Sub Podu’ Înalt – Mihai Sandu – Editura Tritonic – recenzie
Sub Podu’ Înalt – Mihai Sandu – Editura Tritonic – recenzie
Titlul : Sub Podu’ Înalt
Autor: Mihai Sandu
Editura: TRITONIC
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 270
Categoria: Literatura Română
Cartea despre care doresc să vă vorbesc în cele ce urmează, aduce în atenția noastră amintirile autorului din perioada copilăriei, urmată de cea care l-a format și împlinit având ca rezultat omul de astăzi, scriitorul care a reușit pentru câteva ore să mă transporte într-o lume ce ne poartă pașii la începutul mileniului în România. Pentru cei din generația 50+, generație în care mă regăsesc, amintirile autorului sunt asemănătoare cu ale noastre, cu unele modificări și o gama mai variată, poate, de sentimente șterse de povestea deceniilor care au urmat….
Nostalgia care însoțește aceste pagini din viața autorului, nu se referă la rămășițele comunismul prost înțeles al acelor vremuri, ci la modul cum era privită viața prin ochi unui tânăr remarcabil într-o perioadă definită prin simplitate și joacă în praful șinelor de tren. Imaginea unei copilării fără griji în care socializarea este cumva primordială, unde vecinii de astăzi devin prietenii de mâine, iar magia sărbătorilor de iarnă unde Moșul vine întotdeauna când tatăl este plecat pentru câteva momente din încăpere, sunt prezentate cu multă emoție și culoare în primele capitole. Despre laptele cu biscuiții bunicii puși lângă bradul de Crăciun și jocurile nelipsite din cotidianul de altădată al părinților, citim în cele ce urmează.
Luna strălucea și se reflecta din zăpada căzută, învăluind ulițele bătrâne și pline de mirosul lemnelor arse în sobă într-o atmosfera argintie, difuză, ca de basm. Câinii lătrau, bicele trosneau, zurgălăii zdrăngăneau, iar din față și din spate se auzeau fără oprire urători care intrau în curți și începeau să cânte în așteptarea covrigilor, nucilor, a merelor și doar, din când în când, a câtorva bomboane de pom tari și uscate.
Lumea dezvăluită în paginile acestea este lumea noastră de altădată, lumea în care tiparele nu deranjau, unde jucăria unuia devenea a tuturor, iar altruismul nu ieșea în evidență, era ceva comun ca și uniforma școlară purtată fără comentarii, ca pe ceva firesc. Nu exista un trebuie neapărat atunci când lucrurile se făceau într-un anume fel, nu simțeai totul ca o constrângere impusă, era doar o conduită, singura disponibilă, singura acceptată…. Priveam altfel lumea, erau alte valori care contau, gândeam într-un mod mai simplist, fără să complicăm în mod pueril și de multe ori nerealist existența noastră. Nu ne plăcea atunci lipsa unor cărți mult dorite pe rafturile unei librării, astăzi ele sunt acolo… acumulând praful unor timpuri lipsite de foșnetul paginilor lor…
Despre moartea lui Tiți, tânărul cu un comportament inadecvat, pe cât de neînțeles pe atât de neplăcut celor cu care intra în contact și despre impactul acestei treceri în neființă asupra unei minți tinere, în formare, citim în următoarele capitole. Amintirile acelor vremuri văzute prin prisma unui adult, capătă conotații neașteptate, rezultatul: a analiză inedită a unor sentimente ce vin prea târziu…
Ce am schimbat în stilul vieții noastre actuale la modul gândit și asumat? Mai construim relații ca altădată fără să căutăm un statut, doar prietenie și atât? Mai știm cum este viața fără branduri ce credem că ne definesc personalitatea atent elaborată și etichete fără sens acordate după un discernământ superficial dar în… trend?
Am lăsat în urmă bucăți de suflet, să fie oare acelea cele mai bune, cele autentice….
Povești din toamnele când mergea la cules de castane necomestibile, întâlnirile de la scările de bloc cu muzică ascultată la casetofon, meciuri de fotbal urmărite în gașcă și ancheta tuturor acestora asupra morții lui Tiți, fac subiectul următoarelor capitole.
Moartea unui tânăr ca urmare a infestări cu virusul HIV, dus la groapă într-un cavou descoperit, în zgomot de fanfare și spectacol cu coji de semințe, ne spune povestea unuia dintre multele destine tragice curmate de SIDA, cel mai temut dușman al acelor ani.
Ridică ochii și mă privește adânc, dincolo de inima și suflet.
– Nu toate lucrurile sunt așa cum par….Și nici oamenii , Mișule….Nici oamenii….
Nu avem voie să uităm trecutul. Nu ne permite timpul, nu ne permit fantomele din spate și nu ne permit copiii – cei care sunt, cei care au fost și cei care trebuie să vină.
Recomand lectura prinsă în paginile acestei cărți, povestirile desprinse mi-au atins în repetate rânduri sufletul și m-a purtat, în câteva rânduri, prin propriile amintiri uitate de timp, într-o perioadă în care imaginea nu însemna totul….și totul nu era redus la nimic…












