Natasa, barbatii si psihanalistul-de Natasa Alina Culea-Editura ePublishers

Natașa, bărbații și psihanalistul de Natașa Alina Culea

Editura ePublishers
An apariție: 2014

Natașa Alina Culea este o autoare tulceancă ale cărei cărți, Natașa, bărbații și psihanalistul, publicată în noiembrie 2014, și Marat. Iubirea are spini, publicată in februarie 2015, lansate atât în Basarabia, cât și în România, au cucerit imediat publicul larg.
Cele două cărți tratează teme cu totul diferite. În timp ce Natașa, bărbații și psihanalistul este un chick-lit alert ce tratează natura complexă a relațiilor dintre femei și bărbați, într-o perspectivă psihanalitică, Marat. Iubirea are spini este un tulburător roman de dragoste, scris cu multă sensibilitate.

Am început să citesc Natașa, bărbații și psihanalistul puțin reticentă, întrucât nu părea să fie exact genul meu preferat de carte. Eu sunt o romantică incurabilă, îmi place să cred în suflete pereche, într-o iubire mare care să reziste în fața tuturor greutăților. Iar o carte în care eroina ”valsează” printre relații, schimbând partenerii ca pe șosete, îmi era teamă ca nu mă va ”prinde”. Ei bine, m-am înșelat! Odată ce am început cartea, nu am mai putut să o las din mână. Am dat pagină după pagină, absorbită complet de ritmul dinamic al cărții, până am terminat-o. Am fost captivată de trăirile eroinei, am rezonat cu multe dintre introspecțiile ei, m-am amuzat uneori, m-am enervat de câteva ori, m-am înduioșat până la lacrimi în câteva momente, în special când eroina își rememorează clipe din propria copilărie, am fost fascinată în fața descrierilor locurilor unde a fost. Un lucru pot spune cu certitudine: nu m-am plictisit nici o clipă!

Am îndrăgit personajul Natașa, cu toate trăirile și frământările ei. Este ”simpatică”, așa cum o caracterizează un bărbat, dar și ”uimitoare, interesantă, amuzantă sau chiar îngrozitoare”, așa cum dorea ea să fie. Este, în același timp, o persoană nonconformistă, inteligentă, realizată profesional, curajoasă, puternică și independentă, pe care eșecurile, în loc să o doboare, o întăresc și o motivează, ajutând-o să se autodescopere.

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva Natașei și începe din momentul în care aceasta se desparte de Luca, bărbatul cu care avusese o relație ce durase mai bine de șase ani.
”Nu am trântit uși, nu ne-am reproșat nimic, finalul a venit firesc, ca o consecință de mult timp intuită. Finalurile dramatice se pot metamorfoza în începuturi, pe când despărțirile liniștite sunt ireversibile.”
În timp ce pleca din apartamentul pe care îl împărțiseră împreună, la un semafor observă o pancartă galbenă: ”Îndrăznește să trăiești!”
”Parcă m-aș fi trezit dintr-un somn de-o viață. Pancarta aceea mi-a salvat viața și va deveni pivotul central al tuturor acțiunilor mele viitoare… Ce prăpastie desparte ”a trăi” de ”a îndrăzni să trăiești”. Unii descoperă sensul vieții după ani de căutare, în opere consacrate, în filosofia vreunui Descartes, în religie, eu l-am găsit într-o pancartă galbenă și sufletul mi-a tresărit în fața descoperirii, ca și cum asta aș fi așteptat, îndemnul de care aveam nevoie acum.”
Din lungul șir de relații care vor urma, unele sunt aranjate de prietenele ei. ”Mă pregăteam intens pentru această întâlnire, total lipsită de romantism, prin natura ei. Cred în destin și-n momentele urzite magic, însă, până la acele momente, vreau să-mi umplu timpul cum mă duce capul.”
Relațiile eșueaza însă rând pe rând, iar eroina simte un abis în suflet, pe care nu știe cum să îl umple. Își pune tot felul de întrebări, încercând să găsească un sens. ”Poate că drumul către fericire ne presară sub tălpi spini și mărăcini pentru că așa învățăm să ne ridicăm deasupra lor, așa învățăm să zburăm. Mereu am zis, pentru a fi fericit ai nevoie de mult curaj, toată lumea știe să trăiască în nefericire, în lamentări zilnice și neputințe.”
Eroina își rememorează momentele fericite din copilărie, iar evocarea vieții idilice din acea vreme e plină de duioșie.

”Bunicul se trezea foarte devreme și lucra în grădină sau în via ce abunda în struguri albi, alungiți sau roșii și foarte rotunzi, parfumați. Îmi adoram bunicul, care îmi inventa povești nescrise, spuse în căderea liniștită a nopții, iar eu adormeam printre unicorni și zâne neajutorate. Povești cu final fericit, previzibile, atât de diferite de viața care mi s-a așternut înainte.”
Încercând să-și dea seama cum s-a ajuns de la marea inocență de atunci la marea nepăsare de acum, dacă ea s-a schimbat sau lumea s-a schimbat, sau doar lumea din ea s-a schimbat, neputând scăpa de sentimentul că ceva e în neregulă cu ea, Natașa hotărește să consulte un psihanalist, Damian.
M-a înduioșat pâna la lacrimi prima ședință, în care ea își reamintește copilul care a fost și își reproșează că nu a reușit să o facă fericită pe acea fetiță, pe care am îndrăgit-o și eu, instantaneu:
”Mă revăd ca într-un film rulat la diapozitiv, alb-negru, eu mică… și mă privesc cu duioșie, aproape maternal: fetiță cu nas mic și păr împletit, prins în funde stufos creponate. Fetiță cu strabism. Fetiță care plânge către zăpadă, către cerul de iarnă înstelat, de emoții neștiute, copleșită de grandoarea lumii. Fetiță care mângâie animalele, le ascultă bătăile inimii și le privește direct în ochi. Fetiță care evită compania oamenilor, dar caută iubirea inocentă a animalelor crescute de bunici. Iubesc fetița asta mică și serioasă ca un om mare. Oare de ce nu am reușit să o fac pe fetița asta fericită? Ce i-a lipsit? De ce nu-i pot uita ochii, prematur triști?”
Deși psihanaliza costă mult: ”adesea nu luăm lucrurile în serios dacă nu plătim pentru ele, fie cu bani, fie cu experiențe dureroase, ca și cum avem de dat ceva la schimb, o clipă de suferință pentru o clipă orgasmică de viață: este singurul mod în care știm să trăim.”, răspunsurile trebuie să și le găsească singură, în cele din urmă. Damian doar o provoacă să-și pună întrebările.
Aflăm că principala problemă provine din copilărie. Tatăl Natașei a părăsit-o de când era mică, astfel că, după fiecare despărțire ea își găsește singură o vină, întrucât dacă propriul ei tată nu a dorit-o, cum ar putea ea să-l învinuiască pe alt bărbat? De altfel, indiferent cât a suferit după o relație eșuată, Natașa nu s-a agățat de nici un bărbat. Curajoasă, replica ei este: ”Următorul, viață, te rog!” Știe că multe femei urzesc ițe complicate pentru a-și păstra bărbatul de lângă ea, dar ea consideră că ”un bărbat nu este o jucărie pe care o pot manipula și păstra după bunul meu plac.” Înțelege dorința pentru libertatea de a alege a altora, deoarece și ea o resimte la fel de acut.

Natașa intră cu entuziasm în fiecare nouă relație, sperând, de fiecare dată, să găsească acel ceva, nedefinit, care să facă lucrurile să meargă. Este îndrăgostită de ideea de iubire și speră să descopere ingredientul magic al unei relații perfecte.
După o noapte de pasiune, când iubitul o trezește cu o cafea ce mirosea delicios de îmbătător, se gândește că a găsit soluția ideală:
”Așa mi-ar plăcea să înceapă toate diminețile mele, cu o cafea neagră ca noaptea, amară ca viața, uneori, și cu un bărbat care trăiește pentru pasiune.”
Nu a fost să fie, nici de data aceasta. Află cu multă neplăcere, din nou!, că bărbatul era căsătorit și astfel relația se sfârșește brusc, cu o cafea fierbinte prelingându-se pe pantalonii lui.
Altădată i se face dor de o relație stabilă, precum cea pe care a avut-o cu Luca. Damian îi precizează însă:
”– Canapeaua asta a cunoscut poate mai multe persoane căsătorite decât singure. Tristețile sunt egale, iar căsnicia nu umple golul, decât în anumite cazuri, în altele chiar le amplifică.”
Are impresia, la un moment dat, că și-a găsit sufletul pereche:
”Orbiți de iubire și de nerăbdare, plecăm la munte și ne petrecem prima noapte împreună, la un hotel din Sinaia. Nu știu cum am ajuns acolo, eram într-un vis frumos despre iubire și nu voiam să mă mai trezesc vreodată, inima mea căpătase dimensiunile universului. Ne iubim toată noaptea și soarele răsare cu noi, după creștetul munților. Corpurile noastre sunt înfometate unul de altul, două părți ale aceluiași întreg, care în sfârșit s-au reunit, după milenii.”
Nu a fost să fie, nici de data aceasta!
”Vreau acea relație în care să mă simt iubită mereu, nu doar atunci când îndeplinesc așteptările lui, vreau să mă simt prețuită, adorată cu pasiune, așa cum iubesc și eu, această iubire măsurată la gramaj nu mă face fericită.”

Problemele sunt complexe și, încercând să le deslușească, la fiecare vizită pe care o face la psihanalist, Natașa își pune fel de fel de întrebări despre rigorile societății și ipocrizia acesteia, despre relații, despre ceea ce îți dorești cu adevărat. Dintr-odată, întrebările ei au devenit ale mele, m-am simțit conectată la trăirile ei, iar cu multe dintre răspunsuri am rezonat în totalitate. Nu există însă o soluție magică, un adevăr universal care să poată fi aplicat în orice situație. Fiecare trebuie să își găsească propriile rezolvări, lucru pe care Natașa îl înțelege cu ajutorul lui Damian.
”-Mereu mă lăsați cu întrebări, în loc de răspunsuri!… spun nemulțumită.
– Și asta pentru că… ?
– Pentru că am nevoie doar de mine, de răspunsurile mele, nu de ale altora.”
Natașa este departe de a fi o victimă, nici nu se consideră ca atare. Eșecurile nu o doboară, ci o fac mai puternică. Trece peste ele fie cu umor, fie cu resemnare, alteori cu furie, câteodată cu o detașare plictisită. O ajută și faptul că are un grup de prietene constante, cu care se înțelege foarte bine și care o sprijină necondiționat. Mi-a plăcut mult relația pe care eroina o are cu prietenele ei. Se întâlnesc, discută, își fac confidențe, se încurajează una pe alta. Clara este mereu ”amabilă și amuzantă”, Lavinia este cea ”veselă și inimoasă”, Sidonia este cea ”serioasă și misterioasă”, iar Ana e ”atât de curajoasă, schimbă țara precum ar schimba pantofii. Acceptă provocările și le caută.”
După o relație eșuată, Ana pune punctul pe ”i”:
”- Până la urmă, știi ceva?! Mai bine că am terminat acum decât să o lungim în dorul lelii, să ne răzbunăm unul pe altul. Cât despre un bărbat așa cum visăm noi, știi cum e, ”vrabia mălai visează și țiganul haine noi.”! Știi ce mi-a spus colega mea de facultate, Adelina? Că așa sunt majoritatea femeilor, își aleg o balegă de bărbat, pe care stau apoi toată viața să o păzească de muște, iar eu am altele mai bune de făcut decât să stau cu pliciul în poșetă.”

Un alt mare plus al cărții, din punctul meu de vedere, este și descrierea locurilor unde se deplasează eroina. Natașa călătorește mult, atât în țară, cât și în străinătate. Pașii o poartă pe meleaguri unde alții visează o viață să ajungă. Este superb descris răsăritul de soare deasupra Mongoliei: ”deșertul avea culoarea sângelui, iar soarele s-a ivit dintre nori, orbitor, de o frumusețe ireală care mi-a cutremurat ființa și mi-a făcut lacrimile să-mi țâșnească fierbinți, pe obraji. Frumusețea de nedescris a naturii e ca un fior de durere, sufletul nostru o recunoaște, ca și cum ar tânji toată viața după astfel de momente de reconectare.”

Finalul cărții m-a surprins oarecum, deși nu ar fi trebuit, întrucât a venit firesc, ca o concluzie a tuturor frământărilor și întrebărilor eroinei. Mi-a plăcut foarte mult mesajul transmis, ca, de altfel, întreaga carte.

Vă recomand cu multă căldură acest roman, se citește foarte ușor, iar ritmul este extrem de dinamic. Nu este însă o lectură comodă, vă va provoca să vă puneți întrebări, să ieșiți din zona de confort și, de ce nu, parafrazând îndemnul eroinei, să îndrăzniți să fiți fericiți!

Mulţumesc autoarei Nataşa Alina Culea pentru oportunitatea de a citi cartea Natașa, bărbații și psihanalistul. Activitatea autoarei poate fi următiră pe blogul personal sau pe pagina oficială de facebook

Autor: Tyna