Bloody Women – Femei sângeroase – Helen Fitzgerald – recenzie
Bloody Women – Femei sângeroase – Helen Fitzgerald – recenzie
Titlu: Bloody Women / Femei sângeroase
Autor: Helen Fitzgerald
Editura – Prestige
An apariție – 2024
Nr. pagini – 248
Helen Fitzgerald s-a născut în Australia și s-a stabilit ulterior în Marea Britanie unde a lucrat timp de peste un deceniu ca asistent social în sistemul de justiție penală. Această experiență profesională își pune amprenta asupra scrierii sale, în special în realismul situațiilor și în complexitatea psihologică a personajelor.
Autoarea este cunoscută pentru stilul său incisiv și pentru preferința pentru personaje imperfecte, aflate în situații limită, trăsături pe care le vom regăsi din plin și în acest roman.
Bloody Women este un thriller accesibil care combină suspansul cu un umor negru bine dozat, rezultând astfel o lectură imprevizibilă și pe alocuri surprinzător de amuzantă.
Romanul debutează într-un mod memorabil: în dimineața nunții sale, Catriona Marsden este ridicată de poliție și dusă la interogatoriu. Motivul? Descoperirea unui organ masculin retezat, iar reacția ei hilară nu este deloc cea anticipată de către organele de cercetare penală.
Situația capătă rapid o turnură și mai complicată când devine clar că obiectul respectiv aparține unui fost iubit și, mai mult decât atât, nu este singurul bărbat din trecutul lui Cat care a avut parte recent de un sfârșit violent.
Pe acest fundal, povestea evoluează ca un puzzle în care fiecare piesă ridică noi întrebări. Este Cat vinovată sau doar prinsă într-o succesiune de coincidențe nefericite? Cât de credibilă este, de fapt versiunea ei asupra evenimentelor?
O primă parte ne poartă pașii în penitenciarul în care Cat este încarcerată până la pronunțarea definitivă a sentinței. Închisă, debusolată și plină de resentimente, Cat citește manuscrisul ce urmează a fi publicat, care aduce publicului detalii despre viața sa intimă, deși versiunea promovată este departe de adevăr.
Abandonată de tatăl alcoolic care decide să se sinucidă și crescută de o mamă singuratică și intruzivă, Cat își trăiește adolescența și prima tinerețe la limita dintre rebeliune și ilegalitate. Cele patru relații amoroase din viața sa, rulează în capul lui Cat care se decide să se revadă cu fiecare dintre ei înainte de a se căsători cu Joe.
“Cat Marsden este atrăgătoare, chiar si în uniforma ei de deținută, cu pantalonii negri, tricoul polo verde și hanoracul gri. Zâmbește cu drăgălășenie, chiar dacă a încercat de mai multe ori să se sinucidă izbindu-se cu fruntea de marginea metalică a oqlinzii din celula sa. Povestește cu blândețe despre felul altruist în care a crescut-o mama ei. Povestește cum s-a îndrăgostit. Are niște ochi superb cu care îți sustine privirea. Are nevoie de ordine, de o desfășurare cronologică, în care să începem cu începutul. Mormăie agitată și plânge.
Este atât de atrăgătoare, încât mulți bărbați de treabă i-au căzut la picioare.
Johnny Marshall i-a căzut la picioare când Cat avea 15 ani și a rămas acolo timp de patru ani.
Rory MacManus a preluat ștafeta când Cat avea 23 de ani.
Mani Sharma – de la 24 la 30 de ani lar Stewart Gillies a iubit-o timp de șase luni, până când s-a suprapus cu Joe / Giuseppe Rossi, pe care Cat I-a sedus în baia unei prietene.”
Cat Marsden este un personaj construit deliberat în afara tiparelor convenționale. Nu este ușor de simpatizat, dar tocmai această imperfecțiune o face convingătoare. Oscilează între vulnerabilitate și cinism, între impulsivitate și autoironie, iar această ambivalență menține interesul cititorului pe tot parcursul lecturii.
Personajele secundare – foști iubiți, logodnicul, dar și cei implicați în investigație, contribuie la atmosfera generală de incertitudine. Dinamica relațiilor este construită astfel încât să alimenteze constant o doză de suspans, deși devoratorii de thrillere vor găsi deznodământul ușor de intuit.
“Îi iubisem pe acești cinci bărbați din viața mea, în ordinea potrivită, la locul lor, într-un interval de timp adecvat – poate cu excepţia lui Joe. Erau niște capitole din viața mea și, pe cale de consecință, trebuiau puse în ordine. Joe pur și simplu nu apăruse înaintea lui Johnny. Dacă ar fi apărut înaintea lui Johnny, nu aș fi fost cine sunt, iar lucrurile ar fi și mai fără noimă.”
Unul dintre punctele forte ale romanului este stilul direct, alert și lipsit de artificii inutile. Helen Fitzgerald reușește să îmbine violența explicită cu momente de umor negru fără ca una să o anuleze pe cealaltă.
Capitolele sunt scurte și acțiunea de desfășoară cu rapiditate, este genul de lectură care „curge” repede, fără a deveni neapărat superficială.
Când experiența în penitenciar devine greu de suportat și Cat încearcă să se sinucidă, mama sa decide să preia vina asupra sa.
“Mama urma să fie arestată în scurt timp. După vizita pe care mi-a făcut-o, mi-a spus că o să le spună polițiștilor despre sindromul ei Münchausen prin transfer. Voia să mărturisească faptul că m-a ținut intenţionat nemâncată când eram bebeluș, ca să fiu internată în spital, iar ea să beneficieze de ajutor, de atenție și de compasiune. Voia să mărturisească faptul că, ani de zile, a pretins că aveam probleme psihologice grave, când, de fapt, chiar ea îmi cauzase simptomele. Urma să recunoască faptul că a comis cele trei crime, ca un fel de încercare apoteotică și nesănătoasă de a primi atenție.”
Cartea poate genera reacții diverse. Unii dintre cititori vor aprecia combinația dintre thriller și umor negru, considerând-o o lectură captivantă și diferită de tiparele clasice ale genului, alții vor resimți stilul ca fiind prea abrupt sau personajele dificil de îndrăgit. Tocmai de aceea poate fi un roman care poate să își atragă de partea sa o nișă anume de cititori.
Dincolo de violența explicită și de temele incomode, Bloody Women rămâne o lectură surprinzător de potrivită pentru relaxare. Ritmul alert și stilul accesibil o transformă într-o carte ușor de parcurs, ideală pentru momentele în care vrei ceva captivant, dar care să nu îți solicite neapărat toată atenția.
Chiar dacă, la fel ca mine, nu ești neapărat fanul finalurilor fericite, romanul compensează prin lejeritatea și libertinajul cu care își duce povestea până la capăt.
Este, în special, o alegere inspirată pentru cititorii care apreciază combinația dintre romance și thriller, cu personaje imperfecte, dar memorabile, și cu o doză sănătoasă de umor negru.
“Îmi simțeam picioarele grele cum le avusese tata, cu un sac de pietre legat de fiecare dintre ele. și umede, ca ale lui.
Mai încercase o dată. Mama era la serviciu. Am venit de la școală și l-am văzut dormind pe canapea. Aproape că l-am ignorat, pentru că dormea adesea pe canapea după ce băuse o sticlă-două. Mi-am lăsat ghiozdanul jos pe hol, am luat niște lapte din frigider, I-am turnat într-un pahar, m-am dus în sufragerie, m-am aşezat pe un scaun din fața canapelei și am apăsat pe telecomandă. După ce m-am uitat la Neighbours timp de câteva minute sau la cine știe ce serial urmăream pe-atunci, am văzut pe jos lângă el un borcănaș. Era gol. Tata începuse să facă spume la gură. Inteligentă cum eram la cei opt ani ai mei am sunat la 112 și am urmat instrucțiunile care mi s-au dat. Mai târziu, la spital, mi-a zis: Îmi pare rău, scumpa mea, îmi pare rău. Nu prea mă simt bine, știi? E mai bine dacă nu m-ai iubi. Nu mă iubi…”
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti
