Chitara bunicii – Visul mexican şi alte vise literare

   Chitara bunicii –  vise literare

V-au plăcut visele de data trecută? Mai vreți? Foarte bine, pentru că mai avem:

Chitara bunicii

   Eram într-un fel de tunel. Și era un perete asemănător cu un șemineu din filmele americane, plin cu poze, însă plasat la o înălțime considerabilă. Micuță cum sunt, mă cațăr cu greu pe șemineu și observ că sunt poze cu personaje din cele mai diverse, de la Gregorian Bivolaru până la Orlando Bloom. Fac ochii cât cepele când vad toate pozele adunate și încep să le iau pe rând, să le cercetez. Dar lumea se pare că are alte planuri. Începe să mă tragă din toate părțile de acolo, sub pretextul că-i eliberez din poze și pornesc Apocalipsa. Şi cum susținerea mea era slabă, am căzut de acolo, cu o bușitură direct pe betonul care părea moale, așa cum este plafonul din parcurile de copii. Și deodată, lângă mine văd o chitară plină cu modele interesante. Îmi dau seama că este chitara bunicii. Lumea începe să tragă de ea care cum poate, însă brusc îmi recapăt puterea pe care știam că o am. Îi arunc pe toți din jurul meu, care zboară în stânga și în dreapta, ca niște muște suflate de o adiere de vânt. Chitara aia pentru mine este “my precious”. După ce au fugit toți la câțiva metri distanță de mine, am strigat ca asta e chitara bunicii și ea decide ce sa facă cu ea. Fix în momentul acela, apare ea în spatele meu și îmi pune o mână pe umăr. Deși știam că bunica mea și-a dat ultima suflare acum aproape 20 de ani, nu mă surprindea faptul că este acolo, lângă mine. I-am înmânat chitara și ea s-a așezat cu ea direct pe jos și a început să liciteze nici mai mult, nici mai puțin decât… modelele scobite în lemnul vechi. Toată lumea a început să ofere care mai de care mai mulți bani. Chitara bunicii era valoroasă.(Gabriela Rădulescu)

Evil Vero

   Eram într-un pat imens cu un tip, destul de arătos, ce-i drept. Și nu știu cum am ajuns noi să-i ascundem sub plapumă pe împăratul Elveției și pe soția lui. Și intră la un moment dat în cameră garda imperiala și ne descoperă. Eu sunt speriată, dar nu foarte tare. Cam ca și cum m-ar fi lătrat un câine. Urmează un proces lung și anevoios, din care rezultă condamnarea mea la moarte. Și atunci încep să reacționez. Mă întâlnesc cu o persoană apropiată și dragă mie, care mă ia de mână și îmi înfige unghiile în piele, zicându-mi că va depune mărturie împotriva mea. Merg apoi ce merg și mă întâlnesc cu Vero, care repetă același gest. Atunci încep să plâng și mă așez în genunchi, rugând-o să nu depună mărturie împotriva mea, să aibă milă de mine, însă ea este impasibilă. Atunci mă ridic şi hotărăsc să nu-mi mai plâng de milă. Că am două opțiuni. Să mă umilesc rugând sau să mor cu demnitate. Am ales a doua varianta. (Gabriela Rădulescu)

Sacrificiu

   Sunt în oraș, în București, dar nu cel pe care îl știm astăzi, ci un București mai apropiat de Evul Mediu. Și sunt cu niște prieteni pe un drum aglomerat, în care drumurile plâng sub greutatea mulțimii de oameni, care apar din toate colțurile pe care ți le poţi imagina sau nu. Mă uit în jur, să vad ce e cu lumea aceea și în față văd o colegă care cară o cruce în spate, exact ca Iisus. Întreb în stânga și în dreapta, să văd, poate mă lămurește cineva, până când un coleg îmi vede fața întrebătoare și îmi zice:

–  A fost condamnată pentru că a zis: „Ce tot vă agitați atât? Că oricum nu vine nimeni la vot.”

   Era vorba despre referendumul pentru familia tradițională. După câtva timp de mers prin arșiță, care ne pârjolește pielea, am ajuns într-un final la o clădire care aducea cu secțiile de poliție din filmele americane. Colega este pusă pe un scaun electric. Am crezut inițial ca asta va fi metoda de execuție, până când am văzut pe cineva că pregătește seringa cu serul care îi va face viața să i se scurgă printre degete. Eu o iau de mână atunci când începe procedura, însă surprinzător, simt cum serul acela îmi curge mie printre vene şi nu ei, ca și cum toată suferința pe care ea o simte îmi este pasată mie. Și deodată, mă cuprinde o căldură ușoară și simt că plutesc, după care se face întuneric… (Gabriela Rădulescu)

Lupta pentru trezie

   Chiar mă întrebam când îi va veni rândul unui asemenea vis, având în vedere că mi-am petrecut ultimele săptămâni citind „Frumoasele adormite”, cartea scrisă de Stephen King în colaborare cu fiul său, Owen King. Veți citi mai multe în recenzie, dar pe scurt, subiectul constă în boala somnului, ce afectează toate femeile de pe Planetă. Visez și eu, la un moment dat, că făceam parte din universul kingian și asemenea tuturor femeilor din roman, încercam din răsputeri să rămân trează (nu să nu mă îmbăt, să nu adorm) :)). Nu știu ce s-a întâmplat mai departe. – Sorina

Visul mexican

   Păi ce, numai Șoricel (alias Gabriela Rădulescu) să viseze locuri îndepărtate? Eu m-am visat nu la Polul Nord, ci… în Mexic! Fiecare cu propriile preferințe, mai ales că în momentul de față, citesc „Livada de mango”, un adevărat jurnal de călătorie prin America de Sud, o carte relaxantă, pe care o recomand, mai ales celor atrași de lumea hispanică.

Am visat că mergeam cu mașina la înălțime, pe o șosea în curbă, iar jos se vedeau niște peisaje superbe: văi pline de păduri verzi, de care eram încântată, iar soarele strălucea. Urma să mergem în Ciudad de México, dar mai aveam ceva drum de bătut. – Sorina

 Gabriela Rădulescu (Gabi) şi Sorina Ciocârlan

Creaţie

Surse foto: arhivă personală, pixabay.com