O noapte la castel - Ora fantomelor de Teodora Elena Matei - Cadranul autorului - fragment

O noapte la castel – Ora fantomelor, de Teodora Elena Matei – Cadranul autorului – fragment

(fragment din Capitolul 8. Simon – „O noapte la castel”)

  Ușa bibliotecii se deschise încetișor. Flăcările lumânărilor pâlpâiră, apoi căpătară parcă o viață nouă, prinzând a se ridica mai puternice. Butucii din cămin trosniră scurt, se frânseră în două și se lăsară mistuiți de focul până atunci mocnit. O lumină gălbuie, lăptoasă, umplu încăperea, iar Dominic se întoarse nedumerit spre noul venit. Nikos venea, zâmbind, cu mâna întinsă spre el.

  Musafirul i-o strânse nedumerit, surâzând la rândul lui. Aruncă doar o privire scurtă spre degetele împletite. I se păru că tatuajul de pe încheietura celuilalt lipsea, dar puse asta pe seama oboselii. Aceleiași cauze trebuia să i se datoreze efortul de a sesiza amănuntele obiectelor foarte apropiate. Cu câteva minute mai devreme își văzuse propria reflexie în tava argintată de pe masă. Avu senzația că în ea se oglindise figura unui străin; el n-avea atâtea riduri, nici fire de păr alb. Dar fusese, pesemne, o iluzie optică dată de lumina slabă, de suprafața încrustată cu diverse ornamente. Luase tipsia, o îndepărtase, se uitase din diverse unghiuri, înainte de a o lăsa jos, nemulțumit.

  Ușa se deschise pentru a doua oară, iar Dominic își frecă puternic ochii, îi închise și deschise în mod repetat, considerându-se, din nou, victima prea multelor ore petrecute în camera aceea întunecoasă, ori a vinului alb, dulceag, turnat cu dărnicie în pahare de gazdă. Inspiră adânc și ținu aerul în piept, nefiind pregătit să-l sufle afară. Din spatele primului intrat venea, cu pași măsurați, tot Nikos. Cei doi bărbați aveau aceeași înălțime, aceiași ochi mari luminând fețele cu ten măsliniu, părul lung, ondulat, prins într-o coadă pe spate. Ce-i diferenția era, clar, vârsta. Ultimul sosit făcea riduri mai adânci în dreptul ochilor atunci când zâmbea, era ușor aplecat de umeri, păstra în privire un soi de tristețe, de ardere mistuitoare imposibil de împărtășit.

  Musafirul reuși să expire cu un șuierat prelung, răspunse strângerii de mână și încercă un sentiment de ușurare când celălalt îl bătu pe umăr. De bună seamă, Baronul hotărâse să-și prezinte fiul. Poate nu înțelesese prea bine, poate povestirile fuseseră prea multe, ori el prea avid de a ști, însă se aștepta să cunoască un puști de treisprezece ani. Așa spusese Nikos: în noaptea evadării, când i-l încredințase bătrânul magician, copilul avea cam trei ani, tot atâţia cât petrecuse tatăl în închisoare. De atunci trecuseră, cu siguranță, zece. Numai că cel ce alesese să rămână doar spectator al scenei dintre el și stăpânul castelului nu mai era un adolescent, ci un tânăr frumos, mândru, exact așa cum își închipuise Dominic că arăta cel ce se îndrăgostise de Rita.

  Îndoiala aceea, ideea subtil atârnată de gânduri, începu să capete substanță; amețeala i se risipi, iar fiorul rece îi ridică din nou părul de pe ceafă. Pentru scurt timp, îndoiala fu îndepărtată de vorbele gazdei:

– Mulțumesc, prietene! Ți-am spus cât de mult însemni pentru mine. Dă-mi voie să ți-l prezint pe fiul meu!

– Simon! spuse celălalt scurt, înclinându-se în fața lui.

  Sunetul acelei voci lui îl surprinse. I se părea extrem de familiar, de parcă, odată, îi aparținuse lui ori cuiva atât de apropiat încât îl auzea zilnic. Rosti sacadat, privindu-și gazda întrebător:

– Parcă spuneai că nu…?

– Așa e, dragul meu, dar datorită ție…

  Dominic se lăsă să cadă pe fotoliu, înmărmurit. Mâinile îi tremurau ușor; vru să le oprească încleștându-șe degetele. Atunci văzu pielea ce-și pierduse elasticitatea pliindu-se într-un mod necunoscut. Își strânse și întinse pumnii, urmărindu-i ca pe ai unui străin. Se ridică dintr-o dată, mai căută în jur o oglindă sau o suprafață în care și-ar fi putut vedea fața, însă reveni tot la tava de argint. O luă, îngenunche în fața căminului făcându-și curaj, apoi o aduse la nivelul ochilor.

  Știa chipul acela, îl zărea de fiecare dată în oglinzile de acasă, reflectat în vitrinele magazinelor sau în geamurile mașinilor din trafic când oprea la semafoare. Ce nu-și explica erau apariția unor liniuțe fine spre tâmple ce se adânceau atunci când zâmbea, a unora la colțurile gurii, precum și părul rărit deasupra frunții. Din loc în loc, fire de păr alb îl înspicau pe celălalt, mai lipsit de strălucire decât își amintea.

  Observă că avea nevoie de ajutor să-și îndrepte genunchii; se sprijini de una dintre cărămizi și își aminti că mai văzuse aceste gest, de-a lungul nopții, la Nikos. Într-un fel sau altul, acesta făcuse timpul să treacă mai repede decât s-ar fi cuvenit. și, pentru că nu se putuse opune acestui fapt, avea de gând să ceară explicații. Ca niște fulgere timide brăzdând cerul înaintea unei furtuni, imagini cu el însuși ducând o viață anostă, cu el visând la aventurile Baronului, îi apărură în minte, parcă vrând să-i domolească furia dacă ar fi încercat să ceară socoteală.

– Ce-ai făcut? întrebă răgușit, ducându-se între cei doi.

– Hai, mai bine, să mai ciocnim un pahar, propuse stăpânul castelului. Avem timp suficient.

– Nu, mulțumesc, am băut destul… refuză Dominic acoperindu-și paharul cu palma.

– Cum vrei. Sper să nu te superi dacă voi închina doar cu fiul meu.

Musafirul dădu din cap fără să miște mâna folosită pe post de capac.

– Torn eu, tată! spuse Simon apucând carafa.

  Și iar, lui Dominic, vocea aceea îi sună de parcă știa chiar ce-ar fi urmat celălalt să spună. Văzu paharele lovindu-se ușor unul de celălalt, urmări cum – cu aceleași gesturi– tatăl și fiul luau prima înghițitură apoi repetă:

– Ce-ai făcut?

– I-am dat fiului meu un suflet, prietene. Îți amintești ce ne-a sfătuit pustnica aceea din casa de lemn la prima întâlnire? Să-i dăm un nume și un suflet. Cu prima parte a fost relativ simplu, cea de-a doua ne-a dat mai mult de furcă. Afurisita nu voia nicicum să ne dea vreun indiciu despre cum i-am fi putut dărui unul. Am reușit, la un moment dat, să-i smulg câteva vorbe. Acestea au fost: cineva care te iubește necondiționat. Am propus numele Annei, dar bătrâna mi-a spus că dragostea ei nu mai e cea de la-nceput, că firele unui blestem ne leagă, nu ale inimii. De-a lungul timpului, am încercat să-mi fac prieteni acolo, în satul acela de departe, m-am gândit chiar la Mihai, profesorul, însă răspunsul primit a fost că el nu-mi știe decât o parte de viață; aflând-o pe cealaltă, s-ar putea îndepărta. Vezi tu, dragul meu prieten, ești singurul care mă știe și de-acum, și dinainte, știe ce-am trăit, ce-mi place, ce mi-aș dori.

– Egoist, așa te-ai caracterizat vorbind despre Rita, despre Anna, șopti Dominic, dus pe gânduri.

– Într-un fel ai dreptate, am acționat la fel ca atunci. Numai că n-a mai fost în folosul meu, ci al copilului ce trebuia să aibă o viață normală.

– Trebuia?! întrebă sarcastic oaspetele.

  Simon lăsase bărbia în piept. Cei doi bărbați vorbeau despre el ca și cum n-ar fi fost de față. Cunoștea povestea nașterii sale, pe cea a primilor ani din viață, a idilei dintre părinții săi. Mult timp nu-și explicase privirea în gol a tatălui ce însoțea numele lui Dominic; el nu știa decât că mai era nevoie de ceva pentru a fi întreg, iar părintele său urma să-l ajute să-și împlinească viața. Poate n-avea să afle niciodată prin ce mijloace primise o parte din ființa vechiului prieten.

– O viață normală înseamnă una alături de o familie, Nikos, sau cel puțin alături de un părinte. Înseamnă să-i poți explica absolut tot din ce vede sau i se-ntâmplă! se dezlănțui Dominic, cu glasul înecat în lacrimi. O viață normală nu se clădește pe sacrificiul oamenilor nevinovați!

– Ai dreptate, recunoscu Baronul îndepărtându-și mâinile de corp, ca și cum s-ar fi predat. Dar nu știi cum e să fii părinte, cum cauți soluții la probleme de care habar n-aveai c-ar exista…

– Și nici n-o să fiu, nu-i așa?

– Ce anume?!

– Părinte. N-o să fiu niciodată, așa-i?! Ce se va-ntâmpla cu mine? Dar cu ai mei? Unde sunt eu, de fapt, acum? Unde mi-e trupul? Unde mi-e mintea?

– Prietene, trupul tău e în casa din oraș. O parte din minte – aici, cu tine, ca să mă poți înțelege. N-am știut ce avea să se-ntâmple cu simțirea, credeam că Simon o va lua pe toată, dar se pare că nu e chiar așa. Ori, poate, furia ta vine din altă parte. Știu că ești supărat pe mine. Una dintre alternative ar fi fost să te omor: nici n-ai fi știut ce ți s-ar fi întâmplat, n-am fi purtat această discuție, dar țin prea mult la tine. Alta, să-ți ofer o noapte la castel. Pentru tine, dragul meu, timpul va trece precum o singură noapte fără sfârșit.

(fragment din Capitolul 8. Simon – „O noapte la castel”)

Cărțile autoarei le găsiți pe site-ul Editura Tritonic

Cadranul autorului

Autori români

 

 

 

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.