Până nu uităm ce înseamnă bunătatea – Toshikazu Kawaguchi – recenzie
Până nu uităm ce înseamnă bunătatea – Toshikazu Kawaguchi – recenzie
Titlu: Până nu uităm ce înseamnă bunătatea
Autor: Toshikazu Kawaguchi
Editura – LITERA
An apariție – 2025
Nr. Pagini – 256
“Până nu uităm ce înseamnă bunătatea”, scrisă de Toshikazu Kawaguchi, continuă universul deja cunoscut al cafenelei misterioase în care timpul poate fi „vizitat” din nou, cu reguli stricte și consecințe emoționale atent dozate. Este o carte care se citește ușor, aproape fără efort, și care mizează mai puțin pe complexitatea narativă și mai mult pe impactul emoțional al întâlnirilor imposibile.
Intriga rămâne fidelă premizei seriei: într-o cafenea discretă din Tokyo există un loc special unde, dacă respecți câteva reguli aparent absurde (nu te poți ridica de pe scaun, nu poți schimba prezentul, trebuie să te întorci înainte să se răcească cafeaua), poți călători în trecut sau viitor pentru a revedea pe cineva important. Această limitare devine, paradoxal, motorul poveștilor – nu schimbarea destinului, ci acceptarea lui.
“Mai întâi trebuia să aștepte ca femeia în rochia aIbă să se ridice de pe scaunul magic și să meargă la toaletă, dar nu știa când se va întâmpla asta. Cafeneaua Funiculi Funicula se deschidea la 10.00 dimineața și se închidea seara la 8.00, dar nimeni nu era sigur că femeia în rochie albă va pleca la toaletă în acest răstimp. Uneori mergea la toaletă la miezul nopții, alteori dimineaţa la prima oră. Momentul când se ridica de pe scaun era diferit de la o zi la alta, prin urmare era imposibil de prevăzut. Cine voia să se întoarcă în trecut, nu avea de ales și trebuia să aștepte.”
Structura volumului este împărțită în patru povești: „Fiul”, „Copilul fără nume”, „Tatăl” și „Bomboane de ciocolată de Valentine’s Day”. Fiecare aduce în prim-plan o relație diferită, dar toate gravitează în jurul aceleiași idei: dorința de a repara, măcar simbolic, ceva ce pare pierdut.
Prima poveste – “Fiul”, urmărește un băiețel care nu se poate împăca cu modul în care a reacționat la momentul aflării veștii că părinții săi divorțează. El dorește să-i revadă pe adulții pe care îi iubește cel mai mult pentru a echilibra un context încărcat de vinovăție și dor. Întâlnirea nu este despre schimbarea trecutului, ci despre a spune ceea ce nu a fost spus la timp. Este o introducere eficientă în tonul cărții: emoția vine din lucruri simple, din replici directe și dintr-o nevoie profund umană de reconciliere și acceptare.
„Copilul fără nume” aduce o notă diferită, mai fragilă. Este o poveste despre o legătură care nu a avut șansa să se contureze pe deplin, dar care continuă să existe la nivel emoțional. Aici, cafeneaua devine mai mult decât un loc al întâlnirilor – devine un spațiu în care o mamă se reîntâlnește cu soțul mort pentru a afla care este numele pe care acesta și l-ar fi dorit pentru fiica sa, dacă ar fi avut ocazia să o vadă născându-se. Astfel se validează o existență care, în mod normal, ar fi rămas doar o posibilitate. E genul de poveste care mizează pe sensibilitate pură.
În „Tatăl”, accentul cade pe relația dintre generații și pe dificultatea de a exprima afecțiunea în timp real. Este, poate, cea mai recognoscibilă dintre cele patru – distanța dintre părinți și copii, lucrurile care nu se spun la timp, regretul care vine târziu. Aici am simțit cel mai clar intenția autorului de a construi o punte între trecut și prezent, chiar dacă rezultatul rămâne în zona unei împăcări mai degrabă emoționale decât reale.
Cea de-a patra și ultima poveste, „Bomboane de ciocolată de Valentine’s Day”, aduce o schimbare de ton, deși păstrează aceeași temă a relațiilor incomplete. În spatele unui gest aparent banal – oferirea unor bomboane – se ascunde o poveste despre sentimente nerostite și despre momente ratate. Este o încheiere sumbră, care lasă cititorul într-o zonă gri, introspectivă, care nu mai permite repararea unei povești de dragoste puternice, căci unul dintre personaje este de asemenea, mort. Personajul principal nu mai caută neapărat răspunsuri, ci mai degrabă liniște. Este o încheiere potrivită pentru volum, pentru că mută accentul de la dorința de a schimba ceva la acceptarea faptului că unele lucruri trebuie lăsate așa cum sunt.
“Nu greşeşti cu nimic mărturisind direct persoanei dragi că ești îndrăgostit de ea. Rareori întâlnim oameni deranjati de astfel de confesiuni. Dimpotrivă, este o fericire să ai parte de o confesiune de dragoste.
Cu toate astea, mulţi nu pot face acest pas. De ce? A spune cuiva: ,,Imi place de tine” ar trebui să fie foarte simplu, dar în jurul inimii se ridică un zid. Nu e o barieră fizică, ci una emoțională, un zid pe care îl construim chiar noi în mintea noastră. Când ne aflăm în fața acestui zid, ne blocăm și nu știm ce trebuie să facem, pentru că nu cunoaştem ce se află dincolo de el.”
Stilul lui Kawaguchi este extrem de accesibil: dialogurile sunt simple, directe, uneori repetitive, dar tocmai această simplitate face cartea ușor de parcurs. Nu este o lectură care să te provoace intelectual, ci una care te însoțește într-un ritm liniștit, aproape terapeutic. Emoțiile sunt explicite, iar conflictele sunt construite astfel încât să ducă spre o formă de împăcare.
La nivel personal, nu am reușit să rezonez cu aceste povestiri pe care le-am considerat simpliste pe alocuri, ori disperate să ofere rezolvări ordonate și satisfăcătoare la situații cu tentă ușor exagerată. Cu toate acestea am apreciat atmosfera în care s-a desfășurat povestea, una caldă, liniștită, plină de oportunități noi.
Cartea este apreciată în mare parte deoarece nu pretinde că este mai mult decât o colecție de povești despre oameni care vor să mai spună o dată „îmi pare rău”, „mulțumesc” sau „te iubesc”. Nu caută realism dur sau complexitate psihologică, ci mai degrabă o formă de echilibru emoțional.
Este o lectură în care te poți refugia fără efort, mai ales dacă îți plac poveștile cu tentă reconciliantă, în care lucrurile, chiar dacă nu se schimbă, se așază. Pentru unii, asta poate părea insuficient sau chiar ușor idealizat, pentru alții este exact ce au nevoie.
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti
