Eu sunt 70072 de Lidia Lidia Maksymowicz și Paolo Rodari

Eu sunt 70072, de Lidia Maksymowicz și Paolo Rodari – recenzie

Eu sunt 70072

Autor: Lidia Maksymowicz, Paolo Rodari

Editura: Bookzone

Anul publicării: 2022

Pagini: 160

  Filozoful spaniol-american George Santayana spunea că „cei care nu învață din istorie sunt condamnați să o repete”… și atunci, privind la actualul context mondial, mă întreb în ce constă progresul nostru ca omenire?! Cum explicăm în mod practic faptul că suntem la un nivel atât de performant al comunicării, cum folosim experiența colectivă atât de traumatizantă a trecutului în prezent?!

   Nu știu dacă există răspunsuri pentru aceste întrebări, dar știu că în ultima vreme au fost publicate numeroase cărți, cele mai multe fiind memorii sau interviuri ale victimelor care au trecut prin clipe imposibil de imaginat de către noi, oamenii acestui prezent devenit, peste noapte, instabil. Mă întrebam la un moment dat care este scopul acestui val de cărți care scot din sertarul cu amintiri cele mai sumbre evenimente, niște orori pe care, citindu-le, te infiori și te simți privilegiat că nu ești tu însuți personaj în acel timp. Scopul lor este, desigur, o perpetuă încercare de conștientizare a ceea ce semnifică, în termeni practici, războiul. Dincolo de aspectele geopolitice, dincolo de teoretizarea conflictului, există întotdeauna o suferință inimaginabilă care cade asupra omului simplu, cel care nu are imunitate în fața uriașelor conflicte, ci devine slab, insignificant și ușor de doborât.

  Când te uiți la documentarele despre Auschwitz, e greu să-ți imaginezi cum cineva captiv în acea lume ar putea supraviețui… și totuși, există suficiente mărturii ca să ni se confirme ideea că există viață dincolo de tot răul care se poate ivi în lume.

  Întotdeauna, înainte să citesc astfel de mărturii, îmi propun să o fac cu detașare și niciodată nu reușesc să fac asta. Sunt o cititoare care își asumă mutarea completă în carte pe parcursul lecturii, cu tot ceea ce implică acest lucru.

  Așadar, „Eu sunt 70072”… o carte cu o prefață scrisă de Papa Francisc, în care acesta spune: „Exercițiul memoriei este expresie a umanului, este un semn de civilizație, memoria este condiția care ne apropie de un viitor mai bun, de pace și de fraternitate.”

  Luda Boczarowa, care acum poartă numele de Lidia Marksymowicz, avea doar trei ani când lumea sa, o copilărie simplă, firească, trăită alături de familie, a fost supusă unei schimbări radicale.

  „ … mama este îmbrăcată într-un fel de jachetă cu dungi albastre şi gri. Şi fusta este tot albastru cu gri; în picioare are saboţi. Capul i-a fost ras complet. Mă ţine în braţe şi-mi spune să nu mă tem. Au trecut câteva ore de la sosirea la Birkenau. încă nu ne-au separat definitiv.

  Experiența Lidiei în lagăr nu se întinde pe o perioadă mare de timp… dar timpul, acolo s-a măsurat în capacitatea omului de a face față suferinței, iar având în vedere faptul că Lidia era doar un copil, atunci, cu siguranță, traumele s-au așezat iremediabil, la fel ca însemnul cu numărul 70072. La mai puțin de un an de când fusese adusă în lagăr, Lidia este adoptată de o femeie care locuiește într-un sat din apropiere. I se spune că mama sa nu a supraviețuit, însă legătura afectivă este ca o voce duioasă care o asigură mereu că mama e acolo, undeva, într-un loc liniștit și are gândul mereu ancorat la fiica ei. Descoperirile pe care le face Lidia mai târziu confirmă faptul că intuiția sa nu a înșelat-o. Există, cu siguranță, o noblețe neînțeleasă în tot ceea ce se întâmplă, există o uimitoare capacitate a iubirii și a binelui de a continua, de a ieși la suprafață și de a însufleți oamenii cu speranța că tot ceea ce e făcut din iubire, este mai presus de tot răul din lume.

  Istoria a consemnat, desigur, datele despre circumstanțele care au dus la comiterea ororilor, care au transformat simple conflicte în crunte războaie, însă dincolo de cifre și de date, în spatele lecțiilor de istorie există o încărcătură traumatică apăsătoare și încă persistentă, ca un strigăt de avertizare al trecutului către viitor. Fără să ne dăm seama, istoria ne trimite semnale, vrea ca viitorul să fie salvat, iar pentru acest lucru, este necesar ca oamenii prezentului să devină conștienți de imensitatea valorică a păcii și a armoniei.

  Povestea Lidiei, în contexul miilor de povești cu final tragic, poartă alura unei altfel de povești. Supraviețuirea poate fi considerată o victorie, însă este una plătită scump. Chiar dacă a rămas în viață, ruperea bruscă de mama, experiența lagărului, traiul printre străini care, deși iubitori, nu pot suplini sufletește legătura maternală originală, toate acestea zdruncină din plin personalitatea copilului și îl bântuie, fără îndoială, și în perioada de adult.

  De la coperta sugestivă, la poveste și până la fotografiile prezentate în carte, totul este o continuă transmitere de emoție. Desigur, fotografiile reîntâlnirii Lidiei cu mama sa și cu restul familiei sale au un impact emotional major, mai ales după parcurgerea unui text atât de încărcat cu trăiri intense.

Iată câteva citate:

  „Ura este un sentiment care nu face altceva decât să distrugă. Nu creează nimic, or, în lume e nevoie sî creezi, nu să distrugi”

  „Inamicii sunt peste tot. Îi recunosc imediat. Cei mai mulţi dintre ei sunt băieţi înalţi, blonzi, cu pielea albă şi fără nicio inimă pe sub ea. Unii au mustăcioară, ca Hitler. Copii ale căpeteniei lor. Mi se pare că inima le-a fost scoasă din născare. Se simt puternici în uniformele lor. Sunt pătrunşi de crezul nazist. N-ai nicio posibilitate de a submina lumea lor. Singurul răspuns în faţa lor este tăcerea. Suferă în tăcere şi încearcă să nu mori.”

  „Când stau aşa, pe picioarele ei, nu mi-e frică. Nu mă tem. Nu plâng. De când trăiam în pădurile din Belarus am învăţat să-mi stăpânesc emoţiile. Dacă te arăţi slab, lipsit de apărare, mai ales suferind, inamicul va profita şi-şi va dezlănţui asupra ta cele mai rele instincte. Dacă însă rămâi impasibil, îl poţi deruta şi, instinctiv, ar putea face un pas înapoi.”

  „Poate sună ciudat, dar eu nu știu să urăsc. Știu, de fapt, că urând voi suferi și mai mult, cu siguranță mai profund decât mulți dintre cei care au contribuit la destinul meu dureros.”

Carte disponibilă pe site-ul Bookzone

Recenzii cărți

Eu sunt 70072 de Lidia Lidia Maksymowicz și Paolo Rodari – recenzie

 

 

 

***Rodica Pușcașu***Sunt o visătoare și așa am de gând să rămân. Cititul e un privilegiu pe care l-am descoperit pentru a evada în alte lumi, pentru a descoperi poveștile unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Cărțile sunt lumi fascinante, care te fac să râzi, să plângi, să trăiești. Nu-mi imaginez lumea fără cărți... pentru că nu ar exista. În viața reală sunt un om simplu, care se bucură de aroma cafelei în diminețile de vară, sunt o mamă preocupată (uneori excesiv) de copilul meu și o soție iubită care mai arde din când în când mâncarea... pentru că timpul de preparare nu coincide cu timpul poveștii pe care o citesc. Vedeți voi, în cazul meu, totul se reduce iremediabil la citit... O altă pasiune de-a mea este scrisul. Scriu și ajung să-mi iubesc personajele atât de mult, încât mi le consider prieteni. În 2010 am publicat cartea de povești pentru copii „Maria și fulgii de nea”, iar în 2016 a ieșit de sub tiparul editurii PIM, cartea „Povestea secretă a Cezarei”... și nu mă voi opri aici.

3 COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.