Apocalipsa după Ioana Trif: Omul a uitat că trebuie să moară

Apocalipsa după Ioana Trif: Omul a uitat că trebuie să moară

Omul a uitat că trebuie să moară

Ioana Trif

Editura Eikon, 2019

200 de pagini

   Apocalipsa după Ioana Trif – Fantasy? Groază? Existențialist? De anticipație?

Și-ți va mai ieși
Lupul înainte,
Ca să te înspăimânte.
Să nu te înspăimânți,
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai știe
Seama codrilor
Și-a potecilor.
Și el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Să te duci în rai.

                      (Folclor)

   Credeți în Judecata de Apoi? Dar în Judecata naturii? Fiți pregătiți, Ioana Trif vă administrează o doză de șoc! Cu influențe naturaliste ce mi-au amintit de Émile Zola, autoarea avertizează asupra consecințelor pe care le au acțiunile omului asupra mediului înconjurător. Într-un viitor nu chiar îndepărtat, Natura hotărăște să întoarcă omului, ființă superioară, tot ceea ce i-a oferit de-a lungul mileniilor; ochi pentru ochi și dinte pentru dinte! Singurii iertați sunt oamenii simpli, izolați în sate unde domnește pacea și respectul față de natură și semeni.

   Mă aflu în ipostaza frustrantă de a nu reuși să încadrez un roman într-un gen. Să fie distopie? Posibil, dacă ne gândim la viitorul postapocaliptic prezentat  prin ochii unei naratoare implicate, dar…, care e forma de guvernare? După ce reguli funcționează lumea aceasta defectă? Sau tocmai faptul că domnesc forțe necunoscute și misterioase încadrează romanul în genul fantastic. Roman de groază? Existențialist? De anticipație? Însăși autoarea recunoaște în Notă că preferă să lase fără răspuns unele semne de întrebare.

   Naratoarea, o scriitoare singuratică de treizeci de ani, se trezește într-o dimineață de toamnă târzie simțind că lumea e pe cale să se schimbe. Ceasul i se oprise și întunericul domina încăperea. Ploaia, care se lungise în ultimii doi ani, se transformă brusc în furtună, băltoacele, în adevărate torente, ce iau cu ele tot ce le apare în cale.

Un râu de gunoaie, plastice, sicrie și rămășițe umane curgeau la vale către oraș.  […] Râurile iadului nu erau de purpură, ci de plastic, gunoi și rămășițe umane.

   E sfârșitul lumii actuale, așa cum o știm noi, cititorii. O Lume Nouă e pe cale să înceapă, dar nu înainte ca vechile păcate să fie pedepsite; și nu oricum. Nu ai cum să nu te înfiori văzând cu ochii naratoarei un brad de Crăciun „împodobit” cu oameni, un abator unde stau agățați în cârlige alți oameni sau vânători de divertisment, când capetele umane devin trofee pe pereți.

,,Mirosul de acolo [ din abator, n.r.] era insuportabil. Distingeam mirosul apăsător de sânge și de carne proaspătă. Dar mai era ceva, ceva ce nu știam să definesc. Era ceva ce descoperisem în lumea aceasta nouă și îl simțeam tot mai des. Era clar, dulceag și apăsător în același timp.”

   Vânătorii sunt vânați, măcelarii, măcelăriți, cei care au abandonat sunt abandonați sau sunt forțați să-i abandoneze pe cei mai dragi, apoi să privească rezultatul „muncii” lor.

   Interesant e că nu animalele își fac dreptate, nu ele aplică pedepsele, ci unele forțe nevăzute, care au grijă ca fiecare să primească ceea ce merită. Copiii, totuși…

   Naratoarea pare să fie o supraviețuitoare prinsă între două lumi, martor mut și nevăzut al cumplitelor evenimente. Târziu reușește să înțeleagă ce i se întâmplă și să accepte să facă parte din Lumea Nouă, alături de lup – ființă ce-i devine prieten drag.

,,Lupul mergea pentru prima oară lângă mine. Nu mai ținea distanța, căci era companionul meu, iar eu știam prea bine asta.”

   Romanul propune mai întâi o lectură cu rol moralizator; Ioana Trif prezintă o realitate în care ne putem regăsi, un viitor diabolizat de care nu suntem conștienți. Omul trebuie să-și amintească de condiția sa de muritor, să aprecieze ceea ce natura oferă și să nu uite de legea compensației; s-ar putea să plătească amarnic.

   Apoi, la o privire mai atentă a cititorului oarecum dezorientat (cu care mă identific), apare întrebarea: se poate vorbi aici de hierofanie, după cum definea Mircea Eliade modalitatea de ascundere a sacrului în profan? Este incert momentul în care se face trecerea de la planul real la cel ireal.

   Lupul, cunoscut în numeroase culturi ca ființă sacră, deține aici rolul de animal de pază (are grijă de personajul-narator, apare în momentele-cheie), animal-călăuză (e animal ce vede noaptea și o conduce pe eroină prin întuneric), simbolizând în egală măsură puterea și devotamentul. Așadar, se poate vorbi despre caracterul inițiatic al simbolului, adăugând și pe cel psihopomp. Nu întâmplător, acțiunea romanului debutează toamna târziu; 13 noiembrie este cunoscută în popor și ca Ziua Lupului.

   Copacul, primul semn al alunecării în sacru, este un mijlocitor al legăturii dintre pământ și cer, cu rădăcini adânc înfipte în pământ devine axis mundi. Aici, copacul capătă atribute umane, ca un bătrân sfătos de care are nevoie eroina ca să nu simtă că o ia razna.

   Ioana Trif a debutat în 2019 cu romanul ,,Omul a uitat că trebuie să moară”. A studiat psihologia și, cu toate că nu mai lucrează în domeniu, recunoaște ca aceasta va rămâne marea ei pasiune. Iubește animalele mai mult decât oamenii, ceea ce este ușor de observat și în roman. Personajul-narator este vegetarian și, poate, acesta este unul dintre motivele pentru care este cruțat de la extincție.

Autori români

Recenzii cărţi

Carte o găsiţi pe site-ul Editura Eikon.

Apocalipsa după Ioana Trif

 

 

12 COMMENTS

    • Cu drag! descopăr în ultimul timp autori români foarte buni și asta nu face decât să mă bucure.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.