Închisoarea îngerilor – Stephen King – Editura Nemira – Colecția Armada

Închisoarea îngerilor – Stephen King – Editura Nemira – Colecția Armada

Închisoarea îngerilor

Autor: Stephen King

Editura Nemira

Colecția Armada

Anul publicării în limba română: 2025

Titlul original: Rita Hayworth and Shawshank Redemption (1982)

Traducere: Constantin Dumitru Palcus

Număr de pagini: 152

   Există scriitori care știu să creeze monștri de coșmar și există mari autori care reușesc să oglindească monștrii din sufletul omenesc. Stephen King le face pe amândouă, iar nuvela Rita Hayworth and Shawshank Redemption, tradusă la noi sub titlul Închisoarea îngerilor (acum și într-o ediție aniversară separată), este una dintre cele mai delicate și în același timp dure scrieri ale sale. Publicată pentru prima dată în 1982, în volumul Different Seasons/Anotimpuri diferite – o colecție de patru nuvele care ilustrează patru „anotimpuri” ale vieții și ale destinului – povestirea a devenit una dintre cele mai cunoscute creații ale lui King, atât datorită forței textului, cât și pentru că a inspirat foarte apreciatul film The Shawshank Redemption.

   În anul 1948, Andy Dufresne, fost bancher, acuzat de o dublă crimă, uciderea soției și a amantului acesteia, ajunge condamnat la închisoare pe viață în penitenciarul Shawshank. Rezistând vieții aspre de aici, unde abuzurilor colegilor li se adaugă și cele ale gardienilor, el reușește să păstreze o atitudine senină și demnă, stârnind când admirația, când invidia celor care pot să întrezărească în el marea putere sufletească ce îl definește.

   Evenimentele din existența lui Dufresne sunt istorisite de un alt deținut, Red, cel care făcea cumva să procure orice fel de marfă pentru prizonieri, și tocmai datorită acestui gen de servicii intră pentru prima dată în contact cu Andy, printre cererile căruia se numără un ciocan pentru minerale și un poster în mărime naturală al actriței Rita Hayworth.

   Odată cu trecerea anilor, Andy devine o figură extrem de populară în cadrul penitenciarului, ocupându-se de gestionarea bibliotecii, de documentele fiscale ale angajaților și administrarea activităților dubioase ale directorului, câștigându-și astfel respectul tuturor.

   Cu toate astea, atunci când, pe căi ocolite, ies la iveală noi fapte despre cazul Dufresne, directorul își dezvăluie neașteptata antipatie față de deținutul-model, refuzând să-i redeschidă dosarul, obligându-l astfel să caute o cale alternativă de a-și recăpăta ceea ce i se cuvine: libertatea.

   Închisoarea îngerilor este o istorisire clădită pe tonul unei confesiuni recapitulative, în care logica contabilicească întâlnește râvna mecanică a sistemului penitenciar de a fărâmița oameni. Andy Dufresne, bancher, soț înșelat, acuzat de o dublă crimă, intră pe porțile instituției punitive ca un individ ce pare să accepte verdictul lumii, dar în buzunarul interior poartă ascunsă o idee fixă indestructibilă.

   King nu utilizează perspectiva protagonistului, îl folosește ca agent intermediar pe Red, un irlandez cu păr cărămiziu, negustor de obiecte interzise, al cărui ochi a învățat să distingă diferența dintre atitudinea bine jucată și noblețea care se verifică în timp.

   Naratorul acesta, cu umorul lui șlefuit de anii lungi de închisoare, nu se grăbește. Clarifică mai întâi o regulă: oamenii, când sunt storși, scot la iveală tot ce e ascuns – ură, foame, ambiție, dar și demnitate. Prin ochii lui, Andy apare întâi ca o anomalie: un tip subțire, tăcut, care cumpără un ciocănel pentru minerale, apoi un poster uriaș cu Rita Hayworth, bătând cuie în pereții rutinei carcerale cu eleganța cuiva care schimbă un tablou în living… Peste ani, același Andy își plimbă liniștea prin birourile gardienilor și directorului, făcând pe consultantul fiscal, iar biblioteca, altădată o glumă amară, devine o instituție respectabilă. Toată această ascensiune în ierarhia informală pare o înfiripare de infrastructură, omul își construiește cu o încăpățânare tăcută spațiul în care speranța sa are loc să respire.

   Stephen King cunoaște (instinctiv și documentat) aerul închisorii. Surprinde zgomotele de pași, schimbul pachetelor de țigări care înseamnă monedă locală, glumele scurte, loviturile care vin regulat, schimburile de tură sau corupția sistemului.

   Povestea curge în ritm temperat. Îl urmărești pe Andy cum lustruiește zilele la fel cum lustruiește pietrele din curtea pentru plimbare, cum învață fiecare colț al locului, cum îi descoperă capriciile. Din aceste detalii, King țese o coregrafie discretă a răbdării. Ciocanul, în sine un obiect ridicol de mic în fața zidurilor, devine, prin utilizare obsesivă, o unealtă cu valoare de destin; posterul, în aparență o pagubă de hârtie lucioasă lipită pe betonul zidurilor, capătă sens de mască ce ascunde ceva în creștere, o lucrare într-un atelier care trebuie să rămână invizibil. Obiectele se preschimbă în nodurile unei rețele de semne pe care Red le descifrează treptat, ca într-o inițiere. Îi trebuie ani ca să înțeleagă că Andy nu-și negociază doar confortul zilnic, ci își construiește pas cu pas un proiect al libertății, moral mai întâi, abia apoi practic.

   Închisoarea Shawshank e descrisă cu realism frust. Abuzurile sunt redate cu răceala unei cronici, iar corupția se manifestă prin gesturi mărunte: favoruri fiscale, trucuri contabile, mici anchete mușamalizate, un director de penitenciar pe cât de moralist, pe atât de implicat în ilegalități. În decorul acesta cenușiu, Andy se conturează ca o prezență stranie. Își oferă competența pentru a câștiga timp și spațiu de manevră, repară biblioteca, scrie scrisori care ajung, în cele din urmă, să aducă fonduri, explică gardienilor cum să-și pună în ordine taxele. Se limpezește conturul unei etici ce se hrănește din rutină și migală, din acele acțiuni mici care, repetate ani la rând, mută munți.

   Structura volumului original, Anotimpuri diferite, merită amintită fiindcă explică atât contextul apariției povestirii acesteia, cât și ambiția autorului. Cele patru nuvele sunt gândite ca patru anotimpuri ale experienței umane, iar povestea lui Andy, plasată în registrul primăverii, propune imaginea unei renașteri posibile acolo unde legile lumii spun că nu se mai poate. King își temperează aici clasicul reflex al recurgerii la supranatural și practică un realism care mizează pe exactitatea observației. În locul monștrilor vizibili, apar vulnerabilități sistemice, reflexe birocratice, calcule de putere și voință neîmblânzită.

   Finalul poate părea că se întinde dincolo de limita verosimilității. Percepția vine, în parte, din felul în care cititorul primește retrospectiv lanțul detaliilor. King joacă cinstit – împrăștie indicii, respectă logica internă – dar alege un unghi de prezentare care păstrează un rest de legendă. Narațiunea la persoana întâi, filtrată prin Red, lucrează cu memoria, nu cu stenograma; tocmai de aceea, anumite mecanisme tehnice ale evadării rămân în semi-umbră, ca într-o poveste spusă în sala de mese, la care fiecare adaugă o nuanță. Pentru unii cititori, acest aer de mit personal îmbogățește experiența; pentru alții, tensionează încrederea în faptul pur.

   Ritmul general, dominat de rutină și contabilizarea zilelor ce se scurg, poate să pară cam lent cuiva obișnuit cu accelerația thrillerelor. Lumea exclusiv masculină, care ține de universul carceral, îngustează uneori orizontul afectiv. Pe de altă parte, tocmai această sobrietate a mediului susține conceptele centrale: munca răbdătoare, fidelitatea față de o idee, prietenia cultivată în gesturi mărunte.

   Dincolo de ziduri, fiecare își sapă tunelul în ritmul pe care îl poate menține, fără martori, fără garanții, ghidat de o singură busolă – aceea a propriei lucidități.

   Comparativ cu filmul lui Frank Darabont, proza lui Stephen King păstrează o ambiguitate ce privilegiază continuarea deschisă. Ecranizarea își permite un gest de închidere luminoasă, o reconfortare vizuală și emoțională care face din reîntâlnirea finală o concluzie circulară. În text, mizanscena rămâne în pulsul interior al lui Red: ieșirea în lume după zeci de ani, o călătorie ce începe cu amestec de teamă și emoție, o așteptare nedefinită. Cartea rămâne legată de condiția naratorului, un om care se reînvață pe sine, în timp ce filmul oferă spectatorului un cadru în care speranța capătă chip clar și sfârșit cald. Ambele funcționează perfect satisfăcător în registrele lor.

   Închisoarea îngerilor transformă un spațiu închis în afiș al libertății interioare și reamintește că orice gest repetat cu grijă se poate transforma, într-o zi, în ieșire la lumină.