Creatura - Roman fantasy - Vise literare

Creatura – Roman fantasy – Vise literare

   Creatura – Roman fantasy – Vise literare

  Între timp, echipa visătorilor s-a mărit, probabil vă întrebați când va sosi următoarea „porție”. A sosit deja, vă așteaptă!

                                 Creatura

   Știu că nu am mai scris vise în ultima vreme… dar, cu siguranță, am visat! Mai mult coșmaruri… dar și pe acestea vreau să le împărtășesc cu voi! Iată unul dintre ele:

   Sunt într-un tren care șerpuiește printre munți. Mă uimește peisajul. Muntele este din ce în ce mai impresionant. Intrăm în tunel și simt că mi se strânge stomacul. Durează prea mult… nu se mai iese din tunel. Nu văd nicio lumină. În compartiment, încep să se audă foșnituri ciudate. Deodată, o lumină străbate brusc compartimentul și, pentru o fracțiune de secundă, văd zeci de fețe schimonosite de oameni în jurul meu. Vreau să țip, dar nu iese nimic și mă chinui să scot măcar un sunet cât de mic… dar nu mai am voce… iar tunelul nu se mai termină. Închid ochii și vreau să stau așa, dar altă lumină străbate compartimentul și văd, pentru o fracțiune de secundă, zeci de personaje despre care am citit că s-au sinucis. O văd pe Anna Karenina cu jumătate de față de o rară frumusețe, iar când se întoarce îi văd cealaltă jumătate de față care pare a unui cadavru în descompunere. Iarăși vreau să țip, dar nu-mi iese nimic. Fac eforturi uriașe ca să țip… dar nimic! Tunelul acesta nu se mai termină…

   Închid din nou ochii și deodată, se face lumină. Sunt singură în vagon, iar peisajul este răpitor. Trenul are o viteză uriașă… dar se îndreaptă spre o prăpastie imensă. Ies, alerg prin vagoane și vreau să țip, dar încă nu am voce. Vreau să ajung la locomotivă. Alerg. Trenul e foarte lung… foarte rapid… Într-un vagon, simt o briză rece, malefică, înconjurându-mi corpul. Pe o banchetă, stă un domn cu pălărie și pare să fumeze. Stă cu spatele, nu îi văd fața. Doar pălăria și fumul de țigară… și senzația acută că un rău iminent plana asupra mea.

  Totuși, vreau să ajung la el… vreau să vorbesc cu el. În spetele său, senzația de frică se transformă în spaimă… una care îmi făcea fiecare celulă să tremure. Vreau să vorbesc, dar nu am voce… nu încă.

  Brusc, omul cu pălărie se întoarce spre mine. Deschide gura și aceasta i se face din ce în ce mai mare. În urletul lui, încep să-i iese din gură fel de fel de cadavre pe care le proiectează pe unde apucă. Unele cad peste mine… nu le recunosc, dar știu sigur că am scris despre ele. Sunt personaje care s-au sinucis…

-Nu toate s-au sinucis! urlă creatura care arunca personaje, cu ochii cât niște mănunchiuri de flăcări. Unele au fost ucise!

   Urletul creaturii mă țintuiește într-un colț al vagonului. Pașii lui pornesc vertiginos spre mine. Trenul are o viteză maximă. În acest moment, nu mai știu care e peisajul, pentru că maxilarele îmi tremură de-a dreptul. Nu am voce, dar fiecare celulă din mine poartă un țipăt interior. Creatura se apropie tot mai mult de mine, în timp ce din gură îi ies fel de fel de personaje. Pe unele nici nu le cunosc… nu știu cine sunt… n-am citit niciodată despre ele. Pe altele le știu bine…

   Creatura se apropie, trenul are o viteză maximă… spre prăpastie. Inima îmi bate haotic, simt frica alunecându-mi alert prin vene, ca și cum cineva mi-ar fi injectat ceva. Nu pot să țip. Nu am voce! Filmul vieții… flash-uri de când eram copil, papucii ultimului Moș Gerilă care mi-a adus o păpușă Arădeanca, medalionul ei maro, prins cu un lănțișor de mâna ei dreaptă. Sora mea plângând pentru că păpușa ei era brunetă, apoi mama certându-ne că ne-am bătut cu copiii vecinilor… Toate acestea mi se derulează rapid, de parcă în mintea mea ar fi fost un cinematograf și cineva s-ar fi jucat cu viteza de redare.

   Prăpastia se apropie… creatura se apropie… în urechi îmi bubuie ritmul haotic al inimii. Nu mai am putere să încerc să țip… mă întreb doar care va fi prioritatea în cazul morții mele… creatura sau prăpastia?! Sau poate amândouă… poate că mă voi lupta cu creatura în timpul căderii… Să mă lupt?! Acum?! Eu… care nici voce nu mai am…

   Brusc, se aude alarma trenului. Cineva a tras alarma… nici nu mai contează cine… cert este că sunetul acesta nu-i place creaturii. Se oprește, mă ațintește cu ochii de flăcări și îmi spune:

-Unii chiar nu s-au sinucis! Au fost uciși!

… și dispare….

Alarma trenului sună în continuare.

Mă ridic, pășesc peste personajele moarte și, enervată la culme, strig:

-Dă-o naibii de treabă, nu se mai oprește trenul ăsta? Nu se mai oprește?

   Am o voce superbă… răgușită, speriată, terifiată, dar superbă. Sentimentul de recuperare a vocii e minunat! Îmi iubesc vocea! Dar nu mă aud bine din cauza alarmei trenului… În plus, simt o căldură confortabilă la picioare. Cred că trenul va lua foc… dar căldura e confortabilă… îmi dă un sentiment de „acasă”. Mă mișc și deodată ceva mă prinde de picioare. Două lăbuțe moi încep să se joace cu degetele mele.

Mă trezesc și telefonul sună. Am deja trei apeluri pierdute. Răspund…

-Alo, măi, fată, de ce nu răspunzi?

„Măi, fată” e expresia maică-mii atunci când e nervoasă pe mine.

-Eram în tren…

-Ce? În ce tren? Nu ești acasă?

Mă uit în jur. O văd pe Pufi atârnată de picioarele mele. Sunt acasă!!!!

-Sunt acasă! S-a oprit trenul!!!!! îi strig eu bucuroasă maică-mii.

-Trimit pe cineva la tine imediat. Se vede că nu ești bine! îmi spune scurt și închide.

  … știu că e un vis luuuuung. S-a întâmplat după Revelion… dar nu l-am scris pentru că am tot așteptat să mai visez… să înțeleg ce voia, de fapt, să-mi spună creatura. (Rodica)

Welcome to the 70’s!

   De multe ori, colegele mele de la Literatura pe Tocuri spun că noi, cele care visăm literar, suntem niște norocoase. Că ele visează numai tâmpenii sau au coșmaruri. Ei bine, și eu visez tâmpenii și am coșmaruri. Nu toate visele sunt literare sau adevărate scenarii de film.

   Toată noaptea am visat că întârzii la serviciu. Bineînțeles, nu ai cum să visezi toată noaptea, dar asta e senzația. Visam că plecam prea târziu, de fapt, că nu plecam deloc: era prea târziu, voiam să iau un taxi, dar nu mai apucam. De ce nu puteam? Pentru că… mă întorsesem în timp! Și nu în urmă cu o oră, așa poate plecam și eu la timp, ci în anii ‘70! Lumea era îmbrăcată ca atunci și se fuma înăuntru! Știam că m-am întors în timp și mă întrebam în ce perioadă, bănuiam că în anii ‘70, pentru că totul arăta așa… (Sorina)

 Examenul

   A trecut ceva vreme și visele m-au evitat sau au pierit pe fereastră la  ora dimineții, când fac ochișori, încât atunci când mă trezesc din plină  acțiune în creierii nopții sunt agitată să îmi amintesc și toată ziua  îmi repet și recapitulez scenariul până simt că ar fi putut fi real.

    Sunt teleportată într-un oraș sărăcăcios, murdar, cu blocuri gri,  dărăpănate și neîngrijite. Am alături o prietenă și privim pierdute  străzile ce se încolăcesc în jur și persoanele prezente în grupuri de  câte doi așezate la mese în fața blocurilor. Ne paște un examen de bacalaureat mai diferit. În peisajul labirintic al micului oraș suntem  nevoiți să parcurgem un traseu anume, din care să culegem de la mesele  grupurilor câte o informație care ne va fi folositoare la etapa finală.  În timp ce alții aleargă și îndeplinesc cerințele, eu și colega mea abia ne descurcăm cu orientarea. Pornim mai greu în misiune și nu târziu ne rătăcim pe străduțe întunecate. Încercăm toate variantele, dar ne afundăm  în labirint și ajungem pe un pod de piatră prăbușit, care pare să ne înghită. Colega își prinde piciorul printre dărâmături, dar nu ne dăm bătute. La o distanță mică, un grup de băieți joacă fotbal pe un teren amenajat, semn că nu suntem departe de traseul examenului, doar că  nu e traseul nostru. Ajungem într-un final înapoi printre blocuri, dar  suntem la capătul opus de unde ne era locul. Recunoscând la o masă a  “juriului” o pereche, îmi spun că nu poate strica să ne încercăm acolo șansa. Intrăm în blocul cu pricina și cei din interior sunt în ultimele minute de testare. Mă plimb printre persoane și una dintre ele îmi strecoară o hârtiuță, după care se preface că doarme. Pe semne că nu e un examen cinstit, pentru că în mână am o copiuță.  Evaluatorii strigă „Stop! Testarea s-a încheiat!”. Aceștia o iau la pas printre persoane și le injectează un somnifer, totul pentru a corecta și nota în secret cele scrise. Mă grăbesc să înapoiez copiuța tocmai la timp, pentru că la scurt timp mă supun unui somn adânc(Alice)

                               Roman fantasy

   Subconștientul este un tărâm ciudat și palpitant. Nu știu ce anume mi-a declanșat un scenariu fantasy în cel mai recent vis, poate o secvență dintr-un film, pentru că o carte care să meargă pe același fir nu am citit de curând.

   Au fost odată două bune prietene. În timp ce una dintre ele se simțea singură, nefericită, cealaltă avea deja o familie, un copil, un băiat, dar îi lipsea distracția de altădată. S-au întâlnit într-o zi cu soare și au hotărât să facă o plimbare cu mașina. Mămica era o vitezomană, căuta adrenalină și oricât ar fi insistat prietena ei să încetinească și să fie atentă la trecerea prin intersecții, aceasta gonea cu bucurie pe străzi. Au făcut popas la o cunoștință comună. Acolo se afla și băiatul femeii, un vlăjgan chipeș și voios. Băiatul a simțit instantaneu că în prietena mamei lui se poate confesa și va găsi înțelegere. Femeia, cu mulți ani mai în vârstă decât el, l-a acceptat în brațele ei, dar cu sentimente mult mai puternice. Se îndrăgostise de el.

   Relația lor nu a fost acceptată de ceilalți și cu timpul, tinerețea își spunea cuvântul, mai ales atunci când băiatul era în compania celor de vârsta lui și o ignora complet. Femeia suferea și stătea retrasă, îi admira energia și se gândea cum să îi dea vestea că este însărcinată. Însă tot răul spre bine, viitorul tătic și-a acceptat statutul și i-a oferit femeii tot sprijinul și iubirea. Când au adus pe lume un băiețel, nu aveau motive să creadă că acesta este altceva decât un pui de om. Pe când i se pregătea botezul și era așezat într-un coșuleț de răchită, decorat cu flori albe și cireșe, bebelușul a fost vizitat de o vulpe. Animalul l-a privit curios, cu ochi mari, mirați, iar copilul i-a răspuns cu un zâmbet. În pielea animalului se ascundea o fată, aceasta era un shapeshifter. A rămas lângă băiat și au crescut împreună, până când familia ei, crezând-o moartă, a venit să caute răzbunare la ușa băiatului. Un grup pestriț de animale, care ba se preschimbau în oameni, ba reveneau la forma inițială, se credeau mai puternici, însă băiatul avea o putere ascunsă, nebănuită. Printr-un singur cuvânt i-a blestemat să rămână animale și de acum toți se vor teme de el. (Alice)

Rodica Puşcaşu, Alice Dinu, Sorina Ciocârlan

De-ale Literaturii

Lifestyle

Din literatură

Sursă foto: Pixabay.com

5 COMMENTS

  1. Pfoai ce vise aveți fetelor. Si eu zic ca sunteti norocoase ca visati. Eu nu vreau sa visez. Visele ma obosesc. Desi Dan zice ca strig noaptea in somn.

  2. Eu visez foarte mult. Se intampla foarte rar sa nu-mi amintesc ce am visat.
    Alice, Sorina, m-ati dat gata cu visele acestea! Cand le citesc pe ale voastre – oricat de ciudate ar fi ale mele – tot ma mir!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.