Doamna Eminescu. Cartea întâi, de Georgiana Vâju –  recenzie

Titlu: Doamna Eminescu. Cartea întâi
Autor: Georgiana Vâju
An apariție: 2021
Editura: Quantum Publishers
Număr pagini: 388

  „Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă”… e unul dintre citatele care mi-au marcat profund o anumită perioadă a vieții, atunci când iubirea era un element esential pentru ca însuși Pământul să se învârtă.

  Desigur, de multe ori s-a mai învârtit Pământul de atunci, iar prin fața ochilor mei au trecut multe foi scrise cu emoție de către fel de fel de scriitori, fiecare fiind inspirați de colosala dimensiune a iubirii.
Doamna Eminescu… cum să nu te intrige o astfel de carte, un astfel de titlu?! Cine nu ar vrea să știe cât de multă magie s-a strecurat în ochii lor când s-au privit pentru prima data?

   „Nu există nimica în lume ce n-ar trebui să fie cum e!”, spunea Eminescu, conștientizând faptul că tot ceea ce i s-a întâmplat a făcut parte din planul divin de învățare a unor lecții, din strategia lui Dumnezeu de a relaționa un geniu unei lumi care părea ostilă și plină de obstacole. Suferința cauzată de perpetua neadaptare a fost izvorul inspirațional din care au curs opere rămase reper în istoria literaturii românești și universale. Ce rol a avut Veronica în toată această efervescentă poveste a geniului?! Ei bine, se spune că în viața fiecăruia dintre noi, apare, la un moment dat, un om magic, un om care ne dă peste cap principiile, care ne dezarmează în mod inexplicabil, un om menit să ne arate că dincolo de tot ceea ce se poate întâmpla într-o existență, există iubire… Se pare că, pentru Eminescu, acel om magic a fost Veronica.

   „Doamna Eminescu” este – așa cum precizează și autoarea în „Argoment” – o poveste nuanțată, nu o biografie… dar chiar și așa… în calitate de cititor, îmi rezerv dreptul de a visa că, odată ce am deschis cartea, Veronica s-a așezat pe divanul din odaie și a început să-mi povestească, sorbind din când în când dintr-o cană aburindă de ceai…

   Desigur, povestea de iubire dintre Eminescu și Veronica este cunoscută pentru că a creat valuri atât în epoca lor, dar în același timp, știu că dincolo de ceea ce ajuns la urechile lumii, a existat un adevăr al lor, bine păstrat în adâncul inimilor lor. Pentru romantici, această carte este o adiere diafană a unei iubiri trecute, dar prezente și vii prin condeiul care a răscolit cele mai profunde trăiri ale celor doi protagoniști.
Fundalul de transmitere a mesajului are alura unei poezii epice, fapt ce conferă textului o subtilă muzicalitate, iar folosirea persoanei I scurtează drastic distanța dintre cititor și personaj, procedeu prin care tranzitul emoției de la personaj la cititor este facilitat. Folosindu-se de tonalități diferite, în funcție de starea emoțională a Veronicăi, textul capătă valențe cinematografice, iar efectul de vizualizare este foarte puternic.

   Deasemenea, limbajul cu accente arhaice plasează povestea în coordonate spațio-temporale, purtând cititorul într-o epocă diferită prin multe aspecte de perioada actuală. Acolo, între anii 1863 – 1877, culorile unei societăți în care traiul omului simplu abunda în lipsuri, își puneau amprenta dur asupra destinelor… așa cum povestește, atât de simplu și profund, Veronica.

   Pe când nu pășise încă în perioada adolescenței, Veronica este aruncată în viața de adult, alături de un om cu 30 de ani mai mare decât ea. Ștefan Micle se dovedește a fi un om bland, înțelegător, gata oricând să îi împlinească toate toanele, de copil sau, mai târziu, de femeie. În ciuda faptului că nu cunoaște iubirea alături de omul care i-a salvat statutul ei și al mamei sale, Veronica duce un trai confortabil, îndestulător, fără griji… asta până când, în anul 1872, la Viena, destinul i-l scoate în cale pe Eminescu. Din acel moment fatidic, întreaga existență a Veronicăi se schimbă… pentru că, nimic nu mai e la fel când iubești, nu-i așa?

  Destăinuirea Veronicăi poartă cititorul prin toată cromatica emoțională a unei femei pentru care evenimentele esențiale din viață nu s-au desfășurat în ordinea pe care noi o numim firească: s-a căsătorit fără să fie îndrăgostită, a născut doi copii fără a simți iubire față de soțul său, apoi a descoperit ce este cu adevărat iubirea.

Dincolo de mărturisirea sa, cartea ilustrează și personalitatea complex, greu de înțeles pentru oamenii acelei epoci, a unui geniu despre care se mai vorbește și astăzi: Eminescu. Desigur, portretul poetului este nuanțat de perspectiva de femeie îndrăgostită a Veronicăi. În plus, pe lângă detalii atât de liric etalate despre Eminescu, cartea dezvăluie aspecte din viața unor alte mari personalități culturale ale vremii. Maiorescu, Creangă, Slavici… sunt doar câteva personalități ale căror existențe s-au intersectat cu această mare iubire.

  Un alt aspect important reliefat în carte este cel al unei societăți în care aderarea la sistem este o modalitate facilă de obținere a avantajelor, în timp ce ieșirea din tipar și gândirea proprie sunt doar elemente care duc la declin. Sunt vremuri trecute… dar așa cum spune poetul: „toate-s vechi și noi sunt toate”.

  Iată câteva citate:

„A iubi, în concepția unor oameni de condei strâmb, veți vedea în această poveste, pe atunci însemna decăderea morală a celor implicate.
Nu, domnilor, nu este așa, și țin să clarific dianinte de a mă Aventura în povestea mea de iubire cu Mihai Eminescu. Nu am fost o femeie de moravuri ușoare! Dimpotrivă, mi-am jertfit întreaga inocență și tinerețe excusive familiei mele, preocupându-mă cu precădere și foarte atent de educația fiicelor mele și de sănătatea soțului meu. Iubirea a venit mult mai târziu, ca o răsplată pentru jertfa mea timpurie. Iar lumea asta rea a transformat-o într-o plată cu dobândă îndelungată.”

„Urmăream totuși cu vădit interes tăt ceea ce se publica în gazetele vremii, cu precădere în Convorbiri Literare. Așa l-am descoperit pe poetul ce urma să-mi schimbe viața – pe Mihai Eminescu.”

„Ne plimbam din ce în ce mai des și timp mai îndelungat, hoinărind prin locurile cunoscute, căutându-ne parcă urmele pierdute în alte vieți.”

„Atunci, cari ți-e gândul cu mine, Veronica? Nu vezi că-s fără de niciun căpătâi aici, că nu mai pot avea nicio slujbă decentă în această mizerie de societate hulpavă și avidă de putere?
-Văz. Dară nu vreu să te pierz. Dacă tu pleci, eu mă sting de dorul dumitale.”

   După un îndelung proces de documentare, după ce – cu siguranță – a petrecut zile și nopți cercetând informații despre evenimentele și oamenii de cultură de atunci, despre sistemul social și, desigur, despre personajele cheie, autoarea creionează o poveste profundă… mult mai profundă decât ceea ce am știut mulți dintre noi până acum.

   Recomand cartea celor care cred în iubire și în dăinuirea acesteia în timp. Cât despre mine… eu am citit cartea trăind fiecare rând și aștept cu nerăbdare următoarele mărturisiri ale Veronicăi.

Verifică disponibilitatea cărții în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Recenzii cărți