Ce nu poate fi rostit – David Szalay – recenzie 

Titlu: Ce nu poate fi rostit

Autor: David Szalay

Editura – Trei

An apariție – 2025, București

Nr. pagini – 374

  Criticii l-au comparat adesea pe David Szalay cu autori precum Kazuo Ishiguro pentru tonul reținut și pentru interesul față de ceea ce nu e spus direct. Preocuparea acestuia pentru autoiluzionare și pentru distanța dintre percepția de sine și realitate, îl situează ca stil într-o zonă de realism psihologic foarte controlat. Autorul nu caută efecte stridente, nu construiește intrigi explosive, ci urmărește atent micile deformări ale conștiinței.

  După lecturarea acestui roman, am simțit nevoia să caut informații suplimentare despre autor. Astfel am descoperit recenziile legate de romanul care l-a consacrat internațional, All That Man Is (finalist la Booker Prize). Acest roman urmărește nouă bărbați aflați în diferite etape ale vieții, toți confruntați cu o formă de eșec interior. Nu sunt eroi tragici, nici personaje grandioase, sunt bărbați obișnuiți, adesea imaturi emoțional, incapabili să-și formuleze dorințele sau să-și asume responsabilitatea. Astfel am realizat că autorul este posibil să manifeste o fascinație pentru ideea de masculinitate fragilă, incompletă, confuză. 

  În “Ce nu poate fi rostit”, David Szalay merge pe aceeași idee și construiește un roman despre maturizare ratată, rușine și despre felul în care viața ți se poate întâmpla fără ca tu să participi cu adevărat la ea. 

  E o carte care curge limpede, aproape rece, dar lasă în urmă o senzație persistentă de disconfort și asta nu pentru că ar fi violentă sau melodramatică, ci pentru că riscă să devină dureros de recognoscibilă pentru fiecare dintre noi.

  Personajul principal, István, un tânăr maghiar de 18 ani, crescut într-un mediu modest, este prins într-o relație ambiguă cu o femeie mai în vârstă, vecina pe care o ajută cu diverse treburi casnice. 

“Lacul e înconjurat de dealuri abrupte şi verzi. Merg pe o cărare prin pădure, pe sub copaci. Aşa cum a spus ea, nu mai e nimeni. E plăcut la umbra copacilor. Ea spune că e deja udă și îl întreabă dacă vrea să vadă. Nu e sigur ce să facă. Ea s-a oprit. Se oprește și el. 

– Vrei? întreabă ea. Sunt în picioare pe cărarea de sub copaci.

Cărarea e făcută din noroi uscat unde, pe alocuri, a rămas urma unor cauciucuri de tractor. În șanțurile adânci se vede noroiul încă umed.”

  Ceea ce ar putea părea o inițiere erotică sau o poveste de seducție, e în fapt începutul unei traiectorii marcate de rușine și dezechilibru. Când relația iese la iveală și soțul înșelat cade pe scările blocului de apartament, consecințele dramatice urmate de încarcerarea lui în centrul de detenție ar fi trebui să declanșeze pentru István un moment de trezire, dar nu. István rămâne cu o vinovăție difuză, dar fără o reală capacitate de înțelege sau de a integra cele întâmplate.

  Revenit acasă după ispășirea pedepsei, István are 22 de ani, dar nu se grăbește să recupereze timpul pierdut și să își găsească un rost. Cu toate acestea, de aici mai departe, romanul devine o succesiune de episoade în care norocul îi iese în cale: se înrolează în armată și pleacă în Occident, dar este complet pasiv la ce se întâmplă și evită să își creioneze o carieră de militar, se angajează ca bodyguard în baruri de noapte rău famate și ușor-ușor își croiește drum în cercuri privilegiate, dare el pare în continuare absent.

 Când este angajat ca șofer personal de un cuplu bogat, e purtat prin Franța, Londra, Italia, Germania. Uși i se deschid, oameni importanți par să îl placă, femeile îl găsesc atrăgător. Și totuși, nimic nu se așază. Pentru că István nu alege, el merge cu valul.

  István e exasperant prin pasivitate. Nu anticipează, nu reflectează decât post-factum și atunci insuficient. Nu pare să aibă un sistem de valori clar, nici o dorință articulată. Trăiește în prezent, dar nu în sensul mindfulness-ului luminos, ci al unei limitări aproape primitive la imediat. Și totuși, funcționează social.

“Se asază la fereastră, pe un taburet înalt cu un sendviș cu șuncă, salată verde și roșii. După ce termină, își bea încet cafeaua americano și se uită la lumea care trece prin ploaia de afară. În spatele lui se aud zgomotele patiseriei la ora prânzului. 

Nu e singurul la costum. Sunt destul de mulți, observă el, întorcând capul pentru o clipă. A fost unul dintre lucrurile care i s-au părut izbitoare când era nou în Londra, mai ales în centru – câtă lume vezi îmbrăcată la costum. Sunt pline străzile. În viața lui nu mai văzuse asa ceva. Afară, pe trotuar, deschide umbrela. Mai departe nu prea știe ce să facă. Trebuie să rămână prin zonă. Dar s-ar putea să dureze ore. Mare parte din munca lui presupune pur și simplu să aştepte, ca acum.”

  E descris ca fiind atrăgător din punct de vedere fizic, dar mai ales printr-o nonșalanță care fascinează. Numai că acea nonșalanță nu e o alegere stilistică sau un gest de superioritate ironică. E doar o lipsă crasă de conștientizare. El nu joacă rolul bărbatului misterios, el chiar nu știe.

 Oamenii proiectează pe el profunzime, tăcere încărcată, un soi de intensitate est-europeană. În realitate, e mai degrabă un spațiu gol în care ceilalți își pun propriile fantasme. Femeile îl investesc cu dorință, bărbații cu potențial. Dar el rămâne opac.

  În acest punct romanul poate deveni incomod: cât din atracția noastră pentru un om vine din ceea ce este și cât din ceea ce proiectăm asupra lui?

 Un fir subteran important este rușinea socială. István vine dintr-un fundal modest, iar întâlnirea cu lumea occidentală bogată e mereu filtrată printr-un sentiment de inferioritate difuză. El nu știe codurile, nu le înțelege pe deplin, dar nici nu încearcă activ să le descifreze. Acceptă confortul, dar nu-l poate metaboliza. E tolerat, uneori chiar dorit, în cercuri privilegiate, dar rămâne fundamental outsider. Iar în loc să transforme această poziție într-un avantaj de observator lucid, ironic, el devine inert.

  Titlul – „Ce nu poate fi rostit” – trimite tocmai la această incapacitate de a formula dorințe, rușini, resentimente, ambiții. István nu are limbaj pentru sine. Trăiește mult, dar înțelege puțin. Poate că tocmai asta e miza, să ne arate un tip de masculinitate care nu e nici eroică, nici toxic-spectaculoasă, ci pur și simplu inertă. Un bărbat care nu e nici călău, nici victimă clară, ci un om care ratează constant momentul de a deveni autorul propriei vieți.

  István nu e malefic, nu e nici prost, e doar insuficient format, fără busolă morală solidă, fără capacitatea de a anticipa consecințe, lipsit de dorința de a construi ceva coerent.

“I-a plăcut noaptea cu dădaca din Canada. El nu crede a fost o greseală. Ar fi fost de acord să se mai întâlnească, dacă voia și ea. Dar și faptul că nu vrea e în regulă. Are senzația că e greu, cu femeile, să ai o experiență care să ti se pară complet nouă, care să nu semene cu ceva ce s-a mai întâmplat și probabil se va mai întâmpla într-un fel foarte similar, asa că niciodată nu are senzația că e în joc mare lucru. Ïn general are o senzaţie de genul – Da, îmi place de tine, dar îmi plac și alte persoane. Nici măcar nu e vorba că îmi plac mai mult. Doar că nu-mi plac mai puțin. Aşadar faptul că e cu cineva și nu cu altcineva pare arbitrar, iar sentimentul acesta arbitrar a început să submineze orice impresie ar mai fi avut că trebuie să fie cu cineva anume.”

  E frustrant să vezi cum norocul dă peste el din punct de vedere oportunități, relații, bani, iar el le lasă pe toate să se dizolve, tocmai pentru că norocul în absența unei structuri interioare nu înseamnă mare lucru.

  Relația extraconjugală cu Helen, soția angajatorului său, urmată de moartea acestuia și căsătoria celor doi, nu vine la pachet cu o trezire fantastică. Provenit dintr-o societate post-comunistă, István aparține unei generații pentru care granițele sunt brusc deschise. Occidentul devine accesibil, totul e posibil, dar libertatea vine fără instrucțiuni.

 Fără un set de valori internalizate, fără o identitate solidă, libertatea nu produce emancipare, ci dezorientare. István nu știe ce să facă cu opțiunile. Și atunci nu alege nimic. Nici să reușească în afacerile cu care jonglează mai mult forțat de împrejurări, nici să trăiască viața din plin alături de noua sa soție bogată și de fiul lor și nici să fie un tată vitreg de bun simț pentru fiul mai mare al lui Helen. Dorințele sale sunt banale, comode, fracționate.

  În acest sens, romanul e și o meditație despre formare: ce se întâmplă când maturizarea emoțională nu ține pasul cu oportunitățile externe?

“Uneori îi este dor de Helen. Abia acum înțelege cu adevărat ce rol important a avut în viața lui. Probabil mai important decât oricine altcineva. Într-un fel, e evident. Dar, pe de altă parte, e surprins. Sau i se pare cumva ciudat să vadă lucrurile așa. Nu prea știe de ce. Poate are legătură cu începutul relaţiei. Pur și simplu nu i-a trecut deloc prin minte atunci, în primele luni după ce au început să facă sex, că o să ajungă să aibă un rol atât de important în viața lui. Nu e același om care ar fost dacă n-ar fi întâlnit-o. Multe dintre opiniile lui în diverse privințe sunt opiniile ei, multe dintre amintirile lui legate de multe alte lucruri sunt inseparabile de amintirile despre ea.”

 Stilul lui Szalay e limpede, aproape auster. Nu insistă pe introspecții lungi, nu explică motivația personajelor și nu le salvează prin scenarii empatice. Lasă loc de goluri și tăceri. 

  Finalul e debusolant. Nedrept, dar echitabil totodată, căci a pierde tot ce nu ți s-a cuvenit niciodată poate fi forma supremă de a restabili echilibrul.

  Chiar dacă m-a frustrat, cartea mi-a rămas în minte. István e genul de personaj care te irită tocmai pentru că recunoști în el o formă de absență pe care ai văzut-o în ceilalții ori poate ai resimțit-o  pe alocuri la tine.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe libris.ro