Se topește – Lize Spit – Editura Casa Cărții de Știință – recenzie
Se topește – Lize Spit – Editura Casa Cărții de Știință – recenzie
Autor: Lize Spit
Editura Casa Cărții de Știință
An apariție: 2025, Cluj-Napoca
Nr. pagini: 406
Am terminat această lectură cu care autoarea belgiană a debutat, cu un sentiment sumbru pe care doar o carte tulburătoare îl poate construi treptat, nu pentru că mizează pe șoc gratuit, ci pentru că reușește să intre foarte adânc în mintea unor copii care cresc într-un mediu complet lipsit de afecțiune, siguranță și repere sănătoase.
Lize Spit construiește lent atmosfera unui sat flamand izolat, unde vara toridă pare că strică tot: relațiile dintre oameni, inocența copiilor și orice urmă de normalitate. Este o carte grea, apăsătoare și uneori aproape sufocantă, dar exact aceste aspecte îi dau cu adevărat culoare.
Povestea este spusă din perspectiva Evei, care se întoarce în satul natal după mulți ani, purtând cu ea o bucată mare de gheață în portbagaj, un detaliu aparent absurd la început, dar care capătă sens pe măsură ce trecutul este dezgropat.
Alternanța dintre prezent și amintirile copilăriei funcționează excelent, pentru că cititorul simte constant că se apropie ceva îngrozitor chiar dacă nu știe exact ce. Suspansul nu vine din acțiune rapidă, ci din acumularea lentă a traumelor, a gesturilor mici și a cruzimii care crește între personaje.
„Nu pot decât să mă gândesc: bărbatul ăsta e tata. E mai în vârstă decât media, pentru că abia târziu a cunoscut pe cineva care să vrea copii cu el. Lucrează la bancă. Nu intră niciodată în detalii referitor la ce anume face acolo, iar alții nici atât nu întreabă, deoarece oamenii oricum presupun că, dacă respectivul nu începe din proprie inițiativă să povestească, atunci nici nu-i nimic de spus. Ca să ajungă la serviciu, tata trebuie să meargă pe bicicletă în fiecare zi – și când plouă – până la o stație de autobuz, ca apoi să mai ia autobuzul o jumătate de oră. În zilele alea lucrătoare câștigă fix atât cât să-și întrețină membrii familiei, care nu pun întrebări, ca să le plătească acoperișul de deasupra capului, de bârnele căruia poate să atârne cadourile pe care ei i le cumpără din banii lui, fără ca el să-și dorească așa ceva.”
Eva este un personaj extraordinar de bine construit tocmai pentru că nu este complet inocentă, dar nici vinovată. Ca adult, pare blocată emoțional, incapabilă să se desprindă de trecut, iar ca adolescentă este o fată care încearcă disperat să fie acceptată și iubită. Copilăria sa în sânul unei familii disfuncționale: părinți alcoolici și agresivi, un frate mai mare care o abandonează și o soră mai mică, obsesiv-compulsivă, suferind de tulburări de alimentație și de somn, nu face altceva decât să schițeze portretul unei familii unde nimeni nu știe să ofere afecțiune reală. Mama este rece și obosită de viață, tatăl violent și absent emoțional, iar între ei plutește constant sentimentul că nimic bun nu poate ieși din casa aceea. Acolo, Eva nu învață ce înseamnă apropierea sau tandrețea, ci doar rușinea, frica și nevoia de a supraviețui.
„Tata mi-a spus odată că așa-i stă ei în caracter: să înceapă ceva și să nu termine. Prima dată m-am gândit că se referea la sora geamănă a lui Jolan, dar n-a catadicsit să mai scoată vreun cuvânt. De-abia acum am început să văd și eu: colecția ei de timbre, în dezordine, placa ei de polistiren înaltă de câțiva metri pe care erau prinse doar trei coleoptere, zecile de cărți de bucate nefolosite, cerceii pe care îi cumpăra și nu-i purta niciodată, baloturile de stofă din care să facă draperii noi, Jolan, Tessie și cu mine la masă. Cu noi avusese aceleași intenții bune, singura problemă era că noi nu puteam fi puși la înmuiat sau la uscat, nici împăturiți – în fiecare zi aveam nevoie de haine curate și de cel puțin trei mese. Pur și simplu, noi eram colecția ei la care eșecul bătea cel mai tare la ochi.”
Relația ei cu Laurens și Pim, doi colegi de școală din vecinătate, devine centrul romanului. Cei trei copii formează un grup ciudat, legat mai degrabă prin singurătate și cruzime decât prin prietenie autentică. Laurens este poate cel mai tragic personaj dintre ei: vulnerabil, sensibil și diferit, devine ținta umilințelor și a jocurilor de putere. În el se vede foarte clar cum lipsa iubirii și nevoia disperată de validare pot transforma un copil într-o victimă perfectă. Pim, în schimb, este dominator, manipulator și crud, iar comportamentul lui vine tocmai din dorința obsesivă de control. El trebuie mereu să fie cel care decide, care testează limitele și care îi supune pe ceilalți. Între cei trei se dezvoltă o dinamică extrem de toxică, în care afecțiunea se amestecă permanent cu violența și umilința.
Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale cărții este modul în care vorbește despre descoperirea sexualității. Copiii din roman nu au modele sănătoase, nu există discuții reale despre corp, intimitate sau limite. Singurele lor repere sunt animalele de la fermă, pornografia descoperită pe ascuns și comportamentele abuzive ale adulților din jur. Din cauza asta, sexualitatea apare deformată, violentă și confuză. Momentele intime dintre personaje nu au aproape nimic tandru, sunt mai degrabă încercări disperate de a înțelege puterea, rușinea și dominația. Autoarea surprinde foarte bine felul în care copiii reproduc ceea ce văd în jurul lor, chiar fără să înțeleagă pe deplin consecințele.
Cartea vorbește mult și despre răutatea copiilor. Există ideea romantică potrivit căreia inocența copilăriei este naturală, însă „Se topește” arată exact opusul: copiii pot deveni extrem de cruzi atunci când cresc într-un mediu în care nimeni nu îi învață empatia. Jocurile dintre ei devin tot mai periculoase, iar umilințele escaladează treptat până într-un punct ireversibil.
„-Lasă-te în voie, Eva, atunci imediat terminăm, zice Pim.
Lasă jos aparatul de făcut găuri, își pune mănușile, apucă din nou obiectul și-l ține zdravăn. Asta-i pedeapsa pentru faptele noastre din vara asta. Eu sunt pedeapsa lor. Presupun că și ei și-au închipuit cu totul altceva, că ar fi preferat să se folosească de altă persoană. Sunt doar un surogat, Cola Light a experiențelor sexuale.Elisa ia o nivelă în mâini, lasă bula de aer să ajungă la echilibru între cele două liniuțe. Îi tremură mâinile. Își pune instrumentul pe sâni, încearcă să-i alinieze perfect, pentru nivelă. Pim se oprește o clipă, se uită la scena asta, dar imediat ce Elisa dă la o parte nivela, el își reia și mai nestăpânit, și mai brutal activitatea de dinainte. Laurens îmi ține apăsate încheieturile de la mâini, lipite de pardoseală.
Nu mă mai împotrivesc, nu vreau să le fac treaba și mai grea, nici lor, nici mie. Cu cât mă zbat mai mult, cu atât merit și mai mult asemenea brutalitate.”
Romanul nu încearcă să ofere monștri și victime perfecte. Toți sunt, într-un fel, produsul unui mediu bolnav. Egoismul, violența și nevoia de a-i controla pe ceilalți apar ca mecanisme de apărare pentru niște copii abandonați emoțional.
Finalul mi s-a părut excelent tocmai pentru că recontextualizează întreaga poveste. Începutul se materializează sub o altă formă finală, asumată și îmbibată în lehamite. Multe gesturi și detalii aparent banale capătă alt sens, iar imaginea completă este perturbantă. Trauma nu a rămas în trecut și Eva încă trăiește captivă în vara aceea. Bucata de gheață pe care o transportă devine simbolul perfect al unei dureri păstrate intacte ani întregi, al imposibilității de a lăsa trecutul să se dizolve cu adevărat.
„Între timp încerc, la fel ca mai demult, să-mi închipui care ar fi cel mai grav lucru peste care aș putea nimeri, astfel încât realitatea să nu poată fi decât mai prejos. Mama: îndoită pe un scaun, cu niște folii de medicamente golite împrejur, un bidon gol de dezinfectant, o sticluță de acetonă pe jumătate băută, cu capul sprijinindu-i-se pe picioare, cu spumă pe buze, sânge curgându-i din nas, din gura desfăcută sfârâindu-i tabletele efervescente pe care încercase să le înghită în ultima clipă, cu toată lăcomia de care era capabilă. Tata: în apa rece din cadă, la suprafață un strat străveziu de subțire din pete de sânge coagulat, ca într-un ibric de ceai negru stătut, cu ce are între picioare ieșit puțin deasupra apei, ca o insulă părăsită, maronie și murdară. Lângă el, pe marginea căzii, etuiul cu pile și unghiere. Antebrațul sfâșiat până la încheietura mâinii, cu foarfeca încă înfiptă în arteră.”
Deși este o lectură care poate deveni apăsătoare pe parcurs, romanul are o forță incontestabilă. Stilul lui Lize Spit este rece, precis și foarte vizual, iar multe scene rămân în minte mult timp după ce termini cartea. „Se topește” nu este genul de roman care să îți placă pentru că te face să te simți bine, ci pentru că spune ceva profund și incomod despre abandon, rușine, sexualitate și felul în care lipsa iubirii poate deforma oamenii încă din copilărie.
Cartea este disponibilă pentru comandă pe libris.ro
