Arta Conversatiei de Ileana Vulpescu – Editura Tempus

Arta Conversaţiei, de Ileana Vulpescu-recenzie

Editura: Tempus

Număr pagini: 460

   Arta Conversaţiei – Ileana Vulpescu – autori români

                                                            “Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.

                                                                Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.

                                                               Dar este Unul care ţine-n mîna

                                                               Căderea asta nesfîrşit de blîndă”

                                                                                                         (Reiner Maria Rilke)

      Deja citind versurile de pe prima filă a cărţii mă gândeam: oare cum voi reuşi să redau esenţa cărţii, să vă fac să vedeţi de ce iubesc cartea asta, de ce am citit-o şi recitit-o de atâtea ori, de ce spun că de fiecare dată găsesc ceva nou, ceva viu, ceva adevărat în ea.

     Dar am hotărât să încerc pentru că am citit ici colo nişte păreri simpliste, ale unor oameni care au citit-o şi, probabil obişnuiţi cu cărţile în care dialogul primează, n-au putut trece dincolo de cuvinte, ca să înţeleagă mesajul, sau pur şi simplu percepţia lor asupra cărţii a fost diferită de a mea.

   “Arta Conversaţiei” nu este o carte a dialogului, ci mai degrabă a monologului unui suflet, care depănându-şi la un moment dat viaţa, antrenează în confesiunea lui alte vieţi şi alte suflete.
  Acţiunea în sine este simplă şi chiar banală: o tânără doctoriţă Sînziana Hanganu divorţată, îşi creşte singură cele două fete, Maria şi Ana. Reîntâlnirea cu Pavel, tatăl fiicei mai mici, care venise hotărât să-i ceară să-l lase s-o recunoască pe Ana este resortul care declanşează monologul şi trecerea prin întreaga ei viaţă. Aşa va reuşi Pavel după o noapte de poveşti s-o înţeleagă mai bine pe Sînziana, ce-o determinase să nu-l mai caute după luna de vis petrecută la un congres la malul mării ”Dragostea mea pentru Pavel-scurtă: un fulger. Ucisă cu premeditare. Nu-l mai iubesc? L-am iubit tot timpul. Îl iubesc în clipă asta. Nu-l mai doresc. Mîngâierile lui sunt caste, iar eu nu mai tresar la ele. Sîntem un cristal care nu mai vibrează”; şi mai ales să nu-i spună de Ana: ”Care mamă se bucură să-şi vadă băiatu-nsurat cu-o femeie despărţită şi cu copil după ea? Eu nu m-aş bucură să-mi văd copilul purtînd o haina cîrpită cînd îşi poate lua o haină nepurtată. Greşeli am făcut destule-n viaţă, dar lucruri murdare, lucruri pe care să mi le reproşez, nu. Mie nu-mi era teamă că tu sau mama ta aveaţi să mă respingeţi, ci dimpotrivă. Ştiam însă c-aş fi făcut un lucru pe care nu trebuia să-l fac.” Nici mamei ei nu-i spusese tot, dar îi ceruse sfatul: ”N-am vrut să-i încarc sufletul cu pietrele din sufletul meu. Iar ea respectă atât de mult oamenii că nu punea nimănui nici o-ntrebare, nu făcea nici o aluzie. Mi-a explicat doar ce ştiam şi eu: cît de greu avea să-mi fie”.

     Smaranda, mama Sînzianei, fiică de răzeşi, crescuse alături de copiii familiei Şerban, urmaşii unui mare neam de boieri. De când se ştiau, din vremurile bunicilor lor, relaţia dintre familii era de rudenie, naşi, fini şi mai ales cea mai aleasă preţuire şi respect de ambele părţi. Tatăl Sînzianei, doctor Hanganu, coleg şi prieten cu Daniel Şerban, murise pe front cerându-le lui şi celuilalt prieten al lor să aibă grijă de fetele lui. Cel de-al doilea lor prieten Iancu Stein, tot doctor şi el, era dintr-o familie de evrei căsătorit cu o româncă.
Smaranda a fost prima din neamul ei de răzeşi care s-a şcolit la şcoli înalte, a urmat literele la Sorbona, cu bursă de la stat şi ajutorul familiei, era profesoară de greacă şi Latină şi predase o vreme până ce “vremurile s-au schimbat”şi “dosarul” nu i-a mai permis. Apoi a lucrat dactilografă la uzină şi în final ca dactilografă şi chiar traducătoare pentru diferiţi scriitori. Educaţia ei de acasă, şcoala, modul de-a vedea lucrurile şi viaţă îl transmite mai departe urmaşilor ei. A mai iubit odată, după moartea soţului ei, când Sînziana era mare, iubire împărtăşită, dar pentru că el pleca din ţară s-au despărţit. Smaranda spune: ”Eu sînt baciul care se pleacă –n faţă soartei.” ”Mario e foarte greu să-ţi închipui ce-nseamnă locul pentru omul care o viaţă, el şi tot neamul lui cel adormit, nu s-a uitat decît pe cer şi-n pămînt. Cine n-a dat cu sapa în brazdă nu poate înţelege.”

      Şi aşa Smaranda îşi creşte în continuare fata şi împărtăşeşte prietenilor din cunoştinţele ei: ”Seara, Marilena venea la noi la ,,lecţia de cultură generală”, cum zicea ea, ora cînd Mama mă-nvaţa greaca, latina şi engleza, urmată de ,,colocvii libere”, cînd Marilena şi cu mine o-ntrebam şi ea ne răspundea, ore cînd ne vorbea despre muzica pe care o ascultam la radio…..cînd Mama ne învaţa că erau bucurii pe care nişte fiinţe alese le dăruiseră lumii întregi.” ”S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului”
      Cu poveştile Smarandei din literatură, istorie, viaţă, autoarea ne trece prin istoria românilor şi a altor neamuri, prin perioada stalinistă şi după, făcând un rezumat al epocii, al credinţei şi gândirii oamenilor:…”multă lume învaţă istorie, puţină lume o-nţelege! Fiecare neam îşi ştie şi mai ales ar trebui să-şi ştie istoria.””Ce spune un neam despre sine este foarte important, dar ce spune un străin despre acelaşi neam aduce o lumina nouă şi-i îmbogăţeşte cunoaşterea. În sufletele noastre se văd cicatricile şi diformităţile lăsate de istorie căci: ,,bietul om e sub vremi şi nu vremile sub om” cum zice cronicarul”

       Şi-acum despre Sînziana: se îndrăgosteşte de scriitorul Alexandru Bujor mai mare decât ea şi deşi Smaranda nu este încântată de idee se căsătoreşte cu el. Dar curând îşi dă seama de greşeala ei. Alexandru este un om meschin, egoist, care în dorinţa de mărire şi adulaţie calcă pe cadavre, şi Sînziana devine “doi oameni” unul acasă unde era ca o umbră: ”Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez cînd vorbesc mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice”  şi cu totul altă în cercul ei de prieteni unde însă Alexandru se simte marginalizat. Începând cu soacra sa care-l surclasează în inteligenţă şi cultură, şi pe care în secret o admira, şi ceilalţi care prin mintea, gândurile şi amintirile lor comune îl făceau să se simtă inferior şi atunci jignea cu bună ştiinţă, ca în discuţia cu Daniel Şerban, când Alexandru susţine că: ”ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de ,,hai să zicem”, prietenia boierilor” răspunsul lui Daniel îl pune la punct: „Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări-ca să nu le zic discriminări-generalizatoare.”…”nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decît ţăranul.”… ”Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine după ce te-a cîntărit pe balanţa de bijutier”.. ”prietenia, dragostea şterg barierele de clasă”

        În final Alexandru pleacă atras de-o stea în devenire a teatrului, dar după experienţa cu ea şi văzând-o pe Sînziana ar reveni doar că, părerea ei diferă: ”Nici cînd m-ai lăsat nu te-am întrebat de ce mă laşi, nici acum cînd vrei să mă iei înapoi nu te-ntreb de ce” şi mai ales că ajunsese la cuvintele mamei ei: ”La-nceput ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rîndul oamenilor, pe urmă are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti nici un sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru cînd începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea.”

        Iubirile Sînzianei se desfăşoară mai mult în sfera imaginară decât în real. În adolescenţă îl iubeşte pe Daniel, ”nenea Dal” cum îi spune ea, dar mai mult pentru că-l vede ca pe un erou, un surogat de tată, un prieten. Apoi tot în gând îl iubeşte pe dr Vladimirescu prezent la naşterea Mariei, când deja relaţia ei cu Alexandru nu mai mergea, acum mai târziu pe dr Murgu. Dar rămâne doar imaginar pentru că Sînziana nu concepea să-şi înşele soţul, iar mai târziu singură fiind nu voia să strice casa nimănui. Ca orice femeie singură are şi câteva aventuri, dar cam atât, concentrându-se pe fetele ei: ”Mi-aţi lăsat cea mai frumoasă amintire despre dragoste, domnule doctor Vladimirescu, şi un regret fără sfârşit. Neîmplinirea dragostei pentru nenea Dal tăia o mînă unei copile, neîmplinirea dragostei cu dumneavoastră, amputa vitalitatea unei femei. M-aţi învăţat ce e dorinţa, partea aceea fierbinte, iraţională şi-atât de adevărată a dragostei.”…”N-am mai găsit focul acela mistuitor. Am găsit frumuseţea-nălţătoare a adoraţiei pentru dumneavoastră doctore Murgu, te-am întîlnit pe ţine Pavele, băiatul meu drag şi curat, coborît din creierul munţilor, te-am întîlnit pe ţine Emile, singura mea eroare, pe dumneavostră domnule doctor Nini Naiculescu, pe tine Mircea, şi vă iubesc pe toţi şi-mi sînteţi dragi, şi mi-e drag să vă răsfoiesc, şi nu mi-e ruşine cu voi şi cu mine, v-am întîlnit pe voi, dar pe el nu l-am mai întîlnit în nici unul din voi şi ştiu, simt că nici n-am să-l mai întîlnesc…”

      Tot ca de orice femeie singură sunt oameni care se îndrăgostesc sau vor numai o aventură, dar ea e prea cinstită şi cu ceilalţi şi mai ales cu ea însăşi pentru a duce o asemenea viaţă: ”Final deschis”…”…unei femei singure toată lumea-i aduce aminte că e disponibilă. Şi este. Fizic-mereu.”

        E la fel de invidiată şi bârfită şi de femei şi de bărbaţi pentru cultura şi intransigenţa ei, pentru curajul şi limba ei ascuţită, dar ea merge înainte crescându-şi frumos copiii, dându-le dragoste, educaţie şi mai ales libertate de gândire şi exprimare. Şi totuşi, deşi avea grijă cu sentimentele şi prieteniile ei, cu viaţa ei personală încercând să nu se exteriorizeze în faţa fetelor este şocată de radiografia exactă pe care i-o face fiica ei Maria (care seamănă mult şi cu Alexandru) vieţii ei şi de sfaturile pe care le primeşte de la copilul ei, nu degeaba este o vorba: ”ferească Dumnezeu de judecată copiilor”: ”Iar fata asta a mea –din dragoste pentru mine, bine-nţeles-vorbeşte despre sufletul şi despre trupul meu ca despre o cratiţă ,,cu care trebui să facem ceva. Cred că s-a gîndit ea mult pînă să-şi ia inima-n dinţi şi să mă ,,atace”. Şi ca să-şi facă mai mult curaj, a ales forma cea mai brutală, ca ,,să-mi ia maul”!! ”Şi totuşi o pune pe gânduri şi o determină să ia anumite hotărâri în privinţa vieţii şi al viitorului ei şi al familiei.

     Aş putea să vă vorbesc ore întregi despre cartea asta, şi credeţi-mă mi-a fost foarte greu să spicuiesc doar câteva idei şi mai ales câteva citate. Toată cartea este “un citat”, o sumă de învăţături despre istorie, credinţă, sentimente, dragoste şi ura, moarte şi viaţă, relaţii interumane.
Cartea este “viaţa însăşi”.

       Aşa că, dacă n-aţi citit încă “Arta Conversaţiei” (la fel că şi celelalte cărţi ale autoarei) nu ezitaţi, veţi găsi în ea poveşti despre străbuni, despre vieţi de femei şi bărbaţi, despre adolescenţi, despre dragoste, ură, gelozie, invidie, răutate, iubiri imposibile, prietenii adevărate de care mai mult sau mai puţin ne-am izbit fiecare în viaţa noastră.

recenzii cărţi autori români

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Diverta, librărie.net şi cărtureşti