Un strop de fericire…intr-o alta lume

Un strop de fericire…într-o altă lume

Emoţie, entuziasm, mândrie, teamă, prin toate aceste stări treci atunci când copilul tău merge prima dată la şcoală. Clasa I, un pas important în educaţia copilului, un an în care se formează, socializează şi învaţă ce înseamnă comunitatea cu bune şi mai puţin bune. Prin aceste stări trece şi copilul tău, deşi poate nu sunt atât de pregnante ca ale unui adult, şi el micuţul este speriat, pentru că se află în faţa unui mic univers necunoscut încă.

Ca fiecare început de an şcolar, în special ca boboc, se face cunoştinţă cu învăţătoarea şi colegii. Prima zi este cea în care, părinţi, copii, cadre didactice se cunosc. Întâmpinaţi cu flori şi urale de cei mari, piticii urcă în clasa lor, se aşează în băncuţe, iar noi părinţii stăm hizlindu-ne cu gura până la urechi şi mândri nevoie mare cu aparatele foto făcând click din minut în minut surprinzând cele mai mici reacţii ale piticoţilor.
În prima mea zi de şcoală alături de fiica mea, în clasa unde ne aştepta învăţătoarea, mai era o doamnă cu doi băieţei pe care îi ţinea de mâna. Unul era de vârsta piticilor noştri, celălalt ceva mai mărişor cu vreo doi- trei ani. Nu ştiam cine, şi de ce stă doamna aceea lângă învăţătoare, dar am aflat la scurt timp. Era o mămică care va fi alături de copiii noştri în fiecare zi. Va sta în clasă, în băncuţă, aşa cum stau şi ceilalţi elevi. De ce? Unul dintre băieţi, cel mare, era autist.

Mama vroia să încerce toate variantele pentru progresul copilului ei. Aşa că, printr-o hotărâre judecătorească a reuşit să fie acceptată cu copilul într-o şcoală normală de stat. Vroia ca băieţelul ei să facă cunoştinţă cu o altă lume, plină de zgomot şi de culoare, şi poate aşa reuşea să-l scoată din lumea lui. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Iosif.

Cel mai mare respect şi admiraţie a mea pentru acea mamă care face totul pentru copilul ei, care încearcă imposibilul, în speranţa unui strop de bine.
Povestea ei nu este una roz. Părăsită de soţ, rămasă cu doi copii, dintre care unul cu probleme, luptând zi de zi într-o lume nebună, reuşeşte să aibă putere să meargă mai departe. Este cea mai calmă persoană pe care eu am întâlnit-o vreodată în viaţă mea, rar am văzut atâta blândeţe.

Ne-am cunoscut mai bine pe la şedinţe, şi având în vedere că locuieşte în cartier, ne vedeam şi prin parc. Aşa, mulţi dintre noi, ceilalţi părinţi, am aflat multe despre ea. Căsătorită cu un bărbat de origine libaneză, speriat şi neavând forţa să accepte un copil cu probleme, după ce s-a născut cel de-al doilea nu a mai aşteptat să vadă dacă acesta este sănătos (crezând că va fi ca fratele lui) s-a reîntors la familia lui. Maria locuieşte acum într-o căsuţa din cartier, modestă, se descurcă aşa cum poate din salariul de asistent personal, dar încearcă din răsputeri să le ofere stabilitate copiilor ei. Ne-a spus într-una dintre discuţii, având în vedere că noi eram curioşi în privinţa lui Iosif, că acesta se simte cel mai bine afară, în micuţa grădiniţă din faţa casei. Are o umbreluţă, o măsuţă şi un scăunel, şi acolo îi place să deseneze. Iosif are un real talent pentru desen, cifre şi muzică. Nu îşi poate permite să facă ceva în grădină, banii sunt puţini, aşa că improvizează cum poate.

În perioada Sărbătorilor Pascale, în şcoală a avut loc o campanie numită-Suflet pentru suflet.
În acel an am văzut şi am trăit cea mai mare solidaritate umană, la nivel de clasă. Toţi părinţii ne-am gândit ca iepuraşul să-i facă o bucurie lui Iosif. Având în vedere că îi place să deseneze în aer liber ne-am gândit să-i facem un foişor.

Am cumpărat cele necesare construcţiei, câţiva părinţi aveau nişte scule electrice de la firma GTools ce ne va uşura munca. Şi cu toate acestea în cârcă am pornit la atac. A fost anul în care Paştele a picat în luna mai, atunci când vegetaţia era în plin avânt. Ne imaginam un foişor din lemn, cu un design rustic, dar şi elemente moderne. Practic şi relaxant, menit să ofere linişte sufletească. Colorat în nuanţe ruginii de toamnă combinat cu verdele primăverii, avea să fie ceva minunat, chiar dacă era realizat de amatori. În interior o canapea din ratan, confortabilă, două fotolii din acelaşi material şi o măsuţă generoasă. Grădina trebuie şi ea aranjată să fie un tot unitar. Unii s-au apucat de construcţia foişorului, folosind tot felul de scule electrice: maşini de găurit, de înşurubat, şlefuitoare, drujbe Makita, etc. Gardul viu a fost aranjat cu ajutorul maşinii de tuns gard viu. Ne gândeam că va fi greu, dar, datorită aculmulatorului 18V Li-Ion, maşina nu are emisie de noxe şi este uşor de manevrat având o greutate redusă. Maşina are o lamă cu două feţe iar nivelul vibraţiilor este la nivel scăzut datorită mânerului cauciucat şi manivelei motorului. A fost uşor şi am fost şi creativi, am realizat un design gardului viu.

Cei doi copaci din grădină au fost toaletaţi cu motofierăstrăul Makita, ideal pentru lucru la înălţime, iar motocoasa ne-a ajutat la cosit iarba pe toată suprafaţa grădinii. Totul s-a luminat, arată într-un fel în care nici nu ne imaginasem. Când ai scule perfecte, faci treabă de profesionist, chiar dacă eşti amator.
Am muncit toţi cu bucurie în suflet, dar trebuie să recunosc că fiecare dintre noi aveam şi acea compasiune, pe care nu o puteam depăşi.
Foişorul nostru a fost gata şi aşteptăm toţi cu sufletul la gură reacţia, sau nici noi nu ştiam ce, din partea lui Iosif.
S-a aşezat la măsuţă, unde îi aranjasem culorile şi blocul de desen, şi fără să ne arunce nicio privire a început să deseneze. Noi eram muţi, priveam, nu înţelegeam…şi încet-încet, am început să ne îndepărtăm înţelegând că nu aveam ce căuta în lumea lui. Până ne-am adunat sculele, până am comentat reacţiile, a trecut ceva timp. Chiar înainte de plecare, mama ne opreşte şi ne roagă să mai aşteptăm puţin. După cinci minute, îl vedem pe Iosif cum ridică desenul şi ni-l arată.

Desenul ne reprezenta pe noi-liota aceea ce stătusem ca tâmpii şi ne uităm cu milă la Iosif. Surprinsese atât de bine mila noastră, încât, ochii noştri parcă exprimau….săracul. În desen la o distanţă mică de noi, era şi un băieţel. Surprinzător, baieţelul zâmbea cu gura până la urechi, în ochii şi pe faţa lui se citea bucuria.

Desenul acela era modul lui de-a mulţumi, şi să ne arate că este fericit, dar mai reprezenta şi o lecţie.
Iosif trăieşte într-o lume a lui pe care o înţelege, noi cei care eram acolo, trăim într-o lume a noastră pe care nu o înţelegem, o lume în care punem etichete, arătăm milă, în loc să arătăm normalitate.
Atunci am înţeles că, cel care suferă de autism nu este Iosif, ci noi suntem cei autişti, noi care oferim milă, deşi este venită din suflet, dar nu înţelegem că astfel de persoane au nevoie de normalitate nu de compasiunea noastră. Eu „autista”, mă înclin în faţă copilului cu probleme, dar care stie să înțeleagă, şi în faţa puterii mamei.

Trecând peste toate acestea, am reuşit să aducem un strop de fericire în lumea lui Iosif.

Ne-a ajutat foarte mult şi sculele aduse de părinţi, ne-a uşurat munca şi totul a mers destul de repede. Un strop de fericire cu GTools.

Trăim într-o lume nebună ce nu are nevoie de milă, ci de putere de înţelegere spre normalitate.

                                                             Text scris pentru proba 15 SuperBlog 2015.