“Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

Înstrăinare de Alina Maria Duţă

Înstrăinare, de Alina Maria Duţă-Editura Eagle-recenzie

   O poveste ca atâtea altele, despre cum poţi să te înşeli, să greşeşti drumul, să cazi, să te ridici şi să renaşti din propria cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix. Cam aşa ar putea fi enunţat în câteva cuvinte subiectul romanului. Dar haideţi s-o cunoaştem pe Nora, o tânără sensibilă, puţin naivă, puţin prea încrezătoare în oameni, aşa ca multe alte tinere.

   Nora şi mama ei nu erau apropiate, tatăl le părăsise, iar tatăl vitreg, ”un ipocrit inofensiv”, nu prea fusese interesat de ea. Bunicul Norei a fost cel care a iubit-o foarte mult şi i-a influenţat modul de-a gândi, dar şi viaţa. Bătrânul nu putea să-l sufere pe ginerele lui, numindu-l “un pictor cu capul în nori”, mai ales că el era un om al cifrelor. Bunicul era ultimul dintr-un “neam de oameni de afaceri de producători de vin.” Avea nostalgia vremurilor trecute şi rămăsese marcat de duritatea vieţii familiei lui mai ales la venirea comuniştilor şi confiscarea averilor:
    ”Ura i-a făcut şi mai proşti”, spunea.
    ”Nu numai că au luat ce nu era al lor, dar nici n-au păstrat viile, soiurile îngrijite şi îmbunătăţite de bunicu. Le-au smuls şi-n locul lor ce-au plantat? Iarbă şi buruieni…”

    Nora se îndrăgostise de Ştefan, un tânăr din oraşul ei natal, dar când ajunge la facultate la Bucureşti îl întâlneşte pe Robert care o atrage prin felul lui de-a fi:
”Cu câţiva ani mai în vârstă decât Ştefan, terminase deja facultatea şi i se prevestea un viitor strălucit în finanţe. A asaltat-o imediat, insistent, cu siguranţa lui, cu manierele lui impecabile, până când romantismul lui Ştefan a început să i se pară infantil.”

    Aşa că îl părăseşte pe acesta pentru Robert, cu uşurinţă, luând lucrurile parcă în glumă, abia peste ani, când în privirea ei se va reflectă aceeaşi suferinţă, înţelegând de fapt ce a făcut şi cât de crudă a fost:
”Se jucase prosteşte cu un cuvânt a cărui greutate nu o pricepuse nici când îi văzuse durerea întipărită pe faţă. A înţeles târziu, atunci când îşi privea propriul chip în oglindă iar privirea ei trăda aceeaşi suferinţă, a aceluia căruia i s-a furat speranţa.”

   Viaţa lângă Robert, cu tot confortul ei material, cu toate că are o menajeră, o slujbă frumoasă şi incitantă, este o viaţă grea. La început se mai refugia în scris, dar apoi a simţit că nu mai e prietenă cu cuvintele. Robert este gelos, posesiv, violent. Discuţiile şi ieşirile verbale se lasă cu lovituri. După fiecare astfel de episod, el încearcă să fie drăguţ, nu numai pentru că în felul lui bolnav ţine la soţia lui, dar şi pentru că ea era deşteaptă, frumoasă, cultă, dădea bine în societate şi avea nevoie de ea pentru ascensiunea lui la bancă:

La început, se prefăcuse că îl crede şi intrase în joc, sperând în sinea ei că scenele vor înceta. Mai auzise de astfel de cazuri, ce-i drept rareori. Mizase pe inteligenţa lui, dar o făcuse în mod greşit…”
“Trebuiau să pozeze încă odată în cuplul perfect: ea femeia independentă cu succes în afaceri, etalându-şi talia zveltă într-o rochie care îi venea că turnată, el, bancherul charismatic, omul de lume influent şi sigur pe el. A!…şi uman pe deasupra….”

   Nora se complăcea în viaţa asta, în relaţiile cu prietenii lui cu care nu avea nimic în comun. Ea iubea muzică de calitate, jazul, pianul, discuţiile interesante ori ceilalţi erau interesaţi doar de haine, bârfe, manele. Încearcă de vreo două ori să vorbească cu mama ei, se plânge de atitudinea lui Robert, dar aceasta nici nu vrea să audă de divorţ pe motivul ipocrit “ce va zice lumea”?

   La serviciu îşi ascundea problemele, dar menajera ei, Ileana, o vede aşa cum este un suflet chinuit. Ileana avusese şi ea parte de un bărbat violent, de-o viaţă grea, dar scăpase şi venise la Bucureşti şi muncea pentru a se întreţine pe ea şi fiul ei.

    Acasă, după fiecare episod, Nora se refugiază în pod şi reciteşte scrisorile ascunse ale lui Ştefan, încercând să-şi vindece măcar sufletul cu amintirile frumoase. Ultima bătaie, când Ileana o scoate din mâinile lui Robert şi-o duce la spital, apoi o găzduieşte o noapte la ea acasă, a fost ca un duş rece care a trezit-o din letargie. Se mobilizează şi scapă de Robert.

    Între timp este căutată de un avocat din Viena, care o anunţă că este moştenitoarea străbunicii ei, Iustina. Despre Iustina nu se vorbea în familie, doar bunicul Norei, care fusese cel mai mare băiat al ei, o pomenea cu drag şi regret şi spunea că a fost o luptătoare.

    Nora avea câteodată vise mai ciudate, uneori calme, alteori agitate, că un fel de premoniţii, dar Robert râsese de ea de fiecare dată când încercase să vorbească despre ele. Mergând la Viena, văzând casa i se pare că recunoaşte unele imagini din visele ei. Se împrieteneşte cu avocatul, de fapt fiul avocatului străbunicii ei, îi caută pe nepoţii soţului portughez al Iustinei, unul dintre ei, arhitect, se oferă să-i renoveze casa din Viena, îl găseşte şi pe fostul şofer al avocatului, bătrân, dar cu mintea clară care-i povesteşte cu drag de străbunica ei.

    Aflând povestea vieţii ei, citindu-i filele de jurnal găsite, Nora îşi dă seama prin ce vremuri şi întâmplări cumplite a trecut străbunica ei. O impresionează mai ales rândurile citite în una dintre pagini:
“L-am întrebat atunci pe Dumnezeu, am strigat, L-am întrebat de ce şi-a întors faţa de la mine şi mult timp am crezut că mi-am pierdut credinţa. Târziu, am înţeles că a fost de fapt Singurul care m-a ajutat să trec peste toate. Sper să fie lângă mine până la sfârşit.”

    Trecând printr-un viol, neajutată de tatăl ei, Iustina a trebuit să-şi părăsească băieţii şi să plece departe. A avut o căsătorie zbuciumată cu Paolo, ucis în timpul războiului. Manuel, strănepotul lui Paolo, este cel care îi povesteşte Norei mai multe despre străbunica ei, despre Max, câinele a cărui statuie o găsise în casă, despre implicarea lui Paolo în lupta împotriva nemţilor, despre bunica lui, Margarida, care a fost ajutată de cumnata ei. Tot însoţită de Manuel vede vechea moşie a familiei de la Sintra, un loc sumbru pe care-l visase şi care Iustinei nu-i plăcuse niciodată. Manuel îi spune râzând o poveste despre o familie care deţinuse locul şi practicase magia şi deşi Nora e convinsă că e doar o legendă, totuşi locul are ceva sinistru:
Îmi tot spun că-i o prostie, ziua, când văd florile albastre deschise pe pământul gol, mai mult piatră, dar ceva îmi spune că acolo se ascunde un lucru ce nu trebuie stârnit, sentiment confirmat..”

   Rezolvarea problemelor cu Robert, mica răzbunare, divorţul şi liniştea casei care rămâne numai a ei, o determină să se liniştească şi să se gândească la viitorul şi opţiunile ei. Se gândeşte şi chiar are o tentativă de-al căuta pe Ştefan, dar e conştientă că au trecut anii şi amândoi s-au schimbat şi au alte vieţi:
“L-ar fi căutat cu încăpăţânare pe Ştefan al ei, în încercarea de-a se regăsi, şi ar fi constatat că Ştefan al ei n-avea decât puţine în comun cu bărbatul care stătea acum la masa de la geam, aşteptând o Nora care de fapt, nici nu mai există”.

     Nora începe din nou să scrie şi pune pe hârtie povestea Iustinei şi a ei, simţind cumva că străbunica ei îi insuflase curajul de-a se desprinde de trecut şi de-a merge mai departe:
   “Îi datora acestei femei propria eliberare de trecut, pentru că în ultimele săptămâni, Nora îşi trăise prin cuvintele Iustinei propria suferinţă şi propriul deznodământ.”
   “În sfârşit începea să respire în propria ei casă şi într-o zi a înţeles că despovărarea pe care o simţea nu venea numai din faptul că scăpase de Robert, ci şi pentru că, în sfârşit, se eliberase de Ştefan”
   “…pentru că Manuel Fereira, ei bine el însemna altceva. Avea să o ia încetul cu încetul, fiecare zi pe rând fără să se grăbească, să-l cunoască aşa cum nu avusese răbdarea sau inţelepciunea de a-i cunoaşte pe niciunul dintre bărbaţii care trecuseră prin viaţa ei.”
   “Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

   Alina–Maria Duţă ne-a spus în cuvinte simple, dar sensibile o poveste, care poate fi povestea de viaţă a oricăruia dintre noi, dar ca s-o savuraţi trebuie s-o citiţi. Se ascunde în paginile cărţii un amalgam de sentimente şi trăiri: dragoste, ură, răzbunare, lacrimi şi zâmbete, vise şi speranţe.
     Semnificativ rămâne şi citatul de pe coperta cărţii:
    “Cele mai sfredelitoare cuvinte, citite pe urmă cu aviditate de generaţii întregi, s-au născut din durere, nu din fericire.
    Seninătatea nu impresionează pe nimeni dacă nu e însoţită de dramă, viaţa este pusă în valoare numai atunci când este înconjurată de suflul morţii.”

Cartea Înstrăinare de Alina-Maria Duță este oferită de Editura Eagle şi poate fi comandată de pe site-ul editurii.

***Arcidalia Ghenof(Arci)***Sunt o mamă şi o bunică împlinită, pe primul loc fiind întotdeauna familia. Îmi place muzica de calitate, îmi plac călătoriile (din păcate acum doar virtual), îmi place să-mi fac prieteni cu aceleaşi preocupări ca şi mine. Dar marea mea pasiune (aproape un drog) sunt cărţile, citesc orice gen, dar preferatele mele rămân thrillerele. Lecturile m-au ajutat întotdeauna să evadez din cotidian şi să trec peste toate greutăţile. Şi aşa, ca să închei un cerc, în adolescenţă am colaborat la o revistă, acum la un site care simt eu că mă reprezintă, chiar dacă de mult timp nu mai pot purta tocuri. Mă bucur să fac parte din echipa voastră! (mai întineresc şi eu puţin)

5 COMMENTS

  1. Arci, cele mai fascinante povești mi se par cele din viața reală, iar aici, după cum povestești, poate fi vorba de povestea oricăruia dintre noi. Unul din privilegiile pe care le avem în calitate de cititori este că putem pătrunde în gândurile altora și putem descoperi relația lor cu această existență… mi se pare uluitor.
    Felicitări pentru minunata recenzie, Arci!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.