Cântecul Profetului – Paul Lynch – recenzie

Titlu: Cântecul Profetului

Autor: Paul Lynch

Editura Humanitas Fiction

București 2025

Nr. pagini – 295

  Cum se poate prăbuși democrația într-o singură noapte?

  O distopie de o actualitate tulburătoare, care ne aduce în prim plan povestea unei familii cu patru copii, care își duce traiul liniștit în centrul Dublinului, într-o societate contemporană, unde drepturile și libertățile cetățenești sunt bine reglementate și puse în practică. 

  Cu toate acestea, Larry Stack, secretar al sindicatului profesoral, este arestat într-o dimineață și familia pierde orice contact cu el, indiferent de demersurile legale pe care le întreprinde. Acuzat de instigare la rebeliune de către Partidul de Dreapta Alianța Națională, care ajunge la guvernare și impune o stare de urgență ce limitează drepturile cetățenilor, Larry nu realizează cât de importantă este citația pe care o primește de a se prezenta la sediul poliției pentru a clarifica anumite aspecte legate de greva profesorală pe care urmează să o organizeze. Nici după ce este săltat din propria casă, în țipetele copiilor speriați și confuzia soției sale, Eilish, consideră că totul este o neînțelegere care urmează să se rezolve.

Își dă seama acum că ceva se mişcă în cameră, rămâne paralizat o clipă, apoi ridică ochii şi vede lampa bombată din tavan, unde un fluture de noapte a rămas captiv și se izbește dement de sticlă, calota chihlimbarie murdară și plină de rămășiţele altor fluturi. Agentul Burke a deschis un dosar și Larry Stack vede în faţa ochilor mâinile palide ale unui preot, vede pe masă între ei, o foaie de hârtie tipărită. Larry începe să citească de pe hârtie, clipește încet, apoi își încleştează dinții. Pe coridorul lung răsună pași care sunt înghiţiți de o ușă care se închide. Aude zbaterile înăbușite ale fluturelui, devine conștient pentru câteva clipe de ceva dinăuntrul lui care începe să se veștejească. Se uită în sus și-l vede pe agentul Burke, care-l privește peste masă ochii care-l măsoară de parc-ar avea puterea de a-i cutreiera liber prin gânduri, căutând să scoată la iveală ceva care nu e acolo, înăuntrul lui. Larry îl privește pe polițistul care-l scrutează cu o expresie sinceră, și drege  glasul și încearcă să le zâmbească celor doi bărbați: „Domnilor poliţişti, nu-i așa că vă ţineţi de glume cu  mine?”

  Lăsată de izbeliște, fără răspunsuri sau piste de urmat, Eilish se vede prinsă într-o cursă contra cronometru de a încerca să țină sub control lucrurile care degenerează rapid – amenințarea de a-și pierde jobul, resursele care se împuținează de la o zi la alta, imposibilitatea de ieși din casă fără a-și risca viața în mijlocul conflictelor armate, dificultatea de a îngriji un tată bolnav de Alzheimer care locuiește în partea opusă a orașului, unde nu are voie să ajungă decât cu aprobare, lipsa de informații în ceea ce privește locația soțului și tendința fiului cel mare, Mark, de a se alătura luptei rebelilor pentru răsturnarea noului guvern. 

   Drama interioară capătă proporții uriașe cu fiecare pagină și tensiunea acumulată devine uneori greu de gestionat. 

  Cum ar fi să nu ai nici măcar o idee dacă soțul tău mai este în viață? Indiferent de solicitările pe care le înaintează organelor competente, de avocatul pe care îl angajează, Eilish este forțată să accepte faptul că e posibil să nu îl mai revadă niciodată pe Larry.

Se trezește noaptea în jumătatea de pat unde doarme de obicei Larry. O lumânare arde pentru el undeva în întunericul trupului ei, dar, când o caută ca sa facă lumină dincolo de trup, întâlneşte doar beznă. A auzit prin somn chemarea vântului care răsună acum prin casă de parcă ușa de la intrare ar fi rămas deschisă. Se duce la fereastră și se uită afară, goana norilor portocalii, purtaţi de vânt, se uită la oraş și i se face dor de el. Umblă prin casa neluminată, simțind cum i se face frig la picioare, simțind cum se transformă într-o fantomă a trecutului ei. Stă in faţa dormitoarelor copiilor si-i ascultă cum dorm în timp ce afară suflă vântul. Ce poate fi mai inocent decât un copil care doarme, lasă copii să doarmă, și când el o să se întoarcă, o să o luăm de la capăt.

  Frica ca propriul tău copil să nu mai revină seara acasă, fiind arestat de către trupele de intervenție și încarcerat pentru rebeliune, imposibilitatea de a-l proteja deși are doar 17 ani, neputința de a le oferi celorlalți trei copii minori siguranța zilei de mâine, este un sentiment crunt de gestionat.

  Propria casă nu mai este un spațiu al siguranței și iubirii, ci un loc în care te ascunzi flămând și înfricoșat, sperând că prinzi încă o noapte de libertate, hrănindu-te cu speranța că lucrurile se vor îmbunătăți dacă ai răbdare.

Când deschide ochii, stă întinsă acolo pe jos, protejându-și capul cu mâinile, zgomot de pași alergând și apoi o durere ascuţită care-i mușcă din cot, nu crede că fost împușcată. Trebuie să se ridice și să alerge, bărbatul în impermeabil rằmâne nemișcat, iar femeia din spatele ei scoate un şuierat congestionat în timp ce  soldații rebeli încep să urle, iar dinspre pod izbucnește  lun tir susţinut, urmat deodată de vuietul contrariului venit de undeva de aproape, Eilish rămâne culcată, cu nasul lipit de șosea, înfiorată de zgomot, e gura unei fiare sângeroase trimise-n zbor deasupra ei, nu se poate  mișca, apoi întrevede că nu există scăpare din așa ceva, focurile de armă continuă odată cu traficul aerian, într-un schimb bâlbâit, și totuși neîntrerupt, și din inima ei izvorăște o tristeţe rece care-i spune că va muri, deschide ochii și știe că a trecut un fel de hotar, lumină udă pe asfalt și verde-rugină pe gardul care se întinde continuu de-a lungul trotuarului până la magazine. Ştie că nu zace pe șosea, ci pe ceva de la capătul capătului, și calmul ei o uluiește, moartea așteaptă, și că nu era pregătită, moartea îi ieșise obraznică în cale, și ea îi alergase în braţe fără să se uite, fără să se gåndeasca la copii ei, și o cuprinde mâhnirea văzându-și copii  abandonaţi, văzând că i se spusese, dar ea nu ascultase, e datoria ta să-i ferești de pericole, dar tu ai rămas pe loc, câtă neghiobie și orbire în faţa realităţii, ar fi trebuit  să-i scoti de-acolo…

  Salvarea ei ar putea veni din partea surorii sale din Suedia, care inițiază demersuri pentru a o ajuta să traverseze ilegal granița, dar este Eilish pregătită să lase în urmă o parte din sufletul său? 

  Fuga din Irlanda ar însemna abandonarea unui tată incapabil să își poarte singur de grijă, un soț despre care încă trage speranță că este în viață și un fiu care nu vrea să o însoțească într-o călătorie riscantă, în care riscă prinderea și execuția.

  În fața unei nenorociri pe care nu o poți controla, poate o mama decide ce copil să salveze și pe cine să lase în urmă? Chiar și așa, în ce măsură poți fenta destinul care are alte planuri pentru tine?

…încă un sac pentru cadavre, spunând: ăsta nu e fiul meu înainte ca măcar să desluşească fața, ăsta nu e fiul meu, ăsta nu e fiul meu, ăsta nu e fiul meu, vede în faţa ochilor chipul lui Bailey senin și  zdrobit, pielea mirosind a înălbitor, și arcuirea dinăuntrul ei cedează și un urlet cumplit ţâşnește din trupul ei, și Eilish ia faţa lui în palme, privește lung faţa copilului mort și nu vede decât copilul viu și-ar prefera să fie ea moartă în locul lui, îi mângâie faţa catifelată, părul încă ud de sânge. Copilul meu frumos, ce ți-au  făcut? șoptește ea. Vede pielea umbrită de vânătăi, dinții ciobiți sau lipsă, trage fermoarul sacului până jos și vede mâinile și picioarele cu unghiile smulse, vede gaura unui burghiu în genunchiul lui, arsurile de ţigară de pe piept, și-i ia mâna şi i-o sărută, trupul lui spălat de orice  urmă de sânge, în afară de sângele adunat sub piele ca un nor negru, care nu poate fi spălat. Nu aude ce spune. Paznicul care o ajută să închidă la loc sacul pentru  cadavre și o conduce pe ușă, vorbindu-i cu voce joasă. Numărul douăzeci și patru, spune el, doamnă Stack, doriţi să-l identificaţi pe fiul dumneavoastră? După ce completaţi formularul, spune el, fiul dumneavoastră va fi transferat la morga municipală. Și ca să știți și dumneavoastră, doamnă Stack, spune el, aici scrie că fiul dumneavoastră a murit de infarct. Îi întoarce spatele bărbatului și nu vede decât întuneric, stă pierdută în  întuneric, într-un loc unde nu există nici un fel de loc.

  Mi-a fost dificil să aleg câteva fragmente pe care să vi le prezint pe parcursul acestei recenzii. Prea multe pagini pe care vi le-aș fi reprodus în totalitate, căci cartea are un stil anume de a curge, fără dialog sau pauze care să permită fracționarea încărcăturii emoționale.

  O carte citită pe bucăți pentru că am vrut să îmi dau timp suficient să pot procesa mental anumite trăiri care nu ar trebui să își ițească vreodată capul la suprafața sufletului unui părinte. O relatare puternică a ceea ce ar putea să transforme o distopie într-o realitate cruntă, pe nesimțite, în timp ce fiecare dintre noi crede că are dreptul la libertate.

  Totodată, vă recomand, în ton similar și tot de un autor irlandez, cartea Zone interzise.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe libris.ro