Elefanții nu uită niciodată de Agatha Christie

  Elefanții nu uită niciodată, de Agatha Christie – recenzie

Titlu original: Elephants can remember
Editura: Litera
Colecția Agatha Christie
Seria Hercule Poirot
Anul apariţiei: 2017
Traducere de: Iordana Ferenț, Ștefan Ferenț
Număr pagini: 297
Gen: Polițist
Cotație Goodreads: 3,63
Nota mea: 5 steluțe din 5

      „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Întotdeauna e o plăcere să (re)citesc cărți de Dame Agatha. Chiar îmi era dor de stilul ei, de logica specifică romanelor ei, de micile celule cenușii ale lui Poirot și de intuiția lui Ariadne Oliver. Și când te gândești că atunci când a scris această carte, autoarea avea peste 80 de ani… Câtă luciditate, câtă logică putea să aibă această femeie și la o asemenea vârstă… Nu pot decât să mi-l imaginez pe Poirot spunându-i „Chapeau, chère madame!”.

    „Mama l-a ucis pe tatăl ei sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă?” – este întrebarea adresată lui Ariadne Oliver la un prânz literar de către o femeie, referindu-se la Celia Ravenscroft, o fină de-a scriitoarei.

    Așadar, în acest roman ne reîntâlnim cu Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste, prietenă cu Poirot. Aflată la un prânz literar, un fel de întâlnire dintre scriitori și cititori, este abordată de o femeie ce se recomandă drept viitoarea soacră a Celiei Ravenscroft, fina scriitoarei. Aceasta îi adresează fără menajamente întrebarea de mai sus, insistând că doamna Oliver trebuie să știe. Când scriitoarea, luată prin surprindere, îi spune că nu are răspunsul la această întrebare, femeia insistă, susținând că este o problemă foarte importantă pentru ea.

    Deși femeia i-a lăsat o impresie dezagreabilă, doamna Oliver nu poate să ignore întrebarea. Curiozitatea o roade, așa că îi face o vizită celebrului Hercule Poirot, propunându-i s-o ajute în investigație.

    Amândoi cad de acord că varianta cea mai rezonabilă ar fi să nu dea curs rugăminții acelei femei, însă curiozitatea… curiozitatea nu le dă pace:

 

– Curiozitatea umană, repetă Poirot. O chestiune foarte interesantă. Să ne gândim la ceea ce-i datorăm de-a lungul istoriei. Curiozitatea. Nu știu cine a născocit-o. De obicei este asociată cu pisica. Curiozitatea a omorât pisica. Dar aș spune că, de fapt, grecii au născocit curiozitatea.

    Indiferent cine ar fi născocit-o, un lucru e clar: curiozitatea este motivul ce i-a împins pe Poirot și doamna Oliver să cerceteze, să ia urma elefanților:

– Elefanții nu uită niciodată, reluă doamna Oliver. (… Acesta-i esențialul, înțelegeți? Elefanții își aduc aminte. Nu-mi rămâne de făcut decât să iau legătura cu niște elefanți.
– Nu sunt sigur că înțeleg ce vreți să spuneți, ripostă slab Hercule Poirot. Pe cine catalogați drept elefanți? Sună ca și cum ați dori să cereți informații la grădina zoologică.

    Dincolo de umorul creat, metafora elefanților se referă la persoanele ce țin minte anumite lucruri care s-au petrecut cu mult timp în urmă. „Memorie de elefant”, așa se explică și titlul romanului. Scriitoarea și detectivul aveau nevoie de elefanți, adică de oameni ce și-ar fi putut aminti lucruri petrecute în urmă cu 12 ani, când a avut loc tragedia: părinții Celiei, fina doamnei Oliver, de care femeia băgăcioasă se interesa, au fost găsiți morți pe domeniul reședinței lor. Amândoi au fost împușcați și nu se știe dacă ea și-a împușcat soțul și apoi s-a sinucis sau invers, dacă soțul a împușcat-o, după care, îngrozit de faptele sale, s-a sinucis. Varianta oficială a fost aceea a unui pact suicidal, dar nici până la acel moment nimeni nu știa cu adevărat ce se întâmplase între cei doi. Aparent aveau o căsnicie fericită, se înțelegeau bine. Văzând că nu se întorc de la plimbarea obișnuită, cei din casă au pornit să-i caute, dar au ajuns prea târziu: le-au găsit numai cadavrele.

„- Mă surprindeți, făcu Poirot, uitându-se la ea cu o față oarecum nedumerită. Oare oamenii chiar își aduc aminte?
– Ca să fiu sinceră, murmură doamna Oliver, eu mă gândeam la elefanți.
– La elefanți?
Ca și-n alte ocazii, Poirot își spuse că doamna Oliver era fără doar și poate cea mai de neînțeles femeie din lume. De ce așa, tam-nisam, elefanți?”

   Poirot ia legătura cu unele persoane cunoscute de pe vremea când lucra în Poliție, în timp ce doamna Oliver regăsește vechi cunoștințe comune cu familia Ravenscroft: sub diverse pretexte, le vizitează și aduce vorba de acea tragedie.

   Curios este faptul că vorbind cu superintendentul Garroway, Poirot aude de la acesta aceeași remarcă privitoare la elefanți:

„- Da, făcu Poirot gânditor. Oamenii uită.
– Nu sunt precum elefanții, murmură superintendentul Garroway cu un zâmbet slab. Se spune că elefanții își amintesc totul.
– E ciudat că ați adus acest lucru în discuție, remarcă Poirot.
– Că am adus în discuție păcatele vechi?
– Nu neapărat. Precizarea cu elefanții mi-a reținut atenția.

   Dacă oamenii își aduc aminte, dacă sunt precum elefanții, dacă ancheta va da roade după atâția ani, rămâne de aflat citind cartea. Ariadne Oliver face o anumită referire la începutul romanului, la dinții câinilor și ai elefanților, din fildeș și mult mai puternici decât cei ai oamenilor. Cu siguranță vă gândiți că remarca este lipsită de orice noimă, însă la final veți vedea că are un sens. Ce sens? Ei, puteți afla numai citind cartea, nu vreau să vă stric plăcerea. Elefanți și câini, interesant… Pot să vă spun doar că Poirot consideră un anumit câine „foarte inteligent. Poate mai inteligent decât poliția”.

    Și ca să rămânem în zona zicalelor, Garroway mai spune ceva relevant:„Păcatele vechi au umbre lungi”. Despre ce păcate e vorba și care sunt umbrele lor rămâne să aflați.

    Intriga e simplă, clară, spre deosebire de alte romane ale autoarei, deși deloc previzibilă. Prima dată când am citit romanul, nu am bănuit nimic. Vă dau un indiciu: totul se învârte în jurul dragostei. Logodna dintre Celia și Desmond (fiul femeii ce a abordat-o pe doamna Oliver la prânzul literar) și încă o poveste de dragoste din trecut, cu implicații în prezent. Și revenim la vorba lui Garroway: „Păcatele vechi au umbre lungi”. Sau mai degrabă, „Este mai lesne să urăști pe cineva pe care ai iubit odată decât să devii indiferent.”

   Mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc cu Poirot și Ariadne Oliver. Nu știu de ce, dar îmi plac mai mult romanele în care apare și ea, cei doi făcând o echipă foarte bună. Iar Poirot… pentru descrierea lui nu mai există cuvinte:

– Ei, acesta este și motivul pentru care am ajuns la dumneavoastră, continuă doamna Oliver. Vă place să descoperiți lucruri. Lucruri ale căror cauze nu pot fi înțelese de nimeni.”
„Desmond se uită oarecum intrigat la omulețul care se afla în fața lui. Într-adevăr, o personalitate foarte comică, reflectă el. Capul în formă de ou, mustățile bogate. Deloc impresionant. De fapt, nu tocmai figura pe care se așteptase să o întâlnească.”

    Romanul a fost ecranizat în cadrul seriei televizate Poirot, cu David Suchet în rolul celebrului detectiv. Personal, nu mi s-a părut că s-ar ridica la înălțimea cărții, dar probabil e de vină părerea tipică de fan: nici un film nu e prea bun pentru cartea preferată. Ce nu mi-a convenit la film? Este mai palpitant, într-adevăr, dar pentru a obține acest lucru, i-au stricat intriga: au introdus un element destul de important ce a modificat ceva din acțiunea cărții. Actrița ce o interpretează pe Ariadne Oliver (Zoe Wanamaker) este aleasă nepotrivit: are prea multă personalitate pentru doamna Oliver, este prea fermă și rațională; doamna Oliver este o femeie într-un fel timidă, are oroare de discursuri în public (exact ca Dame Agatha, deși se descurca de minune în scris, să țină un discurs era oroarea vieții ei); deși ar dori, nu îndrăznește s-o expedieze pe acea femeie băgăcioasă, în timp ce în film, îi spune direct că în nici un caz n-ar întreba-o pe Celia despre tragedia părinților ei; ori Ariadne Oliver din carte nu ar fi fost atât de vehementă; Ariadne Oliver este zăpăcită, cu capul în nori, se bazează foarte mult pe intuiție, în timp ce varianta ei din film este rațională, organizată, bazându-se pe logică.

   „Știu ce pot să fac și ce nu. Nu pot să țin discursuri. Mă impacientez, devin nervoasă și probabil m-aș bâlbâi sau aș spune același lucru de două ori. Mi s-ar părea că sunt stupidă și aș arăta întocmai. Cuvintele îmi sunt prietene, dar rostul lor e să le așterni pe hârtie, să le înregistrezi pe o bandă de magnetofon sau să le dictezi.”– nu se potrivește prea bine cu doamna Oliver din film, care ține un discurs la acel eveniment literar.

    Însă mi-a plăcut atmosfera recreată în film: costumele, decorurile, mobilierul. Probabil din acest motiv au mutat acțiunea mult mai devreme, prin anii 1940. Trebuie să recunosc că în ciuda sindromului meu de fan cusurgiu, este un film elegant.

Citate:
„Copiii știu totul. Știu cele mai neobișnuite lucruri.”
 „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

    Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

Cartea Elefanții nu uită niciodată de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Recenzii cărţi poliţiste

15 COMMENTS

  1. Ce interesant! Practic a creat un alter ego al ei in scriitoarea de romane politiste. Daca spui ca ne reintalnim cu Ariadne Oliver, inseamna ca ai mai dat peste ea si in alte romane? Ar fi un al treilea personaj recurent, pe langa Miss Marple si belgianul mustacios. Sorinache, ca de obicei, specialistul absolut in Agatha si HP, la care vin toti novicii cu intrebari de inalta specializare. :p

    • Da, scriitorii fac adesea asta. Pun in personaje parti din ei. Fac Horcruxuri, cum ar spune fanii Harry Potter :))). Da, am avut onoarea s-o mai intalnesc pe Ariadne Oliver in alte romane: “Petrecerea de Halloween”, “Doamna McGinty a murit”, “A treia fata” (are si recenzie pe site). Si poate in altele, dar nu-mi vin acum in minte. Nu e chiar ca Poirot si Miss Marple, nu este nicio serie cu ea, apare destul de razlet.

  2. Nici nu ne puteam aștepta la o altfel de recenzie, având în vedere cât de mult îți plac cărțile acestei autoare. Eu încă nu am citit nimic din creația sa, însă niciodată nu e prea târziu :p

    Felicitări pentru minunata recenzie, Sorina locco_smiley_10

  3. Elefantii nu uita niciodata …ehe…ce amintiri frumoase am! Dar ti-am povestit deja ce insemnatate are…Nici nu stiu de cate ori am recitit-o in ultimii 20 de ani.
    Sorina, m-a facut o mare placere sa-ti citesc recenzia. Se vede ca indragesti scrierile autoarei! Felicitari!!!!!! :* :* :*

    • Multumesc, Alina! Pai nu stiu eu… Povestea ta cu elefantii Agathei ;). Mi-am adus aminte si te-am etichetat 🙂

  4. Când văd cu câtă bucurie scrii despre cărțile astea.. mă cam apucă nervii și supărarea (pe mine_, căci eu nu mă simt așa atrasă de stilul autoarei- bine nici nu am citit mult. Te felicit pentru recenzie!

  5. Multumesc, Nicol si Laura! E, stati linistite, gusturile nu se discuta. Nu trebuie neaparat sa va placa ceva. Va inteleg perfect, asa sunt eu cu cartile romantice :)). Sunt sigura ca voi scrieti cu bucurie despre alte carti.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.