxului celor trei poliții ale ei. Londra tradusese denumirea pariziană: se temeau de Black Coat. Avea dreptate Londra, căci Black Coat, sau Fracul Negru, o răscolea la greu. Cele trei poliții își pierdeau capul. Cam în același timp, colonelul Bozzo veni să se stabilească la Londra, unde se trezi dintr-odată înconjurat de oameni care îi lăudau poziția și averea, mai ales marele domeniu din Corsica. Zvonurile publice căştigară repede teren. Trăia singur și ducea o viață de burlac. Cina la club. Avea în casă doar o servitoare italiancă și un mărunt secretar francez, un fel de valet cultivat, foarte inteligent. Poate secretarul avea și un nume ca toată lumea, dar stăpânul lui, care îl luase de la Paris dintr-un atelier de lăcătuşerie ca să-l formeze pentru treburile lui personale, îi dăduse una dintre acele porecle duble folosite în asociațiile muncitorilor și îi spunea Toulonnais-l’Amitie”.

,,La Londra, Fracul Negru, sau Black Coat, și acoliții lui îi ţinură în șah pe toți gură-cască un sezon întreg. Fărădelegile puse pe seama bandei au fost nenumărate și foarte interesante. Doar că oamenii rezonabili cu o spoială de cunoștințe în drept nu şovăira să nege existența misterioasei căpetenii a hoților; fiecare crimă, de fapt, aici ca și la Paris, se solda în fața justiției cu o condamnare. La ce bun să cauți mai departe? Fracul Negru era în plus, și dacă din întâmplare l-ar fi arestat, legea nu avea ce să revendice de la el!
Așa vorbeau înțelepțţi, dar înțelepciunea are oare bun-simt? Nebunii îl credeau de neînvins pe Fracul Negru; un dublu vampir, un monstru care asasina de două ori, cu pumnalul mai întâi, și apoi cu eșafodul… Și colonelul pierdea banii cu elegantă, așa cum îi era obiceiul.
Oamenii care au ceva de ascuns își schimbă numele. Colonelul nu se ferea; era colonelul Bozzo la Paris, la Londra, peste tot.”

2. Inimă de Oțel (415 pag.)

“Erau acolo mai multe tablouri începute, toate ale unui artist adevărat, dar nici unul nu depășea nivelul lucrului bine făcut. Nu-l vom considera totuși pe Roland al nostru un pictor de geniu.
Mai era o pânză, mai mare decât celelalte, așezată pe un șevalet și acoperită cu o perdea care o ascundea cu totul. Pânza se afla față în față cu fereastră.
Roland deschise una dintre ferestre, că să-și răcorească fruntea încinsă. Era frig și era vreme frumoasă. Roland zâmbi văzând la câțiva pași de pavilion pregătirile pentru jocul de artificii copilăresc pe care atelierul Inima de Oțel îl organiza în fiecare an în onoarea lui.
Dar privirea distrată se întoarse repede spre prăjinile înfipte în gazon și sticlele cu culori atârnate de crengile copacilor.
Avea tâmplele asudate și, fără să vrea, i se strânse inima.”

,,Bunul Jaffret ținea în mână un binoclu de teatru, pe care îl reglase cu grijă, iar în cealaltă mână o miniatură încadrată în catifea cu un chenar de aur. Privea când la Roland prin binoclu, când la miniatură cu ochiul liber. Și avea un aer foarte mulțumit bunul Jaffret! Fără să vrea, Roland continuă să fixeze cu privirea cele două scrisori pe care le ținea în mână. Dintr-o dată, tresări și se întoarse. Ușa-fereastră, pe care nu se umbla niciodată, tocmai se deschidea cu zgomot și lăsă să treacă un musafir.”

3. Strada Jerusalem (349 pag.)

4. Arma nevăzută (205 pag.)

5. Mama Leo (233 pag.)

“Fracurile Negre își ascundeau nerăbdarea așteptării sub o atitudine gravă. Aveau cu toții același gând și se întrebau cu groază dacă o asemenea perversitate nebunească era cu putință.
În clipă imensei tristeți, când toată lumea tremură, chiar în pragul necunoscutului, marele actor juca oare cel mai îndrăzneț dintre toate rolurile lui? Cu siguranță, cea care putea răspunde era evidență: nimeni nu poate falsifică semnele morții. Și cu toate acestea, se temeau.
Cel care lua locul logodnicilor și al marchizei lângă patul de agonie fu Lecoq. Colonelul nu păru să observe nimic.”

  6. Înghițitorul de săbii (378 pag.)

“Oamenii care cunoșteau de bine de rău afacerile Fracurilor Negre spuneau că acest individ cumsecade era cel puțin al cincilea fiu al lui Ludovic al XVII-lea, ceilalți patru având un sfârșit nefericit, în exercițiul funcțiunii, în slujba asociației.
De fiecare dată când murea unul, se caută o figură onestă, acvilină, cu fruntea îngustă, înfiptă pe un bust bine hrănit, apoi se adunau la dosar actele risipite și noul moștenitor al coroanei Franței își făcea apariția la orizont, conform principiului istoric: „Regele a murit, trăiască regele!”
Cu toate că organizația Fracurilor Negre decăzuse considerabil, la vremea când se petrece povestirea noastră mai existau încă posibilități pentru a pune la cale câte o mică afacere, iar fiul lui Ludovic al XVII-lea rămânea pentru ei o unealtă de care nu se puteau lipsi.”

,,Ar fi de necrezut la cât se ridică sumele obținute prin nenumăratele escrocherii operate în cartierul Saint-Germain din Paris, precum și în departamente, cu ajutorul acestei imposturi cu mult mai multe capete decât hidra din Lerna: existența unui fiu al lui Ludovic al XVI-lea, evadat din închisoarea Abbaye.
Fracurile Negre, mereu ingenioase, inventaseră un fiu al acestui fiu, pentru comoditatea datelor.
Suntem nevoiți să recunoaștem că, într-adevăr, Clubul Bonetelor de Mătase Neagră era tot ce mai rămăsese din cumplita organizație, ale cărei începuturi ajungeau până la Fra Diavolo și care, sub domnia Colonelului, înspăimântase întreagă Europa, prin atâtea drame sângeroase.”

,,Ultimele Fracuri Negre erau Domnii Deosebiți, sau, mai curând, Domnii Deosebiți formau consiliul de conducere al ultimelor Fracuri Negre, căci în lumea interlopă a Parisului ați mai fi găsit destui adepți ai parolei Mâine se luminează de ziua. Iar când era vorba să pună în aplicare vreo operațiune bine organizată, acești executanți nu-și dezamăgeau niciodată venerabilii conducători.”

7. Cavalerii Tezaurului (461 pag.)

   În Cavalerii Tezaurului sunt întrețesute două fire narative: căutarea frenetică a tezaurului Fracurilor Negre, ascuns de colonelul Bozzo, și Iupta privind succesiunea sângeroasă a familiei Bozzo, al cărei strămoș este Fra Diavolo: fiul trebuie să-și ucidă tatăl pentru a-i succeda, cu excepția cazului în care tatăl nu își ucide el fiul. Arhitectul Vincent Carpentier, care a construit ascunzătoarea tezaurului pentru colonelul Bozzo, este urmărit de obsesia de a o regăsi. Lucrurile se complică însă atunci când fiul său adoptiv, tânărul pictor Reynier, descoperă accidental că este nepotul colonelului Bozzo…

“În timp ce el trăgea scara care era înăuntru, eu mi-am schimbat ținuta, ciufulindu-mi părul și deschizându-mi bluza. Norocul meu că sunt roșie la față la fel ca regina Lampion. Și m-am cățărat, gemând ușor, căci pe ea o chinuie reumatismele.
„Un păhărel pentru osteneala mea”, mi-a zis omul de pe zid.
„Ce proastă sunt!” am făcut eu. „Mi-am uitat traista la Grand-Depart, dar îți aduc două paharele în loc de unul, umflatule, după ce îmi astâmpăr curiozitatea.”

,,Luna tocmai era acoperită de un nor negru că cerneală.
„Ia te uită! Ce te-ai mai împlinit coana Lampion!” făcu portarul meu.
Am trecut dincolo. M-am dus direct spre copacii care înconjurau mormântul și m-am ascuns într-un crâng de chiparoși.
Cineva vorbea. Eu o credeam pe Marguerite în camera domnișoarei dar ea se mutase, și tot teatrul jucat cu dumneata, copilă, nu avea alt scop decât să te expedieze la palatul de Clare. Domnul Reynier se află deja acolo, cel puțin așa credea dumneaei. Erau luate toate măsurile ca arhitectul, întâmpinat la sosirea diligenței de un om al ei, să fie și el condus la palat. Am auzit toate amănuntele planului din spatele chiparosilor.”

,,Așa, toată familia avea să fie prinsă în plasă și, odată toți cei trei pești în năvod, Cavalerii Tezaurului contau să-i smulgă secretul lui taica Vincent cu forță sau prin dibăcie…
Vincent își lăsă capul în piept și murmură:
– Nu am nici un secret. Nu știu nimic, absolut nimic. Nu există nici un tezaur.
– Bun, făcu doamna Canada. Nebunii au și ei momentele lor de viclenie…
Se întrerupse brusc, ca să tragă cu urechea. Din nou pașii traversau palierul.
– Unde naiba s-a putut duce? întrebă o voce de afară. Camera lui e goală.
– E vocea doctorului Samuel, făcu încet dresoarea.
Aceeași voce de afară întreba chiar de cealaltă parte a ușii lor:
– Aici cine locuiește?
– Unul, Canada, și nevasta-să, i se răspunse.”

8. Banda Cadet (331 pag.)

   În „Banda Cadet”, roman a cărui intrigă se desfășoară în anul 1853, căutării faimosului tezaur i se adaugă o nouă acțiune a Fracurilor Negre îndreptată împotriva familiei de Clare, pentru a obține fabuloasa avere deținută de aceasta. Asistăm deopotrivă la deghizări și substituiri de persoană complicate și pline de inventivitate care conduc la un final plin de surprize.

“A întrebat cu un aer îngrijorat: „Ce s-a întâmplat, prieteni? S-a întâmplat ceva?” Prin cealaltă portieră care s-a deschis, am fost aruncată, în trăsură, și Ciungul a dispărut. În trăsura m-am trezit între bunul Jaffret și contesa Marguerite, care întrebau, la fel de uimiți: „Ce-nseamn-ă toate astea?”
„Asasinul! Asasinul!” strigau în același timp cincizeci de glasuri, căci curtea era plină. Deși domnul Jaffret mă ținea strâns, m-am aruncat spre portieră. Îmi și imaginam fața palidă a lui Albert în mijlocul oamenilor poliției, care-l legau ca pe un criminal, și mi-am adunat toate forțele să strig: „E nevinovat!”, cu tot riscul a ceea ce ar fi putut urma. Dar, înainte să apuc să vorbesc, voci din mulțime au adăugat:
„E Ciungul! Clement-Ciungul! Nu e la prima încercare!”

   ,

,Am fost aproape bucuroasă. De dată asta poliția o nimerise.
M-am întors către mătușa Adele, crezând c-o văd îngrozită, dar mă înșelăm: în spatele îngrijorării prefăcute era un zâmbet plin de răutate și spunea cu voce tare: „Nenorocitul, are o mutră de tălhar primejdios! Dar pe cine o fi asasinat?”
Pe cuvânt că, auzind-o vorbind așa, aproape că mă îndoiam. Nu mai puteam crede ceea ce văzusem cu ochii mei adineauri. În spatele trăsurii s-a făcut mare vânzoleală mare, și parcă o lumină orbitoare mi-a trecut prin fața ochilor. Era criminalul, condus, mai degrabă purtat de vreo șase agenți, care îl înghionteau. Gloata venea în urma lui înjurându-l, și am recunoscut-o în mulțime pe servitoare, care strigă mai tare decât toți, frecându-se la ochi cu batista.
Dacă ar fi căutat-o, i-ar fi găsit în buzunar prețul sângelui.”

,,De atunci nu te-am mai văzut, prinţe, mi-ai putea explica de ce?
Este adevărat, cel pe care agenții l-au luat prizonier nu era Albert, dar nu era nici hidosul care m-a însoțit în fuga mea.
Prin ce mister te aflai acolo, fie în locul unuia, fie al altuia, căci erai chiar tu, nu-i așa?
Tu, deghizat în muncitor și fără acest braț, o minune a artei, care-ți ascunde acum perfect nenorocirea. Te rog, răspunde-mi!
– Eu eram, spuse Georges după o tăcere: dacă aș nega, tot nu m-ai crede.”

Verifică disponibilitatea cărţilor în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Diverta, librărie.net şi cărtureşti

Colecţii Cărţi

Colecția Fracurile Negre – Paul Feval