Greenery și niște mierle
Greenery și niște mierle
Vara aceasta se poartă verdele… greenery, așa susțin specialiștii în design vestimentar, iar copacii de lângă Mănăstirea Zamca sunt în trend. Nu e un verde obișnuit, e o nuanță care estompeaza zgomotul orașului, e un verde care hipnotizează și nu te lasă până nu te uiți până la cele mai fine detalii.
Pe lângă zidurile impunătoare, prin care verdele și-a găsit loc, ieșind ca niște fire prin crăpăturile în piatră, iarba e deasă și poartă un parfum de copilărie, de zâmbet sincer, de îmbrățișare din inimă.
Zeci de mierle mișună prin iarbă, iar sunetul pașilor mei le tulbură ședința. Zboară câte două spre cele mai înalte ramuri ale unui paltin proaspăt îmbrăcat de primăvară, iar de acolo, de unde aripile lor negre par să atingă cerul, mă ceartă așa cum se cuvine… pentru că… cine sunt eu… să tulbur taina mierlelor?!
… cine sunt eu?!
Liniștea de aici e o maiestoasă melodie, e un ritm verde, un suflet subțire care se arcuiește sub respirația frunzelor de paltin. E liniște aici… dar cine sunt eu?!
Mierlele nu se opresc. Din păltiniș, glasurile lor încă mă mai urmăresc pe scările care coboară spre pădure. Mă întreb de ce sunt atât de fascinată de această pădure și de tot ce e în ea… și mă mai întreb de ce astăzi, mierlele mă ceartă. Iarna care a trecut, îmi regăseam pașii pe aleile pustiite ale pădurii care poartă mereu un parfum de mister. Totul era gol, iar vântul șuiera povești triste printre pini și fagi. Se purtau nuanțele de uitare și cele de maro. La început, nu mă regăseam în acest tablou, dar cu timpul, am învățat că fiecare nuanță a vieții e una menită să ți se potrivească.
Ador misterul și am încercat să mă asortez mereu cu pădurea, indiferent de anotimp… dar în acest sezon, se poartă verdele. E viu, e un suflu proaspăt, o respirație profundă de aer cu aromă de brad… de viață… și e un trend care mă prinde. Niciodată nu sunt singură, întotdeauna iau norii cu mine. Unii sunt albi și pufoși, curioși să vadă ce spectacol mai performează pădurea, alții sunt gri și se plimbă cu mine numai ca să-și limpezească gândurile. Uneori accept și compania picăturilor de ploaie, cărora le spun să fie cuminți, să urmeze cărarea una în spatele celeilalte. Ele acceptă, dar imediat ce ajungem în desișul căptușit de pini, încep să alerge haotic și unele se pierd în rafalele vântului care devine răzbunător. Nu mă pot lupta cu vântul, nu pot salva picăturile de ploaie. Le pierd odată cu gândurile lor. Pășesc mai departe și vântul încearcă să mă piardă și pe mine. Uneori mă las învăluită de adierile lui, dar mierlele mă trezesc mereu, zboară pe crengile înalte ale paltinilor și de acolo mă ceartă… pentru că cine sunt eu să tulbur adierile vântului?!
Acum liniștea e verde… iar în acest sezon se poartă greenery.
ce vorbe frumoase ai scris…felicitari
Mulțumesc mult!
felicitari !plin de suflet
Mulțumesc din suflet, Arci!
Foarte frumos! 🙂 Se vede că ai pus suflet în ceea ce ai scris!
Mulțumesc mult”
Ro, tu ești prințesa din castelul Zamcăi. Te provoc să scrii despre asta!
E o idee super, Andreea! Chiar mă gândesc la ceva de genul acesta! Merci!
Superbe rânduri 😀 Ca întotdeauna, ne-ai cucerit!
Mulțumesc mult, Cosmin!