Marșul morții prin Rusia-Călătoria mea de la soldat la prizonier de război...

Marșul morții prin Rusia-Călătoria mea de la soldat la prizonier de război de Klaus Willmann – Meteor Press – recenzie

Marșul morții prin Rusia-Călătoria mea de la soldat la prizonier de război de Klaus Willmann - Meteor Press - recenzie

Marșul morții prin Rusia-Călătoria mea de la soldat la prizonier de război, de Klaus Willmann – Meteor Press – recenzie

Titlu: Marșul morții prin Rusia-Călătoria mea de la soldat la prizonier de război

Autor: Klaus Willmann

Titlul original:  Death March Through Russia- My Jorney from Soldier to Prisoner of War

Editura: Meteor Press

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2020

   Despre Al doilea Război Mondial și atrocitățile comise de Hitler s-au scris destule cărți, dar despre prizonierii de război germani nu se știu prea multe.  Povestea lor este una dezumanizantă, dezolantă, un tablou sinistru bântuit de foamete, umilință și maltratări.

  Marșul morții prin Rusia vine să prezinte o altă față a războiului pe care poate nu mulți o cunoaștem.

  Aproximativ 3 milioane de soldați germani au fost luați prizonieri de război de către Uniunea Sovietică în timpul și după al Doilea Război Mondial. La un deceniu după terminarea războiului, se estimează că 1 milion dintre ei au murit din cauza malnutriției, bolilor sau maltratărilor.

  Experiența traumatizantă a lui Herrmann Lothar, soldat german a fost pusă pe hârtie cu ajutorul jurnalistului Klaus Willman. Scrisă la persoana I, cartea ne prezintă experiența războiului și ororile prin care trece un simplu soldat. Încă o dată ne este demonstrat faptul că războiul de o parte și de alta a baricadei, dezumanizează oamenii.

  Lothar Herrmann nu are o viață ușoară, divorțul părinților îl afectează și astfel este nevoit să lucreze de la o vârstă fragedă. Este trimis ca ucenic zugrav-vopsitor și dovedește în timp scurt un adevărat talent în această meserie.

  Spre deosebire de alți tineri, el nu participă la întrunirile partidului german. La 20 de ani, în 1940, este nevoit să își îndeplinească stagiul militar, în cadrul Serviciului de Muncă al Reichului. Deși poate refuza serviciul militar, datorită astmului de care suferă, se simte obligat să asculte chemarea patriei. După un stagiu militar de 5 luni, Lothar este recrutat într-o divizie de vânători de munte.

  În 1941, participă la invazia URSS-ului alături de aliații români, dar astmul de care suferă îl ține departe de front și este trimis pentru recuperare acasă.

  În 1944, revine pe front aproape de Nistru, dar unitatea sa este abandonată după ce trupele române întorc armele împotriva germanilor. Alături de camarazii săi, încearcă să nu fie prinși, dar din păcate sunt luați prizonieri de români, apoi predați rușilor.

  Umiliți, dezbrăcați, desculți și înfometați, prizonierii germani sunt încolonați și pornesc pe jos, într-un marș al morții. Frica, disperarea, moartea planează asupra tuturor, dar Lothar încearcă să își mențină calmul. Drumul până în îndepărtata Rusie devine un adevărat marș al morții. Cei slabi, cedează și cad pradă epuizării, înfometării sau pur și simplu sunt uciși pentru că au ieșit din rând pentru a lua un știulete de porumb pentru a potoli stomacul mereu gol.

 ,, Marșul monoton ne era întrerupt doar de focuri izolate de armă ce răsunau sec atât în fața mea, cât și în spatele convoiului nostru deplorabil. Oare chiar comiteam o infracțiune? Unica noastră fărădelege își avea originea în foame.’’

  Războiul dezumanizează, iar moartea camarazilor săi, e doar un prilej pentru cei rămași în viață să le ia hainele sau încălțările.

,,De acum, nu mai eram ființe umane. Nu mai eram nimic.’’

  Sunt îmbarcați în tren, înghesuiți, lăsați fără mâncare și apă.  Mulți dintre ei mor pe drum, de frig, de foame sau din cauza epuizării, iar trupurile lor sunt aruncate din tren, fără niciun pic de considerație.

  Ajunși în Rusia, prizonierii sunt puși să muncească în diferite zone, fiind pedepsiți astfel pentru atrocitățile comise de germani în timpul războiului.

  Viața în lagărele de concentrare e un tablou sinistru pe care cu greu ni-l putem imagina. Mereu flămânzi, puși să muncească în condiții inumane, umiliți, mulți dintre ei se sting din cauza bolilor sau a epuizării.

Lothar reușește să fugă din lagăr, dar este prins după 3 zile și dus din nou într-un lagăr de concentrare.

,,Am realizat, încă o dată cu durere, că prizonierii de război nu se puteau aștepta la niciun fel de considerație pentru demnitatea lor umană.’’

  Lothar se remarcă prin talentul său de zugrav-vopsitor, lucru care îl ajută să scape de muncile istovitoare la care erau supuși prizonierii de război. Este trimis să lucreze în diferite locuri, chiar și în timpul liber și profită de acest avantaj pentru a obține porții suplimentare de mâncare.

  De remarcat este faptul, că în ciuda greutăților la care este supus, Lothar nu își pierde speranța și încearcă prin toate metodele să supraviețuiască.

  Este eliberat în 1949 și se reîntoarce acasă, în Gamisch, la familia Meier cea care îl primise cu brațele deschise după moartea tatălui său și care devenise familia sa adoptivă.

  Cu ajutorul jurnalistului Klaus Willman scrie această carte în 2016, o carte dureroasă care prezintă file de istorie, spuse într-un mod obiectiv, fără menajamente.

,,Se spune că timpul vindecă toate rănile. Nu sunt de accord. Amintirile mele despre război și prizonierat nu mă vor părăsi niciodată.’’

Această carte este un ,, memento intens al unui capitol din istoria modernă, care a primit rareori atenția meritată. ’’ Roger Moorhouse

  Experiențele lui Herrmann ca prizonier de război în Uniunea Sovietică au fost devastatoare, caracterizate prin brutalitate indiferență, maltratări și amenințarea mereu prezentă a bolilor. Disprețul gardienilor sovietici era palpabil. După cum s-a plâns Herrmann: „De acum, nu mai eram ființe umane. Nu mai eram nimic.”

  Uniunea Sovietică pe care o descrie Herrmann este familiară multora. Era o lume, a scris el, unde „melancolia și indiferența, empatia și cruzimea” trăiau umăr la umăr. O lume care avea, poate, parte de fapte individuale ocazionale de bunătate, dar în care domnea de asemenea birocrația chițibușară, paranoia înăbușitoare și – cel puțin pentru prizonieri – temerea permanentă a trimiterii în „Siberia”, codul pentru moartea anonimă la capătul lumii.

  Eliberarea va surveni abia în octombrie 1949, când Lothar revine în Gamish-Partnkirchen, după o mini-aventură în Germania de Est. În 2016 scrie această carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

Carte disponibilă pe Meteor Press

Recenzii cărți

 

***Anca Moraru*** Sunt o fire visătoare, dar destul de ancorată în realitate, iubesc pisicile și mi-ar plăcea ca full time job să mă ocup doar de scris. Ambițioasă din fire, merg pe premisa că orice e posibil atâta timp cât muncești pentru visurile tale. Îmi place natura și mi-aș dori să călătoresc mai mult. Am descoperit pasiunea pentru literatură în școala generală, când citeam orice îmi cădea în mână. Treptat, a intervenit curiozitatea și dorința de a scrie, și astfel am început să scriu poezii, apoi proză, marea mea dragoste rămânând însă poezia. Mămică a doi copii cu vârste și interese diferite, nu am timp să mă plictisesc niciodată: familia și hobby-urile mele mă țin mereu în priză. Sunt blogger cu experiență aș putea spune, iar din 2020, am pornit cu emoție pe tărâmul făuritorilor de povești, devenind autor de carte.

5 COMMENTS

  1. Foarte interesanta perspectiva razboiului vazut prin ochii unui simplu soldat
    Multumim Anca!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.