Cafea cu o necunoscută

Cafea cu o necunoscută

   Pe șoseaua îngustă, căptușită de o parte și de alta de pini impunători, autobuzul porni legănându-se ușor, de parcă ar fi vrut să-mi liniștească gândurile. În jurul meu, lumea părea să aibă conturul intens al grijilor cotidiene, în timp ce în sufletul meu negam cu desăvârșire faptul că mă întorceam acasă pentru un astfel de eveniment.

  În urmă cu doar câteva ore, totul era așa cum trebuia să fie… viața mea era completă, ca un puzzle cu toți oamenii importanți prezenți acolo, completând un tablou în care mă simțeam confortabil. Acum, echilibrul acesta fusese spulberat. N-am vrut să cred că tata a ales să se mute în cer, am crezut mereu că oamenii din jurul meu sunt nemuritori și că îi voi avea pentru totdeauna. Toate convingerile mele de până atunci au început să devină tot mai șterse.

   O ploaie măruntă începu să-și lase picăturile pe geamul autobuzului. Cu fruntea lipită de geam, mă întrebam cum era posibil ca așa ceva să se întâmple…

   Acum nu mai știam dacă erau lacrimile mele sau picăturile de ploaie care au pătruns, cumva, înăuntru. Autobuzul opri. O doamnă în vârstă, cu alură de bunică înțeleaptă, m-a întrebat dacă nu vreau să bem o cafea în timpul staționării. Am acceptat dând din cap, fără să-i spun ceva. Pesemne că nu-i scăpaseră lacrimile ce mi se scurgeau pe obraji.

   Împreună cu ceilalți călători, am intrat în cafeneaua unde aroma suavă a cafelei proaspăt măcinată a fost ca o îmbrățișare și m-am trezit în copilărie, în diminețile când bunica inunda camera cu aromă de cafea. Ce dor mi s-a făcut de zilele acelea lipsite de griji!

   -Cafeaua, draga mea, e o băutură înțeleaptă. Te face să vezi lucrurile altfel, mi-a spus doamna aceea, privindu-mă îngăduitor.

   După prima gură de cafea, am început să-mi dezleg sufletul și i-am povestit tot. Era o cafea espresso, cu o aromă foarte plăcută și puternică, cu o spumă densă deasupra. Cafeaua tare se ține în cană mică, dacă ar fi să adaptăm proverbul. Cuvintele înțelepte ale doamnei m-au făcut să conștientizez faptul că plecarea celor dragi e un lucru firesc, chiar dacă la început ți-e imposibil să accepți. Doamna necunoscută m-a ajutat să-mi iau rămas-bun mai ușor și-i mulțumesc pentru asta.

   La câteva zile, m-am întors la birou și mi-am reluat activitatea. Faptul că reușisem să merg mai departe, să-mi continui viața, se datora într-o foarte mare măsură unei necunoscute… pentru că nici nu-i știam numele. Cafeaua de la birou, aromele intense ale monodozelor de cafea sau ale cafelei boabe pe care unii dintre colegii meu o preferau, îmi amintesc și acum de ea și de modul atât de simplu în care mi-a schimbat viziunea asupra vieții.

Mulţumesc, doamna mea necunoscută, oriunde ai fi! 

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 23

Surse foto: Arhiva personală, La Fântâna