Ne vom intalni dincolo-creatie

Ne vom întâlni dincolo

      Uneori ai impresia că problemele tale sunt cele mai grave, că nimeni nu ar putea înțelege ceea ce trăiești tu… dar apoi, sosesc momente în care viața te învață că există și oameni ale căror vieți duc poveri mai grele… și te consideri privilegiat. Așa se consideră și Ioana … privilegiată și fericită… mai ales după ce a trecut prin toate aceste încercări despre care am aflat și eu și le veți citi în paginile acestei cărți.

      De fiecare dată când mă aflam în fața acelui tabou, îmi venea să-i cer câte ceva… fie să mă vindec de cancer, fie să mor în somn, fără să simt nici o durere. Îngerul din tablou mă privea de fiecare dată cu interes. Părea să înțeleagă ceea ce-i spuneam, chiar dacă nu foloseam cuvinte. Uneori mi se părea că zâmbește, alteori părea mai degrabă încruntat… însă niciodată nu-mi dădea nici un răspuns, de parcă emoțiile mele ar fi fost înghițite în van.
Cancer… diagnosticul venise într-o primăvară, chiar după examenul de licență. Cui îi mai păsa că luasem 10? Dincolo, diplomele valorează un mare zero. Primăvara nu e pentru oricine… e doar pentru cei care sunt fericiți. Pentru ceilalți, nu e decât o înșiruire de zile cu temperaturi din ce în ce mai mari, cu dureri de cap și stări îndelungate de oboseală.

      Era primăvară când intrasem în cabinetul medical, pentru a lua rezultatele analizelor, era primăvară și când am ieșit. Numai că, în mod straniu, a doua primăvară nu mai semăna deloc cu prima. Prima era plină de viață, de parfumul florilor, a doua mirosea a paturi de spital și a clor. Urma să mă internez chiar a doua zi. Cancerul în formă galopantă cere, neapărat, internare. Și nu pentru că cineva de acolo te-ar putea salva, dar pentru ca tu să devii o cifră, o cifră într-o statistică… pentru ca specialiștii să facă studii, iar după concluziile acestora, rata îmbolnăvirilor să scadă. Aceasta era ideea… în rest, nu eram decât un corp care urma să fie supus unor încercări zadarnice de refacere. Era imposibil, chiar medicul mi-a recunoscut asta. După calculele lui, mai aveam vreo șase luni dacă aveam să stau în spital… și jumătate din această perioadă, dacă mă hotăram să rămân acasă. Dar mi-a cerut insistent să mă internez. A chemat familia. Mama și tata au ajuns imediat la spital. A fost ziua cea mai neagră din existența lor.

     -O să rezolvăm cumva, trebuie să existe tratament, o să fie bine, spunea tata încurajându-mă pentru că el nu știa ce însemna „formă galopantă”, „fază terminală”… sau poate nu voia să înțeleagă. Pentru ei, pentru lacrimile lor ascunse de mine, m-am internat. Dar știam că pentru mine, șansele erau zero. În timp ce mama s-a dus alergând la biserică să pună pomelnice, eu îmi pusesem câteva pijamale într-o pungă, telefonul, încărcătorul un pix și agenda mea. Am plecat la spital, lăsându-l pe tata să plângă singur, să se certe cu Dumnezeu, neînțelegând de ce unica sa fiică fusese doborâtă de cancer. „Doborâtă de cancer” – expresia aceasta mă ducea cu gândul la anunțul din ziar, de la „Decese”. Îmi și imaginam cum avea să trezească uluirea vecinilor… dar eu nu voi fi acolo, să-i văd… sau cine știe?

     La spital, pe holul lung și rece, unde mirosul de clor părea să se fi impregnat în toate hainele, picioarele mele începură să devină grele. În ciuda rezultatelor la analize, până atunci nu mă duruse nimic. Acum însă, o durere stranie îmi învăluia oasele, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Bun venit în lumea cancerului”.
-Haideți să mai faceți un set de analize, intrați aici, vă rog, îmi spuse o asistentă care mi-a luat hainele și obiectele personale și mi le-a pus într-un sac pe care l-a etichetat. Toate acestea, a adăugat ea pe un ton neutru, le veți găsi în dulapul din salon.
Am dat din cap aprobator. După ce viața îmi servise surpriza aceasta otrăvitoare, nu mai aveam altă alternativă decât aceea de a sta la spital, pentru a nu le oferi alor mei amărăciunea de a mă vedea murind. I-am spus mamei să nu vină la spital decât o dată pe săptămână. Nu voiam să mă vadă murind. Voiam să fiu singură. Acolo, în spitalul acela imens, unde albul era mereu o nuanță de gri, mă simțeam de parcă puteam să-mi duc singură povara sfârșitului. Acolo, lângă străinul intubat, care nu scotea o vorbă, îmi căram zilnic corpul din ce în ce mai slab, între salon și laboratoarele de analize. Mereu analize, un psiholog care încerca în zadar să mă aducă la starea de liniște sufletească deplină pentru a păși dincolo cu inima deschisă. Mama și tata veneau duminica, iar eu făceam eforturi uriașe să zâmbesc și să le spun că rezultatele tratamentelor se fac simțite. În realitate, îmi căzuse părul, iar cancerul se extinse. Durerile deveneau insuportabile, iar de la ceilalți, știam că situația avea să devină tot mai grea.
Pe peretele de lângă patul meu, un tablou cu un înger. Nu era o icoană, ci un tablou, care părea viu și singurul cu care comunicam…

       În rest, nu comunicam cu nimeni. Pacientul din același salon cu mine era intubat. Era hrănit artificial. Nu știu ce simțea, dar știam că urmam eu… că aveam să mă aflu și eu, la fel ca el, în imposibilitatea de a vorbi, de a mânca… de a respira, iar cineva nou… un alt bolnav de cancer, într-o fază mai „light” avea să mă privească și pe mine cu aceeași compasiune cu care îl priveam eu cu el.
Timpul așteptării până la moarte e cel mai nesuferit timp… ți se pare pur și simplu că nu mai trece. Nu mai știi cu ce să-l umpli… nu trece așa cum trecea când nu știam de cancer. Acum trece ca un melc… unul care are impresia că nimic nu e mai important decât contemplarea a ceea ce se întâmplă în jur.
În jurul meu nu se întâmpla nimic. Singurele „evenimente” importante erau cele în care eram duși la analize, la etajele inferioare, unde mirosea a urină și a clor.
Colegul meu de suferință se numea George. Auzisem asta când venea mama lui seara și plângea cu capul pe trupul lui. George era specialist în economie, dar în lumea noastră, a cancerului, era doar un corp afectat… la fel ca noi toți, de pe aceeași secție. Nu știam ce simte George… pentru că nu vorbea, dar ochii lui îmi spunea că era lucid și simțea, din nefericire, fiecare săgeată crudă și vie a durerii. M-am uitat odată în ochii lui, când m-au luat și m-au dus la analize. Patul lui e spre ușă… m-am mirat că și-a ales patul acela. Eu l-aș fi ales pe cel de lână geam și am avut bucuria (ce cuvânt trist…) de a obține patul de lângă geam. Așa puteam să văd ciorile. Erau singurele ființe pe care le puteai vedea de la înălțimea aceea… și uneori mai vedeam și câte un avion. Era semn că afară, oamenii își continuau viața ca și cum nu știau de noi… sau știau… dar de ce să se oprească din ritmul lor?! Și noi am avut ritmul nostru… atunci când nu știam că eram bolnavi de cancer. În ultima vreme, nu știu ce i-au spus doctorii mamei, dar venea atât de des încât a trebuit să fac o criză și să țip că nu vreau să mai văd pe nimeni… și nu a mai venit.

      După sedativele pe care mi le-au făcut, am crezut că mă simțeam mai bine. Am început să caut pe telefon mai multe informații despre cancerul osos în formă galopantă. Voiam să caut ceva de care să mă agăț. Nu voiam să mor. Eram prea tânără pentru a muri. Nu era posibil așa ceva… pur și simplu nu era posibil. După tot ceea ce făcusem în toți anii de până atunci, după toate slujbele de la biserică, după ce făcusem turul mănăstirilor din țară de mai multe ori, după zilele petrecute în post, uneori negru… nu era posibil ca Dumnezeu să mă lase să mor de cancer. Nu era cinstit, nu puteam să mor. Poate diagnosticul era greșit, poate medicii se înșelaseră, s-au mai întâmplat cazuri. Mă aflam deja de mai bine de o lună în spital, dar niciodată în tot acest timp, medicii nu m-au asigurat că mă voi face bine. Totuși, nu puteam să mor… era mult prea curând. Într-o seară, am vrut să fug. Aveam de gând să mă strecor printre ușile albe, la schimbarea turelor, atunci când personalul nu era tocmai atent. Am ajuns lângă patul lui George și am căzut. I-am văzut ochii mari, care spuneau: „Ce naiba crezi că faci?”, apoi am simțit mâinile asistentelor care mă ridicau și mă așezau frumos în pat. Acul seringii și apoi liniște. O liniște apăsătoare, cu miros de moarte.
În seara aceea, George, care nu-mi vorbise niciodată, și-a mișcat degetele spre agenda de pe noptiera sa, a luat creionul și a început să scrie. Preț de un minut, a tot scris… apoi a bătut cu creionul în agendă, ca să-mi dea de înțeles că pot să citesc ceea ce-mi scrisese. Descoperisem cu stupoare că George vrea să comunice. Am coborât din pat, amețită deja de calmantele pe care mi le făcuseră asistentele și i-am luat agenda.

       „E inutil, scrisese el în agendă, nu ai cum să fugi. E mai bine să te resemnezi. Caută-ți liniștea. Gândește-te că dincolo te așteaptă o lume fără dureri fizice… spre deosebire de lumea aceasta plină de ace de seringă, de eprubete și de calmante.
PS. Sunt George, am 33 de ani și voi muri de cancer la stomac”.
I-am luat creionul pe care-l mai avea încă în mână și i-am răspuns:
„Dacă n-ai fi pe moarte, dragă George, ți-aș fi spus că sunt încântată de cunoștință, dar, vezi tu… din păcate, nu sunt atât de încântată. Caut de ceva timp, niște explicații și niște soluții pentru boala aceasta. Și merge destul de greu. Spre deosebire de tine, eu nu cred că voi muri. Vreau să mă agăț de viață cu orice preț. Vreau să trăiesc. Ioana”
George a luat agenda și i-am văzut ochii urmărind rândurile, iar la un moment dat, am sesizat un zâmbet în ochii lui.

      „Ioana… ce nume frumos! Ioana, să știi că și eu am trecut prin faza aceea de negare. Eram tot aici, iar pe patul unde stai tu, era un bărbat pe care n-am apucat să-l cunosc prea bine. S-a dus repede, în timp ce eu căutam pe google articole cu titluri care sunau cam așa: „Cum să scapi de cancer într-o săptămână” sau „Incredibila plantă care te scapă de cancer”… După cum vezi, sunt tot aici, semn că nici unul din materialele amintite, nu a dat rezultate. Pentru că nu sunt decât înșiruiri de cuvinte care frapează și nu au decât rolul de a umple pagina. Nu au utilitate în practică. Dovada? Sunt tot aici… și sunt tot mai aproape de moarte. Dacă te încălzește cu ceva, află că îmi doresc să găsești ceva care să te salveze… deși nu văd ce ar fi acel ceva”.
„George, apreciez dorința ta de a socializa. Doar că circumstanțele nu sunt cele mai potrivite. Vezi tu… toate aceste situații jenante, când ni se face rău și slăbiciunile corpurilor noastre ne umilesc unul în fața celuilalt, sunt elemente care ne îndepărtează… nu ne apropie”.

       „Ioana, dacă te referi la episoadele în care, venind de la analize, ai vomat peste mine, pe patul meu, să știi că sunt lucruri care mi s-au întâmplat și mie. Totuși, ar fi necesar să găsim un canal de comunicare. Să nu ne simțim singuri în această singurătate”.
„George, în seara aceasta n-am nevoie de predici. Noapte bună. Aș vrea să mor în somn și să mă trezesc față în față cu Dumnezeu”.
„Ioana, dacă aceasta ți-e dorința, te las să dormi. Dacă, totuși, se va întâmpla să-l întâlnești pe Dumnezeu mai repede decât mine, spune-i să mă aștepte cu o cafea fierbinte. Noapte bună”.

      Am citit mesajul lui George, apoi i-am așezat agenda pe noptieră. Am stins becul și am închis ochii, sperând să nu-i mai deschid niciodată. Am privit din nou spre îngerul acela din tablou, i-am spus că nu vreau să mă mai trezesc. L-am privit intens, până am adormit… și am adormit sperând să nu mă mai trezesc.
Ghinion. Dimineața se ivi crudă, prin ferestrele mari, deschise. Mirosea a cer senin și a frunze proaspăt ieșite din muguri, a păsări cu aripi mari și a cafea naturală.
George savura momentul dimineții, își lărgea nările și respira parfumul cafelei, în agitația dimineții. Asistentele se pregăteau să ne ducă la laborator. Brusc, m-am simțit ca un șobolan ținut acolo cu unicul scop al progresului științific. Nimic din ceea ce mi se făcea, nu era pentru mine, pentru binele meu… pentru că mie nu-mi era bine deloc. Și furia, în dimineața aceea, m-a transformat din șobolan, într-o fiară. Am mușcat-o de mână pe asistenta care încerca să mă ridice și am luat-o la fugă prin spital. Am coborât scările în fugă, am luat-o la goană lovindu-mă uneori de pereții umezi, mirosind a clor, de la etajele inferioare. Nu știu când am ajuns la parter, știu numai că totul s-a petrecut într-o viteză uluitoare. Și dintr-o dată, ca un evadat care nu mai ieșise afară de ani de zile, am văzut lumina dimineții, am respirat parfumul primăvăratic al frunzelor de la teii stufoși din fața spitalului, apoi am luat-o la fugă. Fiecare respirație afară era un dar și îl percepeam ca atare.

     În fuga aceea, ochiul meu urmărea și capta detalii pe care altădată le trecea cu vederea: frunzele abia deschise ale teilor, mirosul de iarbă nouă, de primăvară crudă. Toate acestea erau acum privilegii, lucruri pe care nici nu le observasem înainte. Era clar: trebuia să fac cancer ca să văd frumusețea lumii din jur: copacii aproape desăvârșiți în lumina plină a zilei, soarele care nu mai știa unde să-și trimită razele… totul, iubeam totul acum și lacrimile îmi udau gulerul de la pijama, în timp ce oamenii îmi aruncau priviri curioase, dar apoi plecau grăbiți spre unde aveau treabă. Toată lumea era grăbită… așa cum eram și eu înainte… Acum nu mai eram așa grăbită. Alergam, dar nu pentru că eram grăbită… ci pentru că în viteză, voiam ca ochiul meu să cuprindă cât mai multe din locurile acestea, unde locuisem… unde respirasem fără teama că aceea avea să fie ultima gură de aer. Și gândind la toate acestea, alergam… pe aleile din parcul unde toți copacii purtau hainele sublime ale primăverii. Ultima mea primăvară…
-Oprește-te! am auzit dintr-o dată, glasul ferm al unui bărbat.
Era clar. Cei de la spital trimiseseră după mine. Eram un bolnav de cancer în fază terminală. Nu puteam fi lăsată să alerg aiurea pe străzi.
M-am întors încet, intuind că voi da peste niște oameni în halate albe, care îmi vor vorbi frumos, ca să nu mă sperie. Greșit. Era un bărbat trecut bine de a doua tinerețe, mai înalt decât toți oamenii pe care avusesem privilegiul să-i văd în această viață.
-Trebuie să te întorci la spital, mi-a spus, apropiindu-se ușor, cu glasul mult mai domol de această dată.
L-am privit confuză. Nu părea un om de la spital. Oamenii treceau pe lângă noi, la fel de grăbiți, chiar dacă eu mă oprisem. Era un semn că lumea nu se oprește pentru problemele unui singur individ, indiferent de gravitatea acestora. Lumea continua… de parcă ei, nimic nu i –ar fi întâmplat. De ce au trimis după mine un moș trecut de 80 de ani?
-Mihail, îmi spune, întinzându-mi mâna în semn de salut.
Un curent rece mi-a străbătut întreg corpul. Flash-uri cu tabloul din salonul de spital mi se derulau în minte cu o repeziciune uluitoare.
-Ioana, îi spun șoptind, dar ceva în intuiția mea îmi spune că îmi știe deja numele.
Nu reacționează când aude numele meu. E semn că deja știa. Îngerul din tablou mi se bagă în ochi de parcă ar vrea să-mi spună ceva… Ce ar putea să-mi spună? Că mai am doar câteva zile?
-Trebuie să te întorci, crede-mă, îmi spune Mihail, făcându-mi semn să ne așezăm pe o bancă. Teiul din spatele băncii nu făcea doar umbră cu frunzele sale primăvăratice, dar răspândea și un aer răcoros, un aer curat, în ciuda agitației din oraș. De la blocurile de peste drum, aroma cafelei de dimineață se lăsa ca o peliculă fină peste parc.
-Și eu găsesc un farmec special în aroma cafelei de dimineață… mai ales în diminețile de primăvară, îmi spune privind către oraș.
-Păcat că n-o să mai am parte de aceste jocuri ale simțurilor. În curând, dar tu deja știi asta, voi fi un corp inert, într-un sicriu care va coborî la întuneric și se va descompune. Voi muri, dar probabil, cei care te-au trimis de la spital, deja te-au informat.
-Nu sunt de la spital, mi-a spus sec.
-Știam eu, i-am răspuns pe același ton.
-Dar știu că trebuie să te întorci… și mai știu că nu vei muri.
Când a spus „nu vei muri”, mi-a luat mâinile în mâinile lui. Un curent, ca un fluid ușor, trecu parcă din mâinile lui, în mâinile mele.
-Nu vei muri… cum poți să amăgești așa, un om aflat în fază terminală? i-am strigat.
Mihail m-a privit în ochi, cu o privire de un albastru intens și clar în același timp.
-Uitați-o! E acolo, pe bancă! se auziră niște glasuri agitate.
De data aceasta chiar erau de la spital.

      Am ajuns din nou în salon unde eram nerăbdătoare să-i spun totul colegului meu de suferință, lui George… doar că George nu mai era acolo. Patul gol, rearanjat, generă în corpul meu un fior rece și ascuțit, dureros până în inimă. Singură, m-am prăbușit pe patul de la fereastră, acolo unde peste durerea cruntă care-mi sfâșia sufletul, treceau păsările primăverii, impasibile…
Singură, conștiința morții creștea în mine ca ramurile unui copac. Lumina încă crudă a dimineții mă durea, de parcă m-ar fi lovit peste ochi, peste cap… peste tot. Eram singură și George, cu caietul lui cu tot, dispăruse acolo unde aveam și eu să dispar curând. Mi se făcu rău. M-am ridicat și, în timp ce mă îndreptam spre baie, o furie nestăpânită puse stăpânire pe mine. Dacă tot mor, ce-mi pasă mie de aparatele din salon, de lenjeria bine aranjată de pe patul unde zăcuse George? Un urlet mocnit, frânat pe alocuri de gustul sărat al lacrimilor, se asorta cu zgomotul infernal scos de grilajul patului răsturnat pe jos, printre aparate. Lenjeriile de spital se rup foarte ușor, așa că în vortexul acela, nimic nu mai rămăsese intact… nici măcar tabloul cu îngerul. Ce-mi păsa mie de îngeri? Unde sunt ei când ne îmbolnăvim? Un scaun pentru vizitatori lovi cu putere fereastra care se făcu țăndări. Câteva mâini se luptau aprig cu furia corpului meu, un ac de seringă îmi străpunse pielea și apoi nimic… liniște, acea liniște care acoperea ca o mască, zbuciumul din mine. Sunt din nou pe bancă, alături de Mihail care îmi spune că toată furia din mine s-a revărsat și că descărcarea aceasta mi-a făcut bine. Apoi somn profund. Și din nou o dimineață… o altă dimineață cu aromă de primăvară crudă și cafea, cu aripi de porumbei trecând pe lângă fereastră. Sunt într-un alt salon și pot să mă ridic de pe pat, deși după calmante, de regulă, am o stare de rău, ca un alcoolic după o noapte în care a amestecat mai multe băuturi. Dar acum, în mod inexplicabil, mă simțeam mai bine. Nu mă durea nimic, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. George murise. Urmam eu. Era mai clar ca niciodată… și nu mai era nimic de făcut. Nu mai era speranță. După vizita medicilor de dimineață, am scrijelit pe perete: „Ioana, bolnavă de cancer”. Ca să rămână acolo pentur cei care aveau să vină după mine… să știe că am fost acolo. Apoi am sunat-o pe mama. A venit la spital într-un suflet. I-am spus că o să mor, că simțeam asta și doctorii erau de aceeași părere. Am rugat-o să nu plângă foarte mult, am rugat-o să încerce să se împace cu ideea, să accepte că ceea ce ni se întâmplă are un scop bine definit, chiar dacă noi nu îl sesizăm. Mama nu a spus nimic. Știa toate acestea. I-am auzit hohotele de plâns abia când a ieșit pe hol.

      Acum știam sigur că o să mor. Poate că era mai bine așa. N-aș mai fi simțit durerile acelea acute. Da, era, cu siguranță, mai bine… mult mai bine. Așteptam clipa aceea. Simțeam o teamă imensă, dar știam că era mai bine decât să suport chinul crunt al durerilor de oase. Știam de la bunici că dincolo nu te mai doare nimic… îi auzisem vorbind când eram copil și mă ascundeam pe sub mese ca să le ascult discuțiile. Da, nu mai voiam nimic de la viață… voiam numai să mor, să plec dincolo și speram că dincolo aveam să mă întâlnesc cu George. Chiar așa îmi scrisese într-o zi în agenda lui: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”.
Asistentele cu fețele identice mă ajută să merg la cabinetul de analize din nou. Ace, dureri ascuțite, mâini reci de medici pentru care devin o cifră, studenți la medicină pentru care devin un material didactic. Toate acestea… le suport știind că sunt ultimele umilințe ale vieții, iar apoi mă voi lăsa în palma deschisă a morții.
-Valorile esențiale arată mai bine decât la ultima cercetare, mi-a spus un medic. Dar nu e cazul să ne facem iluzii deșarte, se întâmplă adesea ca unii bolnavi în faza terminală să prezinte astfel de valori înainte de a…
-De a muri, îl completez eu.
-Mda… așa e… din păcate așa e, îmi confirmă medicul.
-Măcar voi muri cu rezultatele analizelor un pic mai bune, glumesc eu și primesc câteva zâmbete ca răspuns.
Ajung în alt salon, iar asistentele mă sfătuiesc să nu-l distrug și pe acesta. Aici nu mai e nimeni, doar eu… și e mai bine așa. Așa mi-am imaginat dintotdeauna… că voi muri singură. Pe peretele de lângă patul meu e tabloul cu îngerul. Același tabou. Intact. Înseamnă că toate saloanele au același tablou. Îngerul mă privește cu o neînțeleasă expresie încrezătoare.
-Ce bine e să fii înger… mă gândesc, privindu-l. Nu faci decât să-i privești pe ceilalți, să-i ajuți, să le influențezii destinul, să le răspunzi la rugăciuni.
Uneori aveam impresia că expresia feței îngerului din tablou se schimba. Putea fi îngândurat, pentru ca apoi, peste doar câteva minute, să capete o alură de strălucire și bucurie. Lui puteam, însă, să-i spun totul… și chiar îi spuneam. Era singurul care rămânea tot acolo, pe perete, chiar și după ce asculta toate gândurile mele. Eram în pragul morții și comunicam cel mai eficient cu un înger… era perfect normal… o normalitate pe care o descoperi abia atunci când ai pierdut deja speranța vieții.
Acceptasem că trebuie să mor, dar așteptarea era de nesuportat. Se scurseseră deja trei luni. Inițial, timpul estimat de medici era de șase luni. Trecuseră trei și eu începeam să mă simt mai bine… în mod ciudat. Fiecare set de analize înregistra o ușoară îmbunătățire a valorilor.
-Și atunci, eu când mor? era gluma la care stagiarii râdeau acum în hohote. Se vedea însă, pe chipul lor, dar și al medicilor cu experiență, o uimire stranie. Era ceva inexplicabil pentru ei, un proces necunoscut care avusese loc în corpul acesta și care îmbunătățea treptat starea mea.
Într-o zi, mama a venit să mă vadă. Nu știu ce-i spuseseră medicii, dar pe chipul ei se vedea o lumină așa cum numai atunci când eram copil o văzusem.
-Mamă, nu vreau să-ți faci speranțe deșarte, știi că se poate întâmpla din clipă în clipă.
Între analize mai simple sau mai amănunțite, care mă învățaseră să-mi gestionez durerea, mai trecură alte două luni. În fiecare zi, îngerul meu de pe perete asculta, răbdător, ceea ce aveam eu de spus. Era singurul care mă asculta fără să mă întrerupă și eu apreciam asta foarte mult.
Într-o dimineață, unul din medicii care monitorizau cazul meu, a venit efervescent, la mine în salon.
-Ia zi, cum suporți veștile bune? mă întrebă în timp ce-și puse ochelarii și începu să răsfoiască dosarul meu.
-Nu știu… dacă mi-ați da voie să beau o cafea, aș suporta orice fel de veste, îi spun.

     Aroma cafelei de dimineață, subtilitatea cu care se strecura ea pe sub ușă, pentru ca apoi să-mi invadeze singurătatea, era lucrul pe care-l iubeam cel mai mult la viață.
-Mă întorc, îmi spuse privindu-mă scurt și închizând dosarul.
Recunosc, îmi imaginam că ușa se va deschide și va intra asistenta cu o cafea fierbinte, dar nu m-am așteptat să se și întâmple.
-A zis dom’ doctor că astăzi puteți să beți cafea, îmi spuse asistenta și îmi lăsă cafeaua pe noptieră. Parfumul ei invadă imediat salonul. Chiar și îngerul din tablou părea încântat.
Trecuseră cinci luni de când nu mai savurasem o cafea. Vara era acum pe sfârșite… iar eu aveam ocazia sublimă de a savura din nou, o cafea. Când ești sănătos, în viteza vieții pe care o duci, nu apuci să-ți dai seama că ești fericit. Nu vezi decât ceea ce tu numești „neajunsuri”, „neîmpliniri”, „eșecuri” sau chiar „mici succese” și lumina zilelor te împiedică să vezi cât de fericit ești. Dacă ai ști, ți-ar veni să plângi de bucurie și ai prețui fiecare clipă… dar nu știi. Nu știi că fiecare respirație e un dar, nu ai cum să știi asta. Eu însă, pentru că fusesem în ceea ce medicii au numit „fază terminală”, știam că fiecare clipă era o picătură de rai.
Cafeaua… această plăcere pe care abia acum păream să o fi descoperit, după ce îmi invadase sufletul cu parfumul ei, pătrunde acum, cu gustul ei minunat, în trupul meu, privat de această minune timp de aproape jumătate de an. Nu a fost prima mea ceașcă de cafea, ci prima ceașcă de cafea care a contat cu adevărat.
Într-o noapte, l-am visat pe Mihail. Trecuseră câteva luni de când îl întâlnisem în parc. Simțeam că mi-era dor de vorbele lui, chiar dacă discuția noastră nu s-a întins decât pe câteva minute. Dar simțeam că aveam nevoie să-l aud, simțeam că ceea ce-mi spunea va trezi în mine o forță mai puternică decât cancerul… și în noaptea aceea l-am visat. Nu mi-a spus foarte multe, mi-a spus doar să mă rog… nu citind rugăciuni interminabile, nu repetându-le de sute de ori…
-Retrage-te în sufletul tău. Voi, oamenii, știați să faceți asta înainte, dar nu știu cum de ați uitat acest obicei, acest miracol de care fiecare din voi poate dispune. Retrage-te în inima ta… fă-te mică, astfel încât inima să-ți fie ca o pătură cu care să te poți acoperi. Intră acolo, în adăpăstul inimii tale. E locul de întâlnire cu dorințele tale. Odată ajunsă acolo, spune-i universului că tu ești sănătoasă, dar spune-i din toată inima și el va crede, el va crede… dacă și numai dacă vei crede și tu. Nu fă din sănătatea ta o dorință. Fă o certitudine. Spune-i universului că ești sănătoasă și că îi ești recunoascătoare pentru asta. Apelează la această discuție ori de câte ori siguranța ta se diminuează. Acesta e răspunsul tuturor întrebărilor pe care voi, oamenii, le aveți. Amintiți-vă ce înseamnă rugăciunea în adevăratul ei sens.
Așa mi-a vorbit Mihail, apoi a dispărut în visul meu, lăsându-mă să discut cu îngerul din tablou. De data aceasta, ochii îngerului păreau să-mi spună:
-Da, are dreptate Mihail. Du-te în inima ta.
Spitalul e un loc în care de la momente de agitație, la momentele de liniște, se trece foarte ușor. Te poți afla în vâltoarea unor clipe tensionate, pentru ca apoi să te afunzi într-o singurătate în care liniștea pare să legene alene toate zbaterile tale și le adoarme, dându-ți un răgaz. Un răgaz pe care înainte îl foloseam pentru a-mi spăla rănile gândului de moarte, iar acum, voiam să-l folosesc pentru a mă întâlni, așa cum mi-a spus Mihail, cu dorințele mele din inimă. Am făcut asta o dată, de două ori, când eram singură, în timp ce îmi făceau analizele, abia așteptam momentele în care să mă fac mică și să mă acopăr, așa cum mi-a spus Mihail, cu sufletul.

     Se apropia Crăciunul… din reticența și nedumerirea medicilor cu privire la regresia inexplicabilă a bolii mele, eram tot acolo, în patul acela de lângă fereastră, unde porumbeii se vedeau acum din ce în ce mai rar, din cauza frigului.
Dimineața lansa câteva raze de soare în salon.
-Primiți cu veștile bune? se auzi vocea medicului.
-Vă rog, i-am spus ridicându-mă de pe pat.
-Vestea inexplicabilă pentru noi, medicii și bună pentru tine, ca pacient, este că ultimele analize arată că nu există nici urmă de cancer în corpul tău. Vestea mai puțin comodă pentru tine, e că aș vrea să mergi la București, pentru alte analize. E o clinică dotată cu aparatură performantă, trebuie să detectăm cauza declanșatoare a procesului de regresie a bolii tale, e important pentru tine, dar și pentru ceilalți pacienți care suferă de această boală. E alegerea ta, până la urmă, dar te sfătuiesc să te duci. Costurile le va suporta integral o fundație care se ocupă cu sprijinirea bolnavilor de cancer.
Nu știu de ce, dar în inima mea, știam că acum eram bine. Ceva îmi spunea tot timpul că sunt sănătoasă… sau poate că era vocea mea, din inimă, atunci când mă retrăgeam acolo. Așadar eram bine, inexplicabil din punct de vedere medical, dar eram bine.
-Știi, noi, medicii, atunci când nu găsim explicații la regresia unei boli, punem totul pe seama divinității. Uneori, suntem nevoiți să facem asta… să recunoaștem că există și regresii totale, inexplicabile, dar totale… și rămânem uluiți, însă n-ar trebui să fie așa. Dacă s-a demonstrat că unii pacienți declarați morți, revin la viață, nu văd de ce ne mirăm atât de mult de regresia unei boli. Acceptăm existența morții clinice, așadar ar trebui să acceptăm și regresiile. Deci, te duci la București? Vrei să te consulți cu ai tăi?
-Merg. O voi suna pe mama, sigur.
Pentru prima dată, după jumătate de an de locuit într-un salon de spital, mă îmbrăcam acum în haine, altele decât celebrele pijamale cu floricele mici și albastre. Aerul rece de afară îmi provocă un tremurat.
-Să nu răcești, îmi spuse mama, înainte să mă urc în mașina care avea să mă ducă la București.
N-o să răcesc, i-am spus în gând. Când îmi va fi frig, mă voi face mică și mă voi înveli cu sufletul. Ține de cald dacă vrei.
Am vrut să dorm până la București, dar fiecare loc pe unde mașina trecea, mi se părea unul de neuitat, unul de o frumusețe care merita trecută undeva în arhiva sufletului. Era frumos… totul era frumos. Nu era prima dată când făcusem acest drum. Mai trecusem pe acolo de multe ori, dar era prima dată când vedeam cu ochii aceștia… și era minunat. Eram fericită, fiecare deal acoperit cu zăpadă mă făcea fericită… și acum știam că eram fericită.

      La București, pe lângă medicii care m-au preluat imediat, era și o echipă de jurnaliști care intenționau să-mi afle povestea, însă i-am dezamăgit, spunându-le că nu e nimic spectaculos în ceea ce mi se întâmplase. Nu voiam să țin totul pentru mine, dar nici să las mass-media să-mi răstălmăcească povestea. Așa că, spre dezamăgirea lor, am refuzat. Iar în clinică, nu m-au mai căutat. Mi-au lăsat totuși, o carte de vizită, cu mențiunea că puteam să-i sun oricând. N-am făcut-o niciodată… Era important ca medicii să claseze cazul meu așa cum credeau de cuviință, însă nu era bine ca presa să afle detaliile.
Salonul unde aveam să stau pentru investigații era destul de mare, luminos, la etajul al treilea. Eram singură în acel salon, deși mai era un pat liber, lângă ușă. Am ales, desigur, patul de lângă geam. Puteam vedea, nu doar păsările zgribulite de frig, ci și fulgii de nea lăsându-se lin și chiar câțiva plopi în depărtare.
-Vă rog să vă simțiți confortabil, mi-a spus o asistentă, iar eu am intrat din nou în celebrele de acum pijamale cu floricele mici, albastre.
Să înceapă investigațiile, am gândit eu și m-am întins pe pat. Nu mai era un chin… analizele nu mai erau un chin. Important era că trăiam. Înainte să mă îmbolnăvesc, nu știam că trăiesc, acum știam… era ca și cum abia acum trăiam cu adevărat.
-Mâine dimineață, la ora șase, vă vom face primele investigații. O să vină o asistentă să vă anunțe, îmi spuse un medic care analiza dosarul cu care venisem la clinică.
Seara se lăsă lin peste capitală. Clinica nu era într-o zonă aglomerată, dar se simțea presiunea agitației peste tot. Pe peretele de lângă patul meu nu mai era tabloul cu îngerul… și am realizat cu părere de rău că plecasem de la spital fără să-mi iau rămas-bun de la cel cu care comunicasem timp de jumătate de an, seară de seară, clipă de clipă. Aici, peretele era alb și gol.
Se făcu răcoare, deși caloriferele erau destul de calde… sau poate că începeam să mă simt singură. M-am făcut mică și am coborât în inimă, iar sufletul se făcu mare și cald, ca o pătură și mă înveli. Acum era cald… suficient de cald pentru a visa.
Dimineața se ivi brusc… așa cu numai în capitală se poate ivi.
-Haideți, să mergem, îmi spuse asistenta care sosi pe când eram sub duș.
Am coborât la etajul unu, unde au început cu recoltarea de sânge, cu niște aparate pe care, într-adevăr nu le mai văzusem… și urma un ecocord, când, printre ușile care se deschideau și se închideau mereu, din cauza asistentelor care intrau și ieșeau, l-am văzut pe el. Nu era posibil, dar l-am văzut pe el. George era mort, dar eu îl văzusem acolo… și abia acum realizam că în ziua în care găsisem patul lui George gol, nu întrebasem ce se întâmplase. Făcusem criza aceea și nu întrebasem despre George niciodată. Am presupus că era mort, dar nu am vorbit despre asta cu nicio asistentă. N-am întrebat niciodată. Dar cum era posibil? George era pe moarte, era intubat… Poate că mă înșelasem. Poate că îl confundasem cu altcineva. Speram, însă, să nu fie așa… speram să fie el, să fie în viață…

      Eram campioană la ecocord… cât timp petrecusem în spital, inima mea era mereu în pericol de a ceda, mai ales în primele luni, așa că periodic mi se făcea ecocord… iar firele acelea care plecau de la aparate și se conectau cu corpul meu, îmi reaminteau de suferințele pe care le îndurasem atunci când eram bolnavă… până să apară această regresie. Cuvântul „regresie” fu ca un buton declanșator de concluzii. Poate că și lui George i se întâmplase la fel. Era foarte puțin probabil, șansele ca asta să se fi întâmplat erau sun zero la sută. De fapt, de ce voiam eu ca George să fie în viață? Nu știu de ce… dar voiam asta…
Înainte de prânz, investigațiile s-au oprit. Erau suficiente pentru o zi, după părerea medicilor.
-Puteți mânca în cameră sau la cantină, m-a anunțat asistenta.
-Voi veni la cantină, i-am spus.
Cantina era tot la etajul unu al clădirii, dar în altă aripă. Era frumos amenajată, curată, cu mese albe, rotunde. Pacienții mâncau alături de asistente și medici. Era chiar și muzică… o muzică lină, cu volumul suficient cât să fie doar auzit.
-Salată orientală cu piept de pui, păcat că nu are suficientă sare… și nici oțet, dar poți să ceri lămâie dacă vrei.
Era el, în carne și oase. Stătea acolo, în fața mea, cu o tavă în mână. Era mai viu decât îl crezusem eu. Era George. Istinctiv, i-am sărit în brațe.
-Ce cauți aici? l-am întrebat.
-Presupun că același lucru ca și tine, mi-a spus surprins de apropierea mea neașteptată.
-Regresie? Nu pot să cred…
-Nici eu, răspunse el așezându-se alături de mine la masă.
-Cum crezi că s-a întâmplat asta? îl întreb, însă George pare să nu vrea să vorbească despre asta.
-Important este că acum suntem bine. Ai vorbit cu presa?
-Nu. Tu?
-Nici eu, nu cred că e cazul să facă din noi niște vedete.
-Nici eu nu cred.
George viu, neintubat, era foarte O.K. După ce mă văzuse chinuită de dureri, după ce am vomat pe el în repetate rânduri, acest George devenise un om la fel de apropiat ca ai mei. Fusese martor la ceea ce mi se întâmplase, iar eu eram la fel pentru el.
-Și… soția ta? Cred că se bucură că ți-ai revenit, îi spun dar în gând nu mă întreb „Oare e însurat? Oare are iubită? Cu siguranță are!”
-Cred că se bucură… dar nu mai e lângă mine. Nu a rezistat noului George atunci când m-am îmbolnăvit. Devenisem insuportabil și mă răzbunam pe ea pentru tot ce mi se întâmpla mie. Un timp, a fost alături de mine, dar apoi, după ce m-am internat, mi-a adus actele de divorț la spital, să le semnez. Și le-am semnat. De ce să ții o femeie lângă tine când știi că nu mai ai zile? Am lăsat-o să plece, să se dezlipească de acel George conectat la tot felul de aparate, acel George care uneori făcea spume la gură, alteori urla măcinat de dureri… Nu avea sens. Acela era un George pe care nimeni nu l-ar fi vrut… Din păcate tu m-ai cunoscut așa…
-Da… eu cu chinurile mele… la care ai fost, pentru o perioadă martor. Când am văzut patul gol, am crezut că…
-Că am murit? mă întreabă George senin. Am făcut o criză atunci. Am fost dus imediat la reanimare, apoi imediat mi s-au refăcut analizele și au observat niște modificări spectaculoase. Am fost sfătuit să vin aici. Am vrut să te anunț, dar erai sedată când am plecat.
George acesta, neintubat, are un farmec special. Ochii lui negri au un charm pe care nu-l detectasem la spital, nu aveam cum… Acum însă îl vedeam clar… avea ochii negri, umbriți de gene lungi și curbate, buzele senzuale și o lumină pe chip atunci când zâmbea.
-Și soțul tău… se bucură, nu-i așa? mă întrebă în timp ce se preface interesat de un cub de cartof fiert care nu voia să stea înfipt în furculiță.
-Nu am soț, doar mamă și tată… atât am reușit să acumulez până la vârsta asta.
-Atunci, dacă îmi permiți, te invit diseară la cină, tot în acest loc romantic…
-Desigur… doar că nu prea știu ce să port, îi răspund râzând.
-Ținuta aceea cu floricele albastre era superbă, din ce îmi amintesc. Ai putea să o porți pentru mine, la cină?
-Cu siguranță… dar tu? Ce ținută vei avea? îl întreb râzând.
-Voi purta o ținută în carouri albastre și o pereche de papuci de casă maro. Te voi cuceri, cu siguranță.
Zâmbim amândoi, mâncăm, vorbim… ca doi oameni cărora nu li s-a întâmplat nimic, iar undeva în inima mea îl aud pe Mihail spunându-mi:
-Despre asta este viața, despre zâmbete, despre iubire!
Și știu… Mihail zâmbește când spune acestea… simt asta.
Seara sosi ca o briză răcoroasă peste capitala agitată care se încăpățâna și nu voia să stingă luminile. Cina la cantina clinicii a fost superbă… am râs de parcă atunci am fi descoperit râsul pentru prima dată… și știam că Mihail vedea toate acestea și era mulțumit.
-Te conduc în cameră, îmi spuse.
Când am ajuns în salonul meu, prin ferestrele mari se vedeau fulgii de nea căzând alene peste capitală.
-O să vină Moș Crăciun, îmi spuse el cu un aer serios.
-Cu siguranță, îi răspund.
-Crezi în el? mă întrebă, iar privirea lui căpătă o nuanță stranie.
-Cred, îi răspund, pe același ton. Întotdeauna am crezut.
George se apropie de mine și îmi luă mâinile în mâinile lui. Îmi sărută o mână, apoi cealaltă. Ochii lui îi căutară apoi pe ai meu. Privirile noastre rămaseră blocate într-un magnetism implacabil, care ne apropie până ne simțim unul altuia respirația. Buzele noastre se întâlnesc într-un sărut așa cum numai trăind poți simți… apoi George mă îmbrățișează și îmi șoptește la ureche:
-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința… am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe.
Mi-a dat drmul apoi și s-a așezat pe patul de lângă ușă.
-Lasă-mă să dorm aici în noaptea aceasta, mi-a spus.
S-a așezat acolo. Eu m-am așezat pe patul meu. Am închis ochii. L-am văzut pe Mihail venind grăbit spre mine.
-Acum ai sănătate, dorește-ți să fii fericită! Du-te în inima ta și mulțumește universului că ești fericită.
-Dar sunt, Mihail… sunt fericită.
Mihail mi-a zâmbit și a dispărut ca un nor disipat în întuneric.
-Dar sunt fericit, îl aud pe George șoptind și îmi dau seama că și el a purtat aceeași conversație cu Mihail.
Dimineața lansă din nou raze de lumină în salon. George nu mai era acolo și faptul că nu mai era acolo îmi dădu un fior rece.
Ușa salonului se deschise și aroma cafelei fierbinți, la ibric, se strecură învăluindu-mă.
-Știi ce mi-am dorit de când am devenit vecini de salon, pe vremea când eram bolnavi? se auzi vocea lui George. Să beau o cafea cu tine… o cafea adevărată, iar noi să fim doi oameni adevărați, sănătoși și fericiți…
George mă face să plâng, să plâng de fericirea aceasta care, amestecată cu parfumul de cafea, mă face să mă simt privilegiată că sunt în viață.
-Șterge-ți lacrimile, nu e de bun augur să plângi joia!
-Serios? îl întreb conformându-mă.
-Da, am citit asta undeva, îmi spune serios, așezând ceștile cu cafea pe noptieră.
-Văd că ați socializat, constată cu un zâmbet subtil medicul care veni cu dosarele noastre. Care veste vreți să o auziți întâi? Cea bună sau cea rea?
Faptul că exista și o veste rea, îmi stricase dispoziția. Nu mai era loc de vești rele în viața mea.
-Să începem cu cea bună, îi spuse George.
-Ei bine, seturile de analize spun că sunteți „curați”, nu știm ce a declanșat acest „reset” al organismelor voastre, constatăm doar că sunteți bine.
-Și vestea rea? am întrebat eu cu inima strânsă.
-Vestea rea e că… nu știu cum să vă spun… dar astăzi clinica noastră împlinește zece ani de activitate și am vrea să participați la petrecere. Deci, va trebui să ne mai suportați pentru încă o seară.
Izbucnim în râs. Medicul acesta e mare figură! Îmi aduce aminte de Mihail.
Rămânem pentru petrecere. Dansăm și acordurile acelea mă fac să mă simt minunat. Și mai apoi… brațele lui George și sărutul lui, noi… doi luptători care au fost foarte aproape de moarte. Viitorul nostru capătă conturul unui plan în doi… nu există legătură mai strânsă decât aceea pe care o ai cu cineva care a împărțit cu tine cele mai grele clipe.

     Ne întoarcem la Suceava cu trenul… e frumos cu trenul, vezi toate peisajele minunate și le pui în arhiva sufletului, ca recompensă pentru că sufletul te-a lăsat să te faci mic și să te acoperi cu el, ca și cum te-ai acoperi cu o pătură.
-George… trebuie să te întreb ceva… când eram la spital, îmi scriai mesaje pe agenda ta. Odată mi-ai scris „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”. Am fost ferm convinsă că vom muri amândoi și ai vrut să spui că ne vom întâlni dincolo…
-Ioana, am crezut că vom muri, într-adevăr. Dar acum, îmi dau seama că acele cuvinte erau premonitorii: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”, adică la București, la clinică…
Râde și e atât de frumos să râzi… și să iubești… pentru că acesta este sensul existenței noastre: să trăim cu adevărat și să ne bucurăm de fiecare clipă. Așa mi-a spus mie Mihail… și mi-a mai spus multe, dar vi le voi povesti altădată. Acum mă așteaptă o viață fascinantă cu George. Vă salut și… am plecat să trăiesc!