Arșița amiezii – Natașa Alina Culea – Cadranul autorului – Romanul „Rusalka,,

  Îndată ce Iovan pleacă de lângă el, la treburile sale, Alexandru se îndreaptă spre un chioșc așezat într-o rână; cumpără o sticlă cu bere rece și o bea însetat. Cum nu are de gând să se ducă la plajă, și nici nu-și luase cu el cele trebuincioase pentru a face plajă la malul mării, se duce agale spre una dintre atracțiile neobișnuit de obișnuite ale locului: cimitirul din Sulina. Nu se miră că i-l recomandase chiar Iovan, până la urmă, în ajun abia ce vizitase casa unui spânzurat și fusese îngrozit de detaliile oferite de Iovan cu prisosință. Parcă încă vede funia agățată în tinda casei atârnând deasupra lui. Iovan este determinat să bage frica-n el.

  Oricum, se gândește el, în România nu este ceva neobișnuit ca cimitirul să fie un loc de pelerinaj, până la urmă, toți marii oameni nevenerați în viață se venerează în moarte, căci toată lumea respectă morții, dar nu și pe cei vii. Și cine nu a auzit de Cimitirul Vesel de la Săpânța, din Maramureș? Este dovada vie a spiritului comic, dar bizar, românesc, mulându-se perfect pe zicala populară „a face haz de necaz” – locul în care poți citi epitafuri inscripționate în piatră albastră, poznaș colorată, precum: „Sub această cruce grea, zace biata soacră-mea, trei zile de mai trăia zăceam eu și citea ea”.

  Dacă cimitirul de la Săpânța este așezat în centrul satului, ca un sediu de primărie sau de administrație centrală, ca o statuie în jurul căruia oamenii se strâng seara, la o vorbă, când dogoarea soarelui scade, cel din Sulina este aflat spre plajă, chiar la ieșirea din orășel. Localnicii îi spun, straniu, „Cimitirul viu”.

  În timp ce reflectează pașii acestuia ajung la destinație fără să fie nevoie să ceară cuiva îndrumări. De cum intră pe poarta cimitirului, Alexandru observă multitudinea de limbi în care sunt scrise mesajele pe pietrele funerare. Fenomenul este însă explicabil, deoarece vorbim de un cosmopolit oraș-port care în 1870 a devenit porto franco. Numele celor plecați, românești, rusești, grecești, englezești, turcești și evreiești, sunt urmate de scurte descrieri, relatând câte ceva din poveștile vieților curmate, de cele mai multe ori, chiar în  Dunăre.

  Alexandru este singur în cimitir și se plimbă în el ca într-un muzeu, uitându-se la fiecare cruce. Dând crengile unei sălcii la o parte, chiar lângă drumeagul pe care merge, vede o lespede de mormânt cu simbolul piraților: un craniu cu două fluiere de oase încrucișate. Deasupra lui epitaful este scris în limba greacă, iar Alexandru, care studiase puțin greaca veche în școală, descifrează numele celui defunct: Ghiorghios Kontoguris. Știe de la mătușa

  Tudosia că peste 300 de ani s-au refugiat în portul Sulina pirații greci și maltezi care jefuiau corăbiile venite cu marfă din Occident sau cu aristocrați neajutorați și ușor de prădat. Curios, privește fiecare detaliu săpat în piatră.

Se oprește. Este foarte cald de-acum. Scoate din geantă încă o cutie cu bere și o bea și pe aceasta.

  Un stol de păsări se rotește ceva mai departe de el, deasupra unui mormânt, urcând în spirale spre cer, legând mormântul de nori într-un fuior de aripi. Mai face câțiva pași, precaut, să nu calce pe morminte, printre pietre funerare, cenotafe – unele prăbușite și crăpate pe margine –, tufe uscate și gărduțuri fixate cu lanțuri.

  Trece de un obelisc ce strălucește în lumina soarelui, și citește acolo numele prințesei Ecaterina Moruzzi, nepoata domnitorului Moldovei, Ioan Sturza. Cineva îngrijește acest mormânt, căci în fața crucii este așezat un buchet de trandafiri într-un borcan cu apă.

Norii sunt disipați de un vânticel cald pe cer, iar în cimitir e doar liniște și tihnă.

  Alexandru își mută privirea către următoarea cruce, dar fiori reci îi scaldă ceafa încălzită de soare. Pe piatra funerară din dreapta lui își vede trăsăturile într-o gravură-portret. Se apleacă, cu inima bubuindu-i în piept, să descifreze scrisul, dar epitaful este mult prea deteriorat. Citește pe el doar „…ndr Danilov”.

  Groaza pune stăpânire pe el și Alexandru o ia la fugă spre ieșirea din cimitir, fugind cu geanta atârnând în urma lui. Doi copii sculptați în marmură albă, strâns îmbrățișați lângă un mormânt îl urmăresc cu privirea, întorcându-și capetele cu bucle către el. Sudoarea de pe frunte i se prelinge pe chipul cu privirea rătăcită. Fuge în cimitirul tăcut, hăituit de ochii vii care-l privesc acum de pe toate crucile, întorcându-se după el. O frică violentă îl alungă din cimitirul care este chiar viu, așa cum îi este și denumirea.

  Alexandru aleargă mult timp, deși nu mai este în cimitir. Ajunge pe o străduță animată de mai mulți trecători. Își tot întoarce capul și se uită temător în spatele lui.

(fragment din romanul „Rusalka”, de Natașa Alina Culea)

Cadranul autorului

Autori români