Restul sălbatic, de Mihnea Arion – Rubrica Cadranul autorului

Poveștile vor fi în genul pe care-l scrie fiecare autor: thriller, polițist, SF, fantasy, romance.

Restul sălbatic

   Nu-mi era foarte clar cum ajunsesem să stau de vorbă cu omul-șopârlă. Cert este că se uita la mine cu o privire fixă, dar parcă ușor amuzată.

            – Mă și întrebam dacă ai să te mai trezești.

M-am abținut să-l întreb cine e. Oare ar fi trebuit să știu dinainte sau măcar să-mi dau seama pe loc?

Mai grav era că mi-era o sete cumplită.

– Am adormit în timpul conversației?

– A, deci nici tu n-ai idee cum ai ajuns aici? E de înțeles, stai liniștit. Mă găsesc în aceeași ipostază. Cât despre întrebarea ta: nu, nici vorbă. Ai apărut brusc dinaintea mea.

Partea cea mai ciudată era că totul în jur era alb. Cred că dacă nu l-aș fi avut chiar în fața ochilor pe omul-șopârlă, animalul biped dotat cu rațiune și darul vorbirii, stând într-un fotoliu luxos și fumând un trabuc, aș fi luat-o razna.

Vă dați seama? Peste tot doar spațiu gol. Nicio graniță, nimic definit, doar un alb orbitor.

Nu mă pricep, dar probabil că ăsta e drumul spre epilepsie.

Până una-alta, însă, parcă simțeam că mă înăbuș.

– Nu iei loc?

I-am acceptat invitația. M-am ridicat de pe jos și m-am așezat în fotoliul liber, o piesă de mobilier identică celeilalte și care avea calitatea remarcabilă de a fi singurul obiect pe care m-aș fi putut așeza.

Desigur, mai exista și dușumeaua pe care stătusem până atunci, dar nu îmi era foarte clar unde începea și unde se termina decât dacă îmi priveam picioarele. Era invizibilă, dar măcar exista.

– Fumezi? m-a întrebat, oferindu-mi un ditamai trabucul.

– Nu, mulțumesc.

M-a mai studiat preț de câteva clipe, după care mi-a făcut o propunere:

– Hai mai bine să-ți spun o poveste.

– O poveste?

– Da. În locul din care vin, asta e treaba mea. Știu atât poveștile neamului meu, cât și ale multor alte popoare. Dorești să asculți una?

– Firește.

Oricât de ciudată era situația în care mă aflam, tot era mai bine decât să mă las pradă durerii de cap.

– E o întâmplare care s-a petrecut acum nu mai mult de un veac și jumătate, dar care pare foarte îndepărtată din tot soiul de alte considerente. Așadar, hai să începem. Te previn că nu sunt obișnuit să mă adresez unei singure persoane, așa că o să mă prefac că mai e lume aici.

După ce l-am asigurat că nu e nicio problemă, și-a dres glasul și a început să povestească.

*

Aceasta este povestea lui Jimi Netrebnicul și a sfârșitului matrapazlâcurilor sale de răufăcător.

Este o poveste despre bine și rău, despre săraci și bogați, despre dragoste și ură și totodată despre doi inamici de moarte.

Jimi Netrebnicul, după cum bine vă puteți da seama după nume, era un om cumplit. În doar câteva luni amărâte, devenise spaima regiunii din Restul Sălbatic în care activa.

Cine era, însă, acest Jimi?

Greu de spus.

Ca om, avea un trecut neclar. Parcă ar fi ieșit din pământ, parcă nimeni nu știa de unde răsărise și ce hram poartă. Apăruse deodată cu un nume și un comportament care băgau lumea în sperieți.

Ca răufăcător, era complet ieșit din comun. Până și bătrânii spuneau că rar mai auziseră măcar de cineva care să pună la cale atâtea mârșăvii într-un răstimp atât de scurt.

Ce era cu adevărat tulburător era faptul că le și ducea la bun sfârșit pe mai toate.

Cine ar avea oare răbdarea și timpul să le rostească? Să le citească, să le asculte, sau măcar să se gândească la toate cele pe care le făcea Jimi? O viață de om și tot n-ar fi fost de ajuns să le înșire pe toate!

Printre multele acte reprobabile pe care le executa (la început de unul singur, ulterior împreună cu învățăceii săi în ale Netrebniciei) se numărau, printre altele, și astfel de mârșăvii: trișa la jocul de cărți, fura găini, distrugea ochelari, dădea mărturii false și semna cu numele altcuiva, împușca butoaiele așa încât să curgă din ele tot conținutul, spărgea ferestre cu cărămida și apoi dădea vina pe altcineva, scuipa în mâncare și apoi rânjea satisfăcut, și câte și mai câte.

Bărbaților de obicei le găurea nădragii și pălăriile, le fura gloanțele din revolver fără ca aceștia să-și dea măcar seama, le lua caii, le turna apă în băutură; le punea la îndoială curajul și încheia cu ei afaceri dubioase, vânzând terenuri pe care nu le avea și dobândind astfel proprietăți pe care nu și le putea permite. De departe cel mai rău lucru, le punea la îndoială până și performanțele în pat.

Nici femeile nu scăpau ușor. Se pomeneau cu părul răvășit, cu coafura distrusă, cu bijuteriile furate, cu corsetele plesnind în cele mai neașteptate momente, cu fustele ridicate, cu ciorapii găuriți, cu rochiile pătate și cu perechi de pantofi identice, însă cu un număr mai mare sau mai mic. De departe cel mai rău lucru, lansa zvonuri despre ele.

Lucru dincolo de suportabilitate pentru oricine avea un nivel elementar de bun-simț, până și copiii erau luați în vizor. Jimi le lua puținele bomboane, le punea în cârcă tot soiul de comisioane, momindu-i cu dulciuri, doar ca să le dezvăluie ulterior că nu aveau să primească nimic, și îi pâra la părinți pentru vini închipuite. De departe cel mai rău lucru, îi făcea de râs în fața celorlalți copii.

Niciodată nu ajungea la timp la întâlniri, răspândea minciuni sfruntate cu orice ocazie, dădea iama în depozite și bucătării, furând ca în codru materiale și mâncare, amaneta lucruri care nu-i aparțineau și declama versuri deocheate în public.

Toate ca toate, până când îl jefui până și pe Rică, cel mai bogat om din regiune. În naivitatea sa, acesta fie credea că averea îl face de neatins, fie că e cu adevărat prieten cu Jimi, deși nu-l întâlnise niciodată până atunci. Dar nu era cazul. Pentru Jimi nu existau prieteni – existau doar oameni asupra cărora încă nu își pusese în aplicare netrebniciile.

Însă în ce fel fusese jefuit?

În cel mai cumplit mod: atât material, cât și spiritual. Mai exact, Jimi îi luase și banii, și soția. Doamna, o femeie plină de virtute (însă de o specie de virtute ușoară), fugise în puterea nopții din casa impunătoare pe care o împărțea cu soțul ei, luând totodată o casetă plină cu bijuterii.

Firește, pe Rică îl dezamăgi să descopere că statutul său financiar nu însemna mai nimic, îl afectă profund fuga consoartei, dar ce îl făcu să verse cu adevărat lacrimi amare era de fapt dispariția valoroasei casete.

Până atunci, Rică nu se declarase nici pentru, nici împotriva lui Jimi. Ba mai mult, de fapt râsese împreună cu blonda sa consoartă, Măndița, de pățaniile celor luați în vizor de netrebnic, ajungând până în punctul în care, amețit fiind de cine știe ce băutură aleasă, declarase că ar trebui să-l cheme ca oaspete la cină într-o bună zi.

– Hai, invită-l, dragule! exclamase entuziasmată Măndița. Sunt sigură că o să ne distrăm de minune sporovăind cu el!

Așadar, Jimi nici măcar nu fusese nevoit să pătrundă pe ascuns în vilă. Intrase liniștit, pe poarta din față a proprietății, ridicându-și chiar pălăria într-un rar acces de bună-cuviință care dovedea că manierele nu îi erau complet străine.

Deși pe cineva mai prevăzător l-ar fi pus în gardă tocmai acest comportament neobișnuit, pe Rică îl făcu să creadă că de fapt era un om ales, însă neînțeles de către ceilalți, așa că îl îndrăgi pe loc.

Pe lângă că i-o prezentă pe încântătoarea sa nevastă, îi mai arătă și grădinile, grajdurile, îi enumeră multe dintre sursele sale de venit (atât cinstite, cât și necinstite), propunându-i chiar un parteneriat.

– Și toate astea sunt ale tale? întrebă Jimi.

Ochii îi sclipeau cu lăcomie.

– Da, dragul meu, chiar așa! râse Rică, trăgând dintr-un trabuc imens.

Ba mai mult, la final, după cină, îi oferi în dar un superb armăsar.

Însă întâmplător sau nu, Jimi nu se mulțumea așa ușor, mai ales când vedea câtă pradă era cuprinsă într-un singur loc. Drept urmare, își spuse să fie cât mai eficient. După ce mâncase și băuse pe săturate și își primise și darul, o convinse pe Măndița să fugă cu el. Femeia nu se lăsă rugată de două ori și, întreprinzătoare ca întotdeauna, înșfăcă o ditamai caseta plină de giuvaiericale, și pe-aci ți-e drumul!

Își potolise foamea cu delicatese, iar setea cu băuturi scumpe. Primise un cal, răpise o femeie și furase o casetă de bijuterii. În timp ce se pierdea în noaptea răcoroasă de vară, Jimi Netrebnicul era cum nu se poate mai mândru de câte făcuse într-o singură după-amiază.

Imediat ce realiză ce i se întâmplase, Rică turbă de furie. Apoi, când se mai liniști, o luă razna de disperare.

– Blestemata! Am scăpat-o dintr-o sărăcie lucie, am gătit-o și am înzorzonat-o după bunul ei plac, iar acum fuge cu cel dintâi netrebnic intrat pe poartă!

În sfârșit, când își reveni cât de cât, se duse la autoritățile orășelului, rugându-l pe primar să convoace cât mai mulți cetățeni onorabili, căci avea de făcut un anunț important. Zis și făcut – căci dacă cel mai bogat om din regiune cere ceva, este o onoare, nu o corvoadă!

Odată strânsă lumea care purta discutabila pecete de onorabilă, Rică se sui pe un mic podium și începu să peroreze în arșiță.

– Cetățeni! A sosit momentul ca Jimi Netrebnicul să fie prins! Acest monument al imoralității trebuie dat jos! Prea de mult ne strică bunăstarea regiunii, ne lasă băieții cu nădragii găuriți și fiicele cu ochii în soare, tații flămânzi și mamele plângând, bunicii cu ochii în lacrimi și bunicile oftând! Îmi vine greu să vă spun asta, dar nu mai departe de aseară acesta a intrat în casa mea, a mâncat și a băut la aceeași masă cu mine, ne-a spus bancuri fără perdea mie și soției, după care n-a mai stat pe gânduri și mi-a răpit nevasta, furând totodată și o grămadă de bijuterii!

În ciuda sincerității sale, darul oratoriei nu îl salvă pe de la obișnuitele sudalme:

– Ia uite, fățarnicul! Până mai ieri parcă era prieten la cataramă cu el și acum i-auzi cum îl boscorodește…!

– Așa-i trebuie! Dacă a crezut că-i mai bun ca noi doar că are bani…

– Îl căinez pentru bani, dar îl invidiez pentru nevastă! se găsi un mucalit să declare.

Dezamăgit, Rică se îndepărtă de mulțime.

– O să-i vin eu de hac banditului ăsta ordinar, orice-ar fi! declară acesta cu năduf.

Odată întors acasă, bărbatul își trimise servitorii care încotro ca să afle mai multe despre Jimi. Spera, înainte de toate, să-i afle slăbiciunile.

Cine, însă, ar fi putut avea curajul de a se pune de-a curmezișul unei asemenea netrebnicii dezlănțuite? Puținii care fuseseră destul de naivi încât să încerce să i se opună căzuseră repede în capcanele diabolice pe care Jimi le întindea încă de dinainte. Părea să aibă ochi și urechi peste tot. Subalternii lui în ale Netrebniciei se răspândiseră în întreaga regiune precum lăcustele, imitându-și cu mai mult sau mai puțin succes maestrul.

Însă de la o vreme, mai ales printre păturile sărace ale societății, umbla vorba că undeva, la granița din sud, apăruse un pistolar singuratic care nu lupta pentru recompense, ci pentru dreptate. Cei mai mulți spuneau, firește, că era doar o legendă ca multe altele care apăruseră de-a lungul vremurilor. Până la urmă, câte n-a născocit mintea omului care se hrănește doar din speranță? Cine știe? Poate că scorniseră iarăși cine știe ce aiureală din nevoia de a-l mai băga în sperieți pe Jimi, doar-doar s-o potoli.

Totuși, atât povestea pistolarului, cât și pistolarul din povești își croiră drum încet-încet din sud spre nord, până ajunseră în orășelul lui Rică. Cu totul neașteptat, se părea că eroul exista aievea, iar veștile despre el nu erau simple zvonuri.

Tocmai când Rică își făcea plimbarea zilnică, căzut pe gânduri, îl văzu pe Călăgan în acțiune.

Deși sorții nu erau de partea lui, pistolarul se aruncase în ajutorul unui țăran care tocmai era pe cale să fie jefuit. Îl împușcase în picior pe unul dintre oamenii lui Jimi, punându-i pe fugă pe ceilalți nouă doar printr-o simplă privire.

Țăranului nu-i venea să-și creadă ochilor. Nu mai contenea cu mulțumirile, încercând să-i ofere câte ceva din puținul pe care-l avea.

Pistolarul îmbrăcat în haine ponosite îl privi aspru, după care-l întrerupse într-un final:

– Ține-ți recompensa. N-o fac pentru bani, ci pentru dreptate.

Apoi, întorcându-se către ortacul lui Jimi, îi dădu drumul, prevenindu-l:

– Spune-i lui Jimi să se pregătească. Am ceva de împărțit cu el.

– Da, șefuʼ, să trăiți!

De după o perdea trasă, nevăzută de nimeni, Măndița se topea de dragul lui Călăgan. Cu bătaia pe care o încasa când și când de la Jimi se obișnuise repede și nu o mai deranja, deși era o noutate față de cum o tratase Rică. Însă acum că femeia vedea iscusința în mânuirea armei, chipul înăsprit și favoriții lui Călăgan, Jimi începea să aibă concurență serioasă…

Femeia oftă și se apucă de compus două scrisori de amor, ambele conținând mai mult sau mai puțin aceleași cuvinte, aceleași formulări și aceleași elogii, însă una fiind adresată lui Jimi, alta lui Călăgan.

După ce stătu o vreme pe gânduri, hotărî să aibă una pregătită și pentru Rică. Cine știe ce avea să aducă viitorul?

În mijlocul orășelului, Călăgan își trase o palmă.

– Ah, de ce dracu’ nu l-am întrebat pe ăla cum să dau de Jimi?!

Un tufiș alergător se dădu de-a dura pe lângă misteriosul erou.

– Stai așa, pistolarule! Știu eu cum să-i venim de hac!

– Adevărat?

Călăgan se întoarse și îl observă pe Rică.

– Da! Prinde-l și am să-ți dau bani cu nemiluita! O să-ți dau o casetă întreagă cu bijuterii! Gândește-te: diamante, aur, argint, pietre prețioase… totul va fi al tău!

Pistolarul îl privi circumspect pe individul îmbrăcat la patru ace, într-un costum negru, după care scuipă într-o parte.

– Ține-ți caseta și bijuteriile… N-am nevoie de banii tăi murdari.

Desigur, aceste apucături excentrice s-ar putea să fie doar o adăugire ulterioară făcută de dragul posterității. Să fi fost oare cu adevărat eroul nostru atât de lipsit de plăcerea de a câștiga bani? Greu de crezut!

– Cum îi vin de hac lui Jimi Netrebnicul?

– E simplu: ca să-i vii de hac lui Jimi, trebuie să dai de Căpitanuʼ Firescu. El va ști ce-i de făcut.

Călăgan îl privi cu neîncredere pe Rică.

– Cine e acest Căpitan Firescu?

– Căpitanuʼ Firescu e nimeni altuʼ decât taică-su. Era un cavalerist și totodată un bețivan notoriu. A murit într-o șarjă glorioasă împotriva unor tâlhari de prin împrejurimi. Umblă vorba că strigoiul lui s-a întors pe acolo unde a căzut în luptă, fiind prea cătrănit să treacă de tot în lumea celor drepți din cauza năzdrăvăniilor fiului. Alții spun că s-a întors, fiind cuprins de sete. Cine știe?!

– Deci trebuie să vorbesc cu un strigoi?

– Trebuie să îmbunezi strigoiul.

– Și cum fac asta?

– Asta e cum nu se poate mai ușor! Trebuie doar să-i dai o sticlă de tărie. Am un rachiu strașnic, ar trebui să îl ungă la suflet…

– Dar de găsit, cum îl găsesc?

– Îți arăt eu pe hartă unde a murit… Ah, da, să nu uit… mai întâi va trebui să îmbunezi spiritul văii.

– Spiritul văii?

– Da, va trebui să-l îmbunezi pe Djur-Dje al Spiritușului, demonul care fură băutura trecătorilor neatenți. Altfel sigur ajungi acolo cu sticla goală. Abia apoi vei putea să străbați Canionul Morții… adică să mergi cale de trei zile și trei nopți. Iar pe urmă o să dai de Căpitanul Firescu.

– Deci nu e chiar așa de simplu de fapt.

Rică dădu din umeri.

– Altă cale nu e.

– Bine.

– Ne-am înțeles, deci? Tu ne scapi de piaza asta rea, iar eu te fac bogat, hehe…

– Ți-am spus deja că n-am nevoie de banii tăi murdari, însă… o să vii cu mine.

– Ce?!

Cum-necum, după nenumărate certuri, amenințări și insulte, cei doi porniră la drum împreună. Văzând că însoțitorul său tăcea sau răspundea în doi peri, Rică nu mai spuse nici el nimic. Făurea în minte planuri de răzbunare, în special în ce o privea pe Măndița.

Într-un final, ajunseră la grota lui Djur-Dje al Spiritușului. Rică se dădu jos de pe cal, după care intră și plasă pe unde putu mai multe sticle pline cu whiskey.

– O, tu, măreț spirit al spirtoaselor, iată ce daruri îți aducem noi astăzi! Păzește-ne băutura și nu-i lăsa pe vrăjmași să ne-o bea pe ascuns! Îndură-te de noi și fă ca nicicând gâtlejurile noastre să nu sufere de sete!

Rică ieși, după care se sui înapoi pe cal.

– Asta a fost tot? întrebă Călăgan contrariat.

– Da’ ce credeai că trebuie să mai facem, să îi cântăm ceva de noapte bună? se stropși însoțitorul său. Te pomenești că nu i-or fi ajungând atâtea sticle!

Apoi începură să străbată Canionul Morții. Drumul prin arșița cumplită dură trei zile și trei nopți. Cel mai probabil merseră în cerc, însă măcar ajunseră la destinație.

Dinaintea celor doi se vedeau nenumărate oase. Animale și oameni, din toate și toți mai rămăseseră doar bucățile albe, curățate de mult de vulturi și de soare de orice bucățică de carne.

La dreapta, într-o parte, se vedea un semn simplu de lemn, pe care scria În memoria Căpitanului Firescu – Pentru galanteria neasemuită atât în fața vrăjmașului, cât și în fața paharului.

– Vajnic războinic trebuie să fi fost, exclamă Călăgan admirativ.

– Ba bine că nu! Firește că am fost! urlă o voce neomenească.

În fața celor doi apăru o arătare înfricoșătoare: nimeni altul decât strigoiul Căpitanului Firescu.

– Cum îndrăzniți să deranjați sufletul unui biet soldat cinstit, care…

Precaut, Rică scoase sticla de rachiu. Spre bucuria lui nemărginită, băgă de seamă că era neatinsă – Djur-Dje fusese mulțumit de ofrandele lor.

– Ei bine, căpitane… ne-am gândit că ți-o fi sete!

La auzul acestor vorbe, strigoiul făcu ochii cât cepele.

– Ce mi-e dat să aud?! Să fie oare aievea?!

După ce înșfăcă sticla și o dădu pe gât dintr-o suflare, strigoiul răgâi cumplit și rânji satisfăcut.

– Ei bine, deodată mi-ați devenit simpatici, oricine ați fi, așa că vă ascult. Ce e?

– Fiul tău se ține de netrebnicii. Știi ce-i putem face ca să termine odată?

Strigoiul izbucni într-un hohot de râs sinistru, care parcă răsună în toată valea.

– Firește că știu! E simplu. Ba nu, nu că e simplu – e cel mai firesc lucru din lume! Din păcate e prea târziu ca eu să-l mai pot bate, deși ar merita o cotonogeală strașnică. Duceți-l la mă-sa. Ea o să știe ce-i de făcut cu el.

În timp ce se îndreptau înapoi spre orășel, Rică nu putu să nu remarce:

– Știi, acum că mă gândesc, mă mir că nu mi-a trecut prin minte soluția căpitanului!

Călăgan aprobă grav din cap.

Odată întorși, băgară de seamă că întreaga suflare se strânsese în mijlocul orășelului. În mijlocul tuturor, înconjurat de ortacii săi și cu Măndița alături, stătea nimeni altul decât Jimi Netrebnicul!

– Dă-te la o parte! Asta e lupta mea.

Înainte ca Rică să poată scoate măcar un sunet, Călăgan smuci hățurile și porni în galop spre Jimi.

– A sosit vremea să plătești, Netrebnicule! strigă eroul.

– Ei, asta-i bună! răspunse Jimi.

Măndița fremăta de emoție. În sfârșit avea să-l vadă pe Călăgan de aproape! Dar dacă cei doi urmau să se împuște?! Ea ce avea să mai facă dacă mureau amândoi?! Își duse repede mâna la sân, simțind cele trei scrisori. Ei, da, adevărul era că mai exista și Rică…

– Știi, în mod obișnuit nu-mi bat capul cu bâzdâganii, însă pe tine am să te omor cu mâna mea!

Jimi împrăștie mulțimea cu ajutorul ortacilor săi, după care îi trimise și pe aceștia să privească de pe margine. Rică încerca zadarnic să ajungă lângă Măndița, dar era mult prea departe.

Cei doi combatanți se îndepărtară unul de celălalt, după care femeia veni lângă Călăgan.

– Sper să câștigi! îi șopti aceasta.

Când reveni lângă Jimi, îi spuse același lucru.

– Taci, femeie, până nu-ți trag una! Ce te fâțâi atâta pe aici, nu vezi că încercăm să ne omorâm?! Lasă-ne dracului în pace să ne vedem de treabă!

Acum că alungase femeia, Netrebnicul era gata de luptă.

Dușmanii se priviră în ochi preț de mai multe clipe, clipe ce păreau să se transforme în minute și apoi în ore. Într-un final, Jimi dădu să-și scoată pistolul, însă Călăgan reacționă cu viteza unei pisici, așa că apăsară pe trăgaci aproape în același timp și…

Și…

Nimic!

Cum mai puteau oare pistolarii să-și măsoare măiestria în ale armelor, acum că Măndița le furase gloanțele? Femeia, mult mai ageră decât lăsa să se înțeleagă, învățase trucul doar uitându-se la Jimi de câteva ori și acum îl pusese în aplicare pentru ca favoriții ei să nu ajungă nici măcar să se rănească.

Desigur, ce nu luase ea în considerare era îndârjirea celor doi.

– Ei bine, se pare că nu ne mai rămâne nimic altceva de făcut decât să ne snopim în bătaie, declară Jimi.

– Aici nu te contrazic.

Zis și făcut. În mijlocul orășelului, în arșița verii, cei doi se pregătiră de o luptă pe viață și pe moarte. Se dezbrăcară până la brâu, după care Jimi Netrebnicul urlă ca un țicnit și se năpusti asupra lui Călăgan cu un briceag ascuns, strigându-și totodată ortacii:

– Pe el, băieți!

Însă nimeni nu sări să-l ajute. Cine să se mai repeadă pe dușman? Acum că vedeau că și Netrebnicul era doar un om și că exista cineva care i se putea opune, nimeni nu mai îndrăznea să-i țină partea.

Desigur, totodată s-ar putea să fi fost amenințați și plătiți dinainte de Călăgan – nu știm cu exactitate.

După ce îl făcu să scape briceagul și îi dădu câteva lovituri demne de un pugilist profesionist, Călăgan îl făcu să-și pună la loc cămașa, îl apucă de guler și îl târî prin pustiu cine știe cât, până la mama lui.

Mama lui Jimi era o femeie dintr-o bucată, cu principii sănătoase – s-ar putea zice chiar severe. Își ducea traiul la o fermă aflată în mijlocul pustietății, spetindu-se din cale-afară. Deși mai veneau din când în când să o ajute câțiva dintre puținii vecini, lucra mai mult sau mai puțin de una singură.

Călăgan ajunse la fermă și bătu la ușă. Femeia se pomeni în prag cu pistolarul misterios, fiul ei legat fedeleș, precum și mai multe ziare.

Fără să se uite măcar la copilul ei, privi cu neîncredere ziarele. Nu știa să citească, dar nu voia să dea de înțeles acest lucru.

– Mi-e și rușine să mă uit ce scrie. Citește mai bine matale!

Așa că i le dădu pe rând lui Călăgan, care citi câteva dintre netrebniciile prin care Jimi devenise cunoscut. Nici nu ajunsese măcar la jumătate, că femeia izbucni:

– Ptiii, fire-ai al dracuʼ! Cum ai ajuns în halul ăsta?! De te-ar vedea tac-tuʼ acuʼ ce-ar zice?! Se vede că nu te-a bătut la timp…

– Când oi scăpa eu de-aci, stai să vezi ce-o să-ți fac! mârâi Jimi către Călăgan.

– Pușchea pe limbă-ți, copchil zănatec! Am să te bat până-ți vine mintea la cap! țipă femeia. Oi mai fi auzit eu din când în când câte ceva despre isprăvile matale, da’ nu mi-aș fi închipuit că te ții numai de boroboațe! Ne-ai făcut de rușine familia, ai făcut de rușine numele răposatului! zise ea, dându-i o lacrimă la amintirea soțului.

După ce îl bruftului și boscorodi cum se cuvine pe fiu, îi trânti ceva de mâncare în strachină, apoi, după ce termină de mâncat, îi puse în mână o unealtă oarecare și îl trimise la treabă.

Nici nu ajunse bine lângă gardul pe care trebuia să-l repare, că Jimi dădu de Măriuca, o țărancuță sănătoasă, rumenă la față, pe care o știa de când era mică de tot. Revăzând-o după atâta vreme, rămase trăsnit. Nu doar că era cam singura femeie tânără pe o suprafață nemaipomenit de întinsă, dar – culmea! – arăta și bine.

– Păi acum vii?! Și eu care te-am așteptat atâta vreme! Iar tu, care ai plecat să umbli creanga pe la orașe! Of, hai, vino încoace…

Bucuros nevoie mare, Jimi lăsă baltă treburile cu care nu se spetise nici un sfert de ceas, o luă de mână și plecă cine știe unde.

Odată ce Călăgan se întoarse în orășel, prima care se aruncă la picioarele lui fu Măndița.

– Ce bine că m-ai scăpat de nemernicul ăla! Hai, iubitule, ia-mă! Să fugim în lume! Sunt a ta!

Călăgan o privi din cap până în picioare, după care îi răspunse scurt:

– Nu.

De necaz că nu-i mersese cu Călăgan și acum nici măcar Rică nu o mai voia înapoi, Măndița șterpeli cât de multe bijuterii putu să apuce, se mută peste ocean și se angajă la un cabaret, rol care i se potrivea mult mai bine decât cel de nevastă.

Spre surprinderea tuturor, Rică se opri din speculă și alte afaceri neonorabile, își donă o parte din avere și deveni peste noapte un cetățean model.

Cât despre Călăgan, se spune că mai umblă încă multă vreme salvându-i pe nevoiași și bogați deopotrivă de tâlhari și alți astfel de netrebnici.

*

Brusc, mă pomenesc în mijlocul drumului prăfuit de la marginea orășelului de provincie în care îmi duc veacul. Sunt nădușit peste măsură și simt un gust amar în gură.

– Ei, vedeți? Nu trebuia să vă faceți griji, oameni buni. Doar a leșinat! Probabil o fi stat prea mult în soare…

– Deh, dacă nu poartă pălărie!

– Da, da, adevărat! Hai să facem loc!

– Și aduceți odată niște apă! Nu vedeți că are buzele crăpate…?!

– Hei, îl știu pe ăsta! E Jimi Netrebnicul! Săriți pe el!

În timp ce oamenii din jur tabără pe mine, îmi dau seama că nu a fost o idee bună să mănânc de unul singur din cactusul ăla.

Cadranul autorului

Autori români

Crime Scene Press

Restul sălbatic de Mihnea Arion – Rubrica Cadranul autorului povești