Sângerosul amurg, de Nicoleta Tudor

Sângerosul amurg de Nicoleta Tudor

  Luca închise repede ușa chiliei, trase și zăvorul, și se sprijini de ușă, cu ochii închiși. Aproape că îi simțea durerea Ilincăi, pe care o auzea respirând greu, dincolo de ușă. Trebuise să dea dovadă de cea mai cruntă stăpânire, pentru a nu deschide ușa și a o trage înăuntru. Numai gândul la un astfel de gest, îl făcu să se înfioreze. Își luă crucea mare de lemn de pe măsuța mică din chilie, se repezi la icoană și căzând în genunchi, începu să se roage cu ardoare. Simțea că face eforturi mari pentru a respira. Gheara care îi strângea inima, devenea din ce în ce mai dureroasă. Lupta care se dădea în sufletul lui era imensă. Se zbătea între dragostea pentru Dumnezeu si iubirea ce era conștient că începe să i-o poarte Ilincăi. Se rugă așa câteva ore, până când, înțepenit și înfrigurat, se ridică cu greu și ieși din chilie, tocmai când amurgul dădea un spectacol sângeriu. Merse la duhovnicul său, care tocmai se pregătea de plimbare.

  – Părinte, cred că sunt într-o cumpănă, i se adresă el bătrânului, cu capul plecat, în timp ce îl însoțea pe poteca ce ducea pe malul Someșului.

  – Toți suntem în cumpănă, în anumite momente ale vieții.

  – Da, dar eu sunt acum, nu în alt moment. Părinte, cred că nu mai rezist mult ispitei, mă lupt, mă rog, dar devine din ce în ce mai puternică.

  – Ooo, ispita este cumva îngerul care ți-a adus plăcinta?

   – Asta am crezut și eu că este, când am văzut-o prima oară. Parcă am văzut un înger. Dar cred că… necuratul a scos-o în calea mea. Ca să mă ispitească.

  – Fiule, Dumnezeu ne spune să nu preacurvim, să nu cădem în destrăbălare, să nu facem alte rele. Nu ne spune să nu iubim.

  – Da, dar eu am ales să îl iubesc pe Domnul, eu am ales.

  – Da, dar nu poți controla inima să iubească un înger. Asta nu poate controla nimeni. Iar Dumnezeu, cel pe care l-ai ales tu, nu îți cere să te sacrifici în numele lui.

  – Dar vreau să fiu preot. Vreau să rămân al Domnului. Nu vreau să cad în ispită. Ce să fac, părinte?

  – Ooofff, nu cred că îți pot da eu răspunsul la această întrebare, fiule. Tot ce pot să îți sugerez, este să lași timpul să decidă, pe cine vei iubi mai mult. Uite, te dezleg de spovedanie un an. După un an, inima ta, va ști dacă va alege să rămână alături de Dumnezeu, sau va zbura după îngerul roșcat. Oricare va fi alegerea ta, Dumnezeu va fi cu tine. Te asigur de asta. Dumnezeu ne-a lăsat darul de a iubi, pentru că este un dar. Primește acest dar, bucură-te de el. Mai vorbim despre asta peste un an. Până atunci, sigur vei ști ce ai de făcut. Dar să știi că primesc cu drag plăcintă, dacă îți mai aduce.

  Acum însoțește-mă, rogu-te, până la chilia mea, că oasele mele bătrâne, atât au rezistat.

  Ilinca nici nu văzu pe unde merge până acasă. Încercă să își țină lacrimile în frâu, dar nu reuși decât până se afundă în pădure. Se așeză la tulpina unui stejar bătrân, și dădu drumul torentului de lacrimi. Plânse cu suspine până nu mai avu forță. Până când simți că și lacrimile i-au secat, iar în locul lor a rămas golul care o ținea într-o stare de amorțeală.

  „De ce Doamne mi-ai dat asta?”, se căina ea. Ce avea oare omul ăsta, de o făcuse din om neom, în doar câteva zile. Cum era posibil ca o legătură așa puternică să se formeze între ei, din momentul în care s-au văzut? Oare numai ea simțea asta? Începu să se liniștească, și să gândească la rece. De ce o gonise? De ce îi spusese să plece, pentru binele ei? Oare trecea și el prin aceleași stări ca și ea? Începea să se limpezească. Clar simțea și el același lucru pentru ea. Numai că el, nu era liber, ca și ea. El alesese să fie preot. El nu avea voie să o iubească. Acum realiză Ilinca în întregime situația în care se afla ea. Pe de o parte, începea să se liniștească, conștientizând că și el o iubește, pe de altă parte, îi plângea sufletul, pentru că ea, era până la urmă interzisă pentru el. Acum înțelegea enormitatea cuvintelor „Pentru binele tău”. De fapt, dacă ar fi rămas…, ce s-ar fi întâmplat? Binele ei era să rămână. Pentru binele lui, de fapt, nu voia el să rămână. O apucă din nou plânsul. Se pare că lacrimile se refăcuseră destul de repede. Și trebuia să ajungă acasă. Trebuia să se liniștească. Ok. Nu va mai veni ea cu mâncare. Îi va da puștiului să îi aducă. Și va mai face un descântec. Așa, să fie sigură. Și va aștepta. Gata. Găsise soluția. Pentru binele ei, îi va mai descânta o plăcintă. Cu acest gând care o liniști, se ridică și o luă spre casă, căci pierduse destulă vreme plângându-și de milă.

    Trei zile mai târziu, puștiul era la poarta lor. Când îl văzu, simți cum încep urechile să îi vâjâie, din cauza pulsului care îi crescuse considerabil.

• Părintele a zis să treci pe la el, îi spuse băiatul, ca pe o poezie.

• Vrea merinde? Îl întrebă Ilinca, nedumerită.

• Nu a zis că vrea merinde. A zis să treci pe la el. Zicând asta, băiatul o rupse la fugă, lăsând-o pe Ilinca în poartă, neștiind ce să facă. Ce să îi spună mamei ei? Cum să se ducă, așa, pur și simplu?

• Cine era? O întrebă Judita, apărând în spatele ei.

• Băiatul care vine cu vorbă de la părinte.

• Nu spune că a terminat mâncarea, se miră mama ei.

• Ba da, îi răspunse Ilinca, gândindu-se că îi va da cei doi bani de argint pe care îi pusese deoparte, pentru a nu da de bănuit mamei ei.

• Păi, hai să pregătim, o îndemnă Judita, cu gândul la banii de argint, care erau oricum o plată mult prea generoasă, pentru cât făceau merindele trimise.

• O să fac niște plăcintă cu brânză, gândi cu glas tare Ilinca, pregătită pentru a descânta plăcinta.

  Merse în odaia ei, luă o bucată de hârtie pe care puse un pumn de zahăr. Aprinse o lumânare roșie, si o plimbă pe deasupra hârtiei, lăsând ceara să picure peste zahar. După ce căzură trei picături de ceară roșie peste zahar, luă un ac, se înțepă la un deget, și lăsă să îi picure trei picături de sânge, peste picăturile de ceară. Acestea se amestecară cu zahărul, în timp ce ea închise ochii și incantă:

„Așa cum zahărul este topit de ceară,

Topit să fie, și inima să-l doară

Când nu mă vede, când nu mă aude

Să mă dorească, să mă asculte,

Să mă caute, când inima-mi plânge

Pecetluiesc cu ceară și sânge.

Așa este și așa va fi

Așa este și așa va fi

Așa este și așa va fi”

  Fărâmiță apoi bine ceara, amestecă cu zaharul și sângele ei, până când aproape că nu se mai observă, strânse hârtia bine, o băgă în buzunar, și se grăbi să se apuce de plăcinta în care avea să încorporeze descântecul făcut.

    Două ore mai târziu, bătea la ușa chiliei. Când ușa se deschise, și în pragul ei apăru Luca, Ilinca trase aer în piept cu putere, caci simțea că nu mai poate respira.

• Ilinca, fu tot ce spuse Luca, înainte de a o lua de mână, și de a o trage în chilie.

  Închise ușa în urma lor, o privi preț de câteva secunde, apoi se repezi într-un sărut pătimaș, care îi cutremură pe amândoi. Momentul împreunării buzelor lor, fu apocaliptic pentru amândoi. Sărutul îi aruncă într-un vârtej de senzații pe care nu le cunoscuseră până în acel moment.

• Nu e bine ce facem, spuse Luca, desprinzându-se cu greu din sărut.

• Nu e bine ce facem, îi răspunse și Ilinca, repezindu-se într-un alt sărut.

  Nici nu își dădură seama când au trecut de la sărut la mângâieri pătimașe, care au ajuns sub poalele ei, într-un final. Se prăvăliră pe patul îngust, în timp ce Luca se încurca în șiretul rochiei ei. O desfăcu, lăsându-i sânii generoși să se reverse din corsetul rochiei. Ilinca era în delir. Tot corpul ei urla după mângâierile nesătule ale bărbatului de care se îndrăgostise nebunește. Luca o întinse sub el, ridicându-i poalele rochiei, coapsele ei fierbinți înnebunindu-l.

• Ilinca, știi ce facem noi acum? Știi că nu mai e cale de întoarcere? Îi șopti el, îngropat în părul de foc pe care îl despletise înfrigurat și îl răsfirase pe pernă. De când o văzuse prima oară își dorea să îi desfacă cosițele si să se îmbete cu mirosul lor.

  Atât îi trebui lui Luca, care era mai nerăbdător decât fusese vreodată în viața lui. Îi cuprinse mijlocul înfiorat, apoi o trase ușor sub el, împlântându-se în ea, cu acea stare de beție pe care ți-o dă iubirea și dorința. Ilinca scânci ușor, când simți plinătatea acelui moment, trecând repede peste usturimea creată de pierderea inocenței, pierzându-se în imensa plăcere și dorință, trăind plină de fericire acel moment la care visase din ziua în care îl cunoscuse. Cutremurați de sfârșitul prematur al dorinței lor, rămaseră agățați unul de celălalt, în timp ce trupurile lor erau năpădite de unde de șoc, iar inimile lor aveau un singur ritm, ritmul iubirii. Respirau în același ritm, se respirau unul pe celălalt, copleșiți de ceea ce tocmai se întâmplase între ei.

• Să nu mă alungi, îi șopti Ilinca, strângându-l și mai tare la piept.

  Ilinca își ceru scuze la Dumnezeu în acel moment, cu gândul la descântecele ei, care îl aduse pe Luca în acea stare.

  – Ți-am adus merinde, știu că nu aveai nevoie, dar altfel ar fi intrat mama la bănuieli. Ar trebui să plec, altfel, intră acum. Se ridică din pat cu regrete, împletindu-și părul care strălucea în lumina modestă ce intra pe gemulețul mic al ferestrei.

  Luca o privi cum își încheie rochia, simțind dorința cum se aprinde iarăși în el. Îi era dor de ea, chiar înainte de a pleca. O privi cum își îndreaptă poalele rochiei, umplându-și mintea cu imaginea ei. O iubea dincolo de înțelegerea lui. O dorea dincolo de planul fizic. O lăsa să plece, deși nu i-ar fi dat drumul, ar fi ținut-o prizonieră în sufletul lui, doar pentru el, doar pentru ochii lui. Ilinca îi zâmbi, înainte de a ieși pe ușă, zâmbetul unui înger. Un înger cu părul de foc.

(Fragment din volumul „Regasirea discurilor solare”)

Autori români

Carte disponibilă pe Librex

Sângerosul amurg de Nicoleta Tudor – Cadranul autorului