Colonia (aproape ca un blues) – Stelian Țurlea – Editura Vremea – recenzie
„- Există în lumea asta forțe care-ncearcă să te-ndoaie și să te supună și nu vreau. Viața e foarte dură pentru unii. Chiar oribilă. N-ai cum să fii fericită așa.”
Colonia (aproape ca un blues), de Stelian Țurlea – Editura Vremea – recenzie
Colonia (aproape ca un blues)
Stelian Țurlea
Editura: Vremea
Colecția Autori români
Anul apariţiei: 2015
Număr pagini: 142
Gen: Fantasy
Colonia roman fantasy.
Stelian Țurlea ne-a obișnuit cu stilul său unic și totodată, abordează cu ușurință genuri diferite. Până acum, de la el am avut parte de lecturi umoristice, polițiste, iată că a venit și rândul unui fantasy.
Realități paralele, călătorii în timp și spațiu, subiecte ce m-au fascinat dintotdeauna. Firul narativ este simplu, desfășurat pe un singur plan: un adolescent și tatăl său merg undeva la munte, spre cabana unor cunoștințe. Pe drum îi prinde o furtună cum n-au mai întâlnit, ce-l face pe adolescent să se teamă pentru viața lor.
„Mașina abia înainta și lumina farurilor părea că se oprește într-un zid de apă neagră, pe care cu niciun chip n-avea cum să-l străbată. Înotam într-un râu care se zbuciuma peste noi, nu-mi dădeam seama de-i pantă, curbă ori drum drept. Ștergătoarele se zbăteau bezmetic, incapabile să îndepărteze șuvoaiele. Un om cu mintea la cap ar fi tras imediat pe dreapta. 〈…〉
Trosnetele copacilor aproape doborâți de vântul care urla se auzeau din toate părțile, mă înfiorau, în fiecare clipă credeam că ne vor strivi fără milă. Vedeam curbele în ultima clipă, habar n-aveam dacă la un metru mai încolo era un perete de stâncă, pădure sau vreo pantă abruptă.”
În cele din urmă, se opresc la un fel de motel, unde îi întâmpină oameni care mai de care mai ciudați. Scena pare desprinsă dintr-un film american, atmosfera fiind ireală:
„- Trebuia să fi ajuns aici acum douăsprezece ore, când au dat drumul la ape, a mai spus silueta, dar n-am deslușit dacă era o simplă precizare sau un reproș că ne așteptaseră prea mult.
De ce să ne aștepte? Cine erau? Ce ape?
Felinarele au luminat intrarea unei clădiri joase care părea să fie motel sau restaurant. Firma de neon funcționa intermitent, cu pârâituri, nu reușeam să citesc numele, oricum nu mi-ar fi spus nimic. Deasupra ușii atârna un felinar aidoma celor din mâinile siluetelor, răspândind lumină albastră.”
Ulterior, cei doi se lămuresc ce e cu „scoaterea apelor”: drenarea și curățarea periodice a unui lac artificial, pe fundul căruia a existat odată o civilizație străveche. Ce motive au oamenii de acolo pentru a face acest lucru rămâne mult timp un mister pentru personajele noastre.
Tatăl și fiul sunt anunțați că vor petrece vrând, nevrând, nu mai puțin de două luni pe acele meleaguri. Nu sunt ținuți cu forța, pur și simplu, este imposibil să plece. Desigur că au încercat, însă nu au putut înainta, mergând în gol, ca pe o bandă la sala de sport.
„O forță mai puternică decât voința noastră ne ținea pe loc, pășeam, dar semăna cu pașii pe care-i faci pe o bandă care se desfășoară în sens opus, când te pune doctorul să-ți încerci puterea inimii, oricât ne străduiam să înaintăm rămâneam pe loc, pe tata l-a pufnit râsul, hai să ne întoarcem, a zis, nu voiam să-l ascult, dar am fost nevoit, nu era să stăm până se lăsa întunericul pedalând fără rost. ”
Atmosfera este ireală, cu toții se poartă ciudat, ca și când acțiunea s-ar petrece pe vremuri, în urmă cu decenii, dacă nu chiar cu secole. La prima vedere, asemănarea cu o sectă este izbitoare.
Fiecare dintre cei prezenți are câte o îndatorire, cu toții dorm în corturi și se supun regulilor comunității. Tatăl este repartizat să lucreze la o arhivă, iar puștiul este trimis la o școală aparte, diferită de ideea noastră de învățătură. De fapt, cred că multor copii le-ar surâde așa o școală, unde fiecare face ceea ce-i place și totul este o joacă.
Tatăl speră ca lucrând la arhivă, să afle mai multe despre acea civilizație, despre motivele pentru care se află acolo, iar locuitorii își pun speranțele în el. Vor reuși în demersurile lor și mai ales, vor pleca de acolo?
La început, cei doi sunt priviți cu scepticism de către unii membri ai comunității:
„- Nu-i așa că n-ați mai fost pe aici? continuă să-l interogheze bărbatul pe tata. În fiecare an apar figuri noi, dar am început să-i cam știu. Nu v-am mai văzut.
– Ți-am mai spus să lași omul în pace, îl boscorodi femeia.
– Dar ce-i fac? Vreau să știu dac-a mai fost. De fapt știu că n-a mai fost, vreau să știu cum de-a ajuns cu noi aici.
– Ți-a spus, e-o-ntâmplare.
– Nu cred eu în întâmplări d-astea! O fi fost trimis să ne spioneze.
– Nu ești zdravăn. Ce să spioneze? Toată lumea vede ce facem. Toată lumea știe.”
Legat de școală, apare în subtext o legătură cu societatea de astăzi, care nu mai consideră învățătura la fel de importantă ca în trecut:
„Le-am spus într-o zi că nu mai vreau să învăț, nici măcar nu eram singurul care gândea așa, că atunci când o să fiu mare o să fiu bogat și o să am firma mea și o să mă ocup de cutare și cutare, cum văzusem că se proclamă la televizor pe toate posturile, iar cei care o fac sunt ridicați în slavă: ce ne mai trebuie carte, mai bine facem banul!”
Totodată, nu puteam să ratez referința la muzica trupei Queen, necunoscută de adolescent, dar plăcută de la prima ascultare și respinsă de nesuferiții gemeni. Iar motto-ul cărții conține versurile melodiei „Show must go on”.
„În cortul portocaliu am ajuns din nou seara, după ce încercasem în van de două ori să ieșim de pe fundul lacului. Acum era deschis doar pe două laturi, dar susura aceeași muzică.
– Queen, am spus.
– Exact! a exclamat sfrijitul. O formație de pe vremea mea și a tatălui tău. Cum de știi? Băieții mei îi detestă.
N-am răspuns, dar nu mă mira nimic din partea băieților fără doar și poate înfumurați.”
Sunt total de acord cu cele spuse de Alex. Ștefănescu în prefață: „Dacă ar fi ecranizat, ar avea un succes imens, nu numai în România, ci și în străinătate.”
Și chiar aș vrea să văd un serial bazat pe roman, nu doar un film. Sunt convinsă că ar rivaliza cu producțiile de pe Netflix.
Stelian Țurlea este jurnalist, a lucrat în presa scrisă („Lumea”, „Zig-Zag”, „Meridian”) și televiziune. Din anul 2000 este senior editor al „Ziarului de duminică”.
A scris peste 20 de romane, 10 cărți de publicistică, 9 cărți pentru copii. De-a lungul carierei, a primit mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007), Premiul „Flacăra” pentru Literatură (2011).
Printre scrierile sale se numără „Crimă la Torino”, „Ieși din viața mea”, „Săptămâna nebună”, „Ești pe cont propriu”, „Vă plac blondele?”
Recenzii cărţi Stelian Ţurlea
Autori români
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Diverta, librărie.net şi cărtureşti
Felicitări pt recenzie, pare interesantă cartea.
Da, este. Merci!
Interesant! Intersant! Sorina Ispititoarea! 😀
:))
Vreau si eu cartea. Mulțumim pentru rețete Arci, Sorina
Lectura placuta! Dar ce legatura e cu retetele? ;))
Mi-a luat autcorectul ce scrisesem înainte. Bine ca am mai adăugat si Sorina. Am vrut să scriu multumim pentru recomandare :))))))))
:))
Asta n-am citit-o dar urmeaza.Frumoasa recenzie Sorina,felicitari!
Felicitari Domnului Stelian Turlea!
Merita, Arci, chiar daca tu nu prea esti cu genul fantasy.
Felicitari pentru recenzie, Sorinache!
Merci, Alinush!
O recenzie foarte bine scrisa si o pisica extrem de fotogenica 🙂
Merci! Da, pisica e fotogenica si frumoasa.