Ospățul de la miezul nopții – Lucy Foley – fragment

Titlu: Ospățul de la miezul nopții

Autor: Lucy Foley

Titlu original: The Midnight Feast

Limba originală: engleză

Traducere: Monica Șerban

Colecția Fiction Connection Mystery

Editura Trei

Excepțional! – Daily Mail

Inteligent, stilat, uimitor! Cel mai bun roman al lui Lucy Foley de până acum! – CHRIS WHITAKER, autorul bestsellerului

Toate culorile întunericului

Secrete. Minciuni. Crimă.

Să înceapă spectacolul…

  Este seara de inaugurare a celui mai nou resort de lux din Dorset și totul respiră opulență. Piscina infinity strălucește; cocktailul casei (grepfrut, ghimbir, vodcă și un strop de ulei CBD) este consumat din plin de invitații în ținute vaporoase. Dar sub soarele arzător mocnește întunericul. Vechi prieteni și inamici circulă printre oaspeți. Pădurea din fața pajiștii impecabile a hotelului mustește de secrete și nu trece mult timp până apare poliția. Se dovedește că trecutul a distrus prezentul luxos, cu rezultate mortale.

  Fondatoarea · Soțul · Ajutorul de la bucătărie ·

  Oaspetele misterios

  Fiecare are un secret, fiecare are un plan, dar nu toţi vor supraviețui… Ospățului de la miezul nopții.

  Plină de răsturnări de situație… perfectă pentru fanii mystery și cei ai seriei The White Lotus. – THE SKIMM

  Are tot ce îți dorești de la un thriller marca Lucy Foley: o locație fermecătoare, o distribuție antrenantă, o tensiune subversivă ameninţătoare și o crimă nerezolvată. E cartea perfectă pentru vacanță. Doar să nu te cazezi la Conac. – ALEX MICHAELIDES, autorul bestsellerului Pacienta tăcută

  O doză îmbătătoare de hedonism mistic conferă poveștii și personajelor o întunecime vibrantă și o profunzime care păstrează suspansul. O lectură imersivă și diabolică, de cinci stele. –  JANICE HALLETT, autoarea romanului Codul Twyford

  Lucy Foley este autoarea bestsellerelor New York Times și Sunday Times Petrecerea de vânătoare, Lista de invitați și Apartamentul din Paris. Cărțile sale au fost pe primele locuri ale secțiunii Crime & Thriller la British Book Awards și s-au aflat în topurile NPR, The Times și Sunday Times Crime Books of the Year. Lucy Foley a studiat literatura engleză la University College Londra și la Universitatea Durham. Romanele sale au fost traduse în peste 40 de limbi și s-au vândut în peste 5,5 milioane de exemplare în întreaga lume. Lucy Foley poate fi urmărită pe Facebook  – www.facebook.com/LucyFoleyAuthor, pe X – @LucyFoleyTweets și pe Instagram – @LucyFoleyAuthor. La Editura Trei au mai apărut Petrecerea de vânătoare, Lista de invitați și Apartamentul din Paris. Toate cele patru romane sunt în diverse etape de adaptare pentru streaming sau cinema.

Ospățul de la miezul nopții

Fragment

SOLSTIȚIUL 

EDDIE 

Aud Dorset FM dat tare, la parter. 

Oameni buni, vom avea o zi de foc astăzi. Cel mai fierbinte solstițiu din ultimii 50 de ani. Cum o să vă descurcați? Sunați-mă și povestiți-mi… 

A fost foarte cald și azi-noapte. Am stat ore în șir întins pe cearșaf, transpirând și gândindu-mă la ce s-a petrecut în pădure. 

Păsările sunt reale. L-au ucis pe Ivor. Dacă ne prindeau și pe noi? Îmi aduc aminte cum l-am găsit pe bătrân în biroul lui. Expresia de pe chipul lui livid, mort. Acum înțeleg, mamă, înțeleg cu adevărat de ce îmi spuneai să nu mă duc niciodată în pădure după ce se întunecă. Dar dacă vin după mine acum? 

Încerc să-mi dau seama dacă ar trebui să le spun alor mei despre Ivor. Pe mama ar supăra-o rău de tot. În plus, nimic nu-l mai aduce înapoi, nu? Și dacă tata se apucă să facă o tâmpenie? Cum ar fi… să pornească spre pădure ca să le înfrunte?

Mă uit pe telefon ca să mai alung imaginile care mi se derulează în cap fără oprire: siluetele mascate… capul taurului. 

Delilah a postat un clip nou pe TikTok, în care vorbește direct spre cameră și-și flutură părul proaspăt vopsit în roșu. 

„O noapte mare, prieteni“, zice ea. „Nu sunt sigură că vă pot împărtăși prea multe, dar sunt… superîncântată. O să fie INCENDIAR!“ Face cu ochiul și trimite spre cameră un sărut exagerat. Atunci, Nathan apare peste umărul ei. „Oh, daaaa! O să fie beton!“ Chicotește timp îndelungat, ca un maniac. Doamne, ce dobitoc! Mă uit la clip a doua și a treia oară. Cred că surprind ceva în ochii lui. Ceva periculos. Mă întreb dacă n-ar trebui oare să-i spun lui Michelle. Să o previn. Dar ce să-i spun? Habar n-am dacă nu-i doar o cacealma și, în plus, nu vreau să fie nicio legătură între Tate și mine. 

Alarma sună a treia oară și mă dau jos din pat cu greu. Nu e nimeni jos, chiar dacă radioul încă merge. Bag în mine niște cereale Shreddies la bucătărie, după care deschid dulapul de sub scări ca să caut trusa de cusut a mamei. Fac iarăși o tură împărțită în două: dimineață, spăl vasele de la micul-dejun, am o pauză la prânz, iar mai târziu trebuie să ne punem toți costumele, ca să sărbătorim solstițiul. Costumul meu e prea strâmt, așa că în pauză intenționez să-l lărgesc puțin la umeri. Mă descurc de minune la chestii din astea, ceea ce o încântă teribil pe mama. 

— Te-am învățat bine! Dintotdeauna mi-am dorit să cresc băieți care nu se așteaptă să le cârpească nevestele hainele sau să le spele vasele. 

Poate că am luat totul puțin prea literal când am devenit spălător de vase.

Dulapul e plin cu produse de curățenie, plus două sticle de creozot și saci mari, grei, de sare industrială, pentru iarnă. Până și lucrurile fratelui meu sunt acolo: o minge de rugby pe care o semnase când juca la echipa Exeter și vreo două jachete vechi. 

Trusa de cusut nu e pe niciunul dintre rafturi: bănuiesc că o fi alunecat în spatele boilerului. Mă întind să bag mâna în spate și simt cum mi se încolăcesc pânzele de păianjen pe degete. Apoi ating ceva care clar nu e trusa de cusut a mamei. Ceva dur, cu un vârf bont. Îmi trag repede mâna. Forma și textura păreau de os. 

Știu cumva că e probabil ceva ce nu ar fi trebuit să găsesc. E o versiune mai întunecată a sentimentului pe care îl aveam în copilărie, când găseam grămăjoara de cadouri pentru ziua mea de naștere ascunsă în dulapul de la etaj și știam că nu ar trebui să mă uit la cutii, dar nu eram în stare să mă abțin. Și știu că și acum o să mă uit. 

Mă întind și mai mult pe după boiler, mă aplec și prind obiectul care pare înfășurat în ceva moale. Când îl scot, văd că e o pânză foarte închisă la culoare și groasă. În timp ce încerc s-o desfac, obiectul din interior cade pe jos cu o bufnitură. Pentru o clipă, rămân nemișcat și mă holbez la el. Cred că știu ce reprezintă. Dar e imposibil… 

Inspir adânc și îl ridic cu mâini tremurânde. 

O mască neagră. Nici pe departe genul de mască pe care o cumperi de pe Amazon sau de la vreun magazin cu ținute pentru petreceri. Are un cioc lung curbat, încovoiat și foarte realist, cu nările modelate cu grijă. Pare foarte veche: un obiect de anticariat, de pe vremea când totul se producea manual. O întorc. Se leagă la spate cu două funde groase negre. 

Recunosc masca. Doar că nu pricep ce caută aici.

Mă uit în jos, la grămada de pânză neagră de pe podea. Fusesem atât de concentrat asupra măștii, încât nu observasem penele cusute pe ea. Sute și sute de pene. O împing cu vârful piciorului. Se desface și văd mantia neagră lungă, cu glugă. Și o pereche de mănuși de piele negre. 

Arată foarte diferit aici în dulap, sub lumina strălucitoare a becului, fără un corp sau un chip înăuntrul ei. Dar tot are un fel de putere întunecată. 

Mintea îmi aleargă în toate direcțiile. Totul se potrivește. Tata, care a venit târziu noaptea trecută. Cât de ciudat și vinovat mi s-a părut când am discutat despre Ivor ieri. Atunci n-am priceput. Acum înțeleg de ce: știa exact ce se întâmplase cu taurul. 

Păsările nu sunt doar povești de speriat copiii. Sunt reale. Pun ceva la cale. Și tata face parte din grupul lor. 

Stau puțin pe gânduri… Azi-noapte în pădure, a fost aiurea. Nu vreau ca tata să aibă de-a face cu ele. Mă gândesc la noaptea cu garajul încuiat, cu tractorul… trebuie să-l protejez, chiar și de el. 

Înșfac grămada de pe podea și o duc la bicicletă. O îndes bine în coșul de la spate. Dacă o ascund aici, nu va putea s-o folosească. Da, presupun că o să-i lipsească. O să se întrebe ce s-a întâmplat cu ea. Ei, n-are decât.

OWEN 

Soarele se ridică, fierbinte și strălucitor. Ziua cu ospățul Francescăi. Stau întins în dormitor, scăldat în sudoare. Este devreme și totuși simt deja cum se încălzește: aerul e greu, ca o pătură din lână. Povara vinovăției e și mai mare. 

Ce-am făcut? 

Mă uit la Fran. Stă întinsă lângă mine, cu părul răsfirat pe pernă. La naiba, arată ca un înger, dormind somnul nevinovaților, al celor binecuvântați. Chiar are doi fulgi albi prinși într-o șuviță, ca niște tușe finale ale tabloului. 

Iar eu, o creatură mizerabilă, oribilă, nedemnă să stea alături de ea. 

Nu am nicio scuză. Orice punea ea la cale azi-noapte, acțiunile mele sunt de neiertat. Am pus în primejdie cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, doar fiindcă sunt nesigur ca naiba, fiindcă nu m-am simțit niciodată egalul ei. Sunt un clișeu de doi bani. 

Iar Michelle? Cum dracului am putut să fac așa ceva? Femeia asta s-a strecurat ca o viperă în cuibul nostru. 

Am nevoie de o țigară și o plimbare ca să-mi limpezesc gândurile și să-mi gândesc următoarea mișcare.

E 7:10, ceea ce înseamnă că în curând o să vină oamenii cu excavatorul pentru etapa a doua din proiectul „Căsuța din copac“. Deși nu începem lucrul până la sărbătorirea solstițiului de la noapte, planul este să ducem utilajul în pădure dimineață devreme, pentru ca oaspeții să nu asiste la spectacolul neplăcut al unui echipament de construcții târându-se pe alee. 

Ies încet de sub cearșaf; nu cred că pot încă să dau ochii cu Francesca. Nu încă. Dar când alunec ușor din pat, se întoarce spre mine și deschide ochii. Se întinde cât o țin încheieturile, apoi îmi dăruiește cel mai radios zâmbet al ei și îmi cuprinde bărbia în căușul palmei. Singurul lucru pe care-l pot face este să nu mă feresc — mă simt cu totul nevrednic de atingerea ei. 

— Bună dimineața, iubitul meu! zice ea, fixându-mă intens cu privirea. Sper că ai dormit bine.