Preotul „rock and roll”, de Lucian Ciuchiță

Preotul „rock and roll”, de Lucian Ciuchiță

   Preotul „rock and roll” poveste.

Povestea face parte din volumul “Plutonul nătăfleților și alte povestiri”- apărut în 2019, la Editura Ecou Transilvan

  Un baterist – numit în popor toboşar, dintr–o formaţie rock, în plină repetiţie, undeva, într–un subsol perfect izolat fonic – spre a nu fi daţi pe mâna poliţiei, pentru tulburarea liniştii publice – este întrerupt din solo–ul său, de un poştaş pirpiriu, care îi înmânează un plic.

Bateristul deschide plicul şi se albeşte la faţă.

Nu, nu i s–a anulat  un nou concert.

Nu, nu i–a trimis o scrisoare de refuz – cu „regrete profunde” – casa de discuri. Este ceva mult mai grav… singura rudă la care ţinea, ba chiar foarte mult, a încetat din viaţă şi este chemat la înmormântare.

Un unchi din partea mamei, un om deosebit ce fusese preot o viaţă întreagă la o mică biserică, dintr–un sat mic şi frumos.

Un om care făcuse numai lucruri bune… un om despre care sătenii spuneau că de venea în capul satului, pe cea mai mare secetă şi ţinea o închinare lui Dumnezeu, nu o dată adusese binecuvântata ploaie.

Un duhovnic care îşi făcuse datoria cu cinste faţă de comunitate.

Bateristul află cu stupoare că, pe lângă faptul că primise invitaţia la bunul rămas de la sfânta sa faţă… în aceeaşi scrisoare, se pomenea şi faptul că biserica îi revenea lui.

Mai mult de atât, în acelaşi plic se aflau şi câteva rânduri scrise chiar de mâna părintelui, care îi cerea să  îmbrace straiele preoţeşti şi să nu lase comunitatea fără paroh. „Oameni tare buni” – se specifica cu litere mari în scrisoare.

De fapt, preotul paroh îi lăsase moştenire acea biserică şi, de nenumărate ori le spusese oamenilor ce nepot bun are, cât este de evlavios şi că acest minunat băiat îi va lua locul cândva…

Asta se întâmpla încă de pe vremea când nepotul urma cursurile teologice, şi aceleaşi vorbe le spusese sătenilor şi după ce nepotul alesese să lase Sfânta Biserică, fără a fi oficiat nici măcar o slujbă… pentru a îşi forma o formaţie de muzică.

Rock. Rock creştin. Blasfemie…

Când spunea că îi va lua locul „cândva”, vorbea sfântul părinte de un viitor pe care îl credea ceva mai îndepărtat, dar Tatăl decisese să îl cheme mai repede la dreapta Sa.

Oricum, pentru enoriaşi, datele problemei rămâneau neschimbate, ei având deplină încredere în ce le transmisese preotul, că la o adică avea cine să–i păstorească în continuare, cu aceeaşi pioşenie şi har.

Toboşarul scăpă scrisoarea din mână. Reciti scrisoarea, o dată şi încă o dată. Viaţa lui era pe cale de a se schimba radical. Şi nu în bine.

Adio formaţie rock…

Îşi luă nu „Adio”, ci „La revedere” de la ceilalţi membri ai grupului său, se urcă în maşină şi porni spre satul unchiului, la doar o oră de la primirea scrisorii.

La înmormântarea preotului, o mare de oameni venise să îl conducă pe ultimul drum, cu toţii jelind greaua pierdere… dar, cei mai mulţi, păreau mai împăcaţi ştiind că va veni curând un nou paroh, ales chiar de el. Un nepot.

Un nepot pe care acum îl vedeau pentru prima oară după mulţi, mulţi ani.

La trăsături şi statură, semăna bine cu preotul lor, doar părul foarte lung şi barba stufoasă îi erau negre catran şi nu albe ca zăpada.

Bateristul, văzut de unchi continuator al muncii sale duhovniceşti în micul sat, era ţinta tuturor privirilor.

„Sfinţia ta, pe când vei oficia prima slujbă?” şi „Când se va redeschide biserica?” erau două întrebări pe care aproape nici un om, după ce îl consola pentru pierderea suferită, nu omitea să i le adreseze.

Le–a răspuns, fără a fi deloc convins el însuşi de asta, că acel moment va avea loc foarte repede, dar că nu poate spune exact când va fi acea dată, oricum, deocamdată fiind nevoie să se întoarcă acasă ca să–şi încheie nişte socoteli lumeşti.

Plecă îngândurat, căci nu avea nici cea mai vagă idee cum va rezolva problema…

Parcă îl vedea pe preot şezând pe un norişor, arătându–i mustrător degetul, să fie atent cu această promisiune, că altfel… în ceaunul cu smoală îi va fi locul pentru eternitate!

Reîntors în capitală, bateristul moştenitor de parohie, îşi convoacă prietenii în subsolul de creaţie.

Sunt prietenii apropiaţi, de fapt chiar membrii formaţiei şi iubitele lor. Desface o sticlă de vodcă – vor fi cinci până la luarea unei decizii şi se pune pe povestit. Le povesteşte în ce belea a intrat… şi cum l–a luat gura pe dinainte promiţând să revină… ca paroh.

Colegii de trupă – unul mai hâtru ca altul – cu cel mai serios aer din lume – aşa cum se cade când eşti pus pe „mişto”, îi dau fel de fel de idei:

„Să improvizeze o scenă lângă altar şi să dea spectacole rock în biserică. Acustică splendidă, nu mai trebuie decât câteva boxe amplasate afară, lângă poarta bisericii… Să vezi ce spectacol o să fie!”

„Transform–o în biserică luterană să fii în ton cu …”

 

„Dacă tot îţi e moştenire… transformă biserica într–un bar…”

„… mai bine într–un templu masonic…”

„… sau unu’ budist…”

„Moschee nu, pentru că diferă prea mult arhitectura şi nu sunt bani de investit în remodelări şi reconstrucţii.”

Ideile tâmpite, de băşcălie, invariabil erau însoţite de întrebarea: „Nu–i aşa părinţele?” –  titulatură ce li se părea plină de haz.

Râdeau cu gura până la urechi. Până la urmă, văzând că „părinţelul” este cu adevărat îngrijorat, au încetat cu glumele şi au redevenit serioşi.

Totuşi, ce era de făcut?

Bateristul era ferm:

– Biserica trebuie să rămână biserică! Nici nu se pune problema de a schimba credinţa creştin ortodoxă, că or fi ele vreo 18 religii acceptate de statul român, dar nici luteran nu poţi fi, câtă vreme în biserica lor nu există credinţa în sfinţi şi în moaşte, când ei nu se închină la icoane şi nici nu au preoţi, ci pastori aleşi în urma unui scrutin.

– Dar nu eşti şi tu numit?, întreabă chitară–bas.

– Numit de unchi, poate, dar, nu uitaţi că eu am absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti şi nu am fost deloc printre ultimii.

– Te gândeşti serios să ne părăseşti?

– Nu ştiu… oricum… trebuie luat în calcul şi faptul că  lăcaşul de cult are nevoie de cineva care să continue minunata activitate a celui care a fost un adevărat preot, cu har de la bunul Dumnezeu şi, mai ales, un om apropiat de enoriaşi. Bineînţeles… chiar de-ar fi să renunţ la rock, problema majoră este aceea dată de har… pe care, sincer, nu ştiu dacă îl am.

Iubita noului „împroprietărit cu lăcaş bisericesc” vine cu o idee cu adevărat constructivă, de bun simţ, fără „ghiduşiile” celorlalţi membri ai formaţiei:

– Eu spun că trebuie într–adevăr să descoperi mai întâi dacă ai chemarea. Întoarce–te în sat,  fără a vorbi cu nimeni, fără să fii văzut, şi petrece o vreme singur în biserica  „ta”. În funcţie de ce o să simţi atunci, la faţa locului, cu siguranţă te va ajuta într–o judecată dreaptă. Dacă vei simţi nişte fiori lăuntrici, acea chemare interioară, atunci, negreşit, va trebui să–ţi schimbi viaţa şi să începi o nouă „activitate”…

– Adio tobe, bun venit în mijlocul slujbelor religioase, concluzionează „clăparul”.

Bateristul găseşte foarte interesantă ideea iubitei, care, l–a asigurat că, la o adică, l–ar urma fără de şovăire  şi nu ar avea nimic împotrivă să devină soţie de preot.

Aşteaptă să treacă ziua – să dispară din organism orice urmă de alcool, şi porneşte la drum, ascultându–şi muzica preferată, Powerwolf, rock creştin, ascultat şi în direct, într–un concert ce a avut loc la Braşov.

Reuşeşte să pătrundă în biserică fără să–l vadă nimeni.

Retroactiv, bateristul, nu îşi aducea aminte cât timp a luat parte la acel „experiment”, dar, dat fiind faptul că pătrunsese în biserică mult înainte de miezul nopţii şi îl prinsese răsăritul de soare acolo, cu siguranţă au fost ore bune.

Ore bune ca timp, dar bune şi pentru suflet.

De prima dată fusese captivat de liniştea şi armonia de acolo, dar mai miraculos i–a părut sentimentul că este atras de un magnet către altar, către Sfânta biblie ce îi păruse că pe el îl aşteaptă. Literele aurite de pe coperta arătau ca nişte limbi de foc… limbi calde, odihnitoare.

Extraordinar! a exclamat în surdină, dar au vibrat vitraliile de parcă strigase din toate puterile sale.

Deschide Biblia ca şi cum aşa  obişnuia să facă zilnic.

Citeşte cu voce tare pasaje întregi, cuvintele sfinte par să–i iasă din suflet, ca nişte seminţe ce încolţesc într–un pământ roditor.

Brusc, fără nici o tranzacţie, bateristul nu mai citeşte, cu capul plecat asupra slovelor, ci recită, cu privirea în sus pe tavanul bisericii.

Sfinţii pictaţi pe pereţi păreau să–l asculte cu reală plăcere, zâmbindu–i din toate colţurile pe unde fuseseră imortalizaţi de un „zugrav” de biserici.

Fără să–şi dea seama, în Biserica în care nu se mai afla nimeni altul în afară de ei, El şi noul paroh, şi–a ţinut prima slujbă.

Fostul baterist… acum ştia. Da, era făcut pentru această nobilă misiune, menirea îi era să continue minunata activitate a unchiului său.

Tobele deveneau istorie…

A plecat din nou la oraş, tot pe furiş.

A revenit după două zile, claxonând, ca la nuntă, să îl audă tot satul.

Adusese cu sine un geamantan cu haine, o ladă cu cărţi şi tobele sale, dar şi pe viitoarea preoteasă, venită cu cinci valize burduşite cu ţoale, o chitară rece şi un motan la vreo 5–6 kilograme, mai alb ca neaua şi cu ochii mai albaştri decat cerul senin.

După ce cuplul s–a mutat în locuinţa defunctului unchi, şi ea moştenită, în scurt timp, noul paroh oficiază prima sa slujbă, „cu public”, la biserică.

Ceremonia religioasă le–a demonstrat tuturor – şi mai ales lui –  că are într–adevăr har şi că avusese dreptate omul sfânt când îl propusese drept continuator.

Toate merg  din ce în ce mai bine, enoriaşii sunt foarte mulţumiţi, noul preot, aidoma celui vechi, se implică  şi în rezolvarea unor probleme ale comunităţii, cu tot sufletul şi, întotdeauna găseşte cele mai bune soluţii.

Nu e în spiritul religiei creştine să crezi în reîncarnare, dar nu există în tot satul vreun enoriaş să nu nutrească credinţa că „cel nou” este reîncarnarea „celui de dinainte” – un fel de Dalai Lama în variantă ortodoxă.

Totul decurge perfect, mai bine de–un an… până când îşi bagă dracul coada şi vine o comisie de la Ministerul Cultelor, care fusese sesizată de un preot dintr–o altă localitate, că preotul este un fost – şi, poate, încă – un rocker.

Mă rog, atât timp cât şi printre preoţi sunt unii ce dezonorează tagma cu păcate mai mari, să îl iertăm pe acel popă ce a lăsat invidia să îi sucească mintea, iertare ce nu am avea de altfel dreptul să–i dăm, Domnul singur fiind acela care, după dreapta–I  judecată poate pedepsi sau ierta.

Din acelaşi aluat ca şi popa cu „lăcrămaţia”, onorabilii membri ai comisiei se dau loviţi în liturghie, înjură birjăreşte că nu este posibil aşa ceva, că este blasfemie şi s–au încălcat toate preceptele biblice, rămânând nespus doar faptul că  Halley, cometa ce revine la tot 70 de ani, va apărea chiar acum pe cer, prevestind numai rele.

Îl ameninţă cu puşcăria şi cu ce le mai vine în minte, paradoxal, uitând a menţiona tocmai excomunicarea.

Bietul preot, care nu încasase nici un salariu, nici de la stat şi nici de la Patriarhie, alege să cedeze presiuni şi îi lasă pe cotropitori să–l aducă pe turnător – de altfel suficient de în vârstă pentru a crede că fusese şi pe statul de plată a celeilalte Securităţi.

Comunitatea, care îl primise în mijlocul ei cu atâta dragoste, nu voia cu nici un chip să cedeze la presiunea autorităţilor ecleziastice. Au făcut un lanţ uman în jurul bisericii şi au spus că numai preotul LOR va putea să intre în biserică… celălalt fiind sfătuit cu blândeţe să plece cât mai degrabă, că altfel va fi mare tam–tam în ograda Domnului.

Au jurat că nu vor intra în biserică şi nu vor participa la slujbele preotului propus de ei, pentru că aici aveau pe cineva mai bun care le asigura liniştea şi echilibrul spiritual.

Faptul că preotul LOR nu primise oficial numirea – pe care nici măcar nu se învrednicise s–o ceară, nu i–a făcut să–l iubească mai puţin, ba chiar dimpotrivă, ea a ajuns la adoraţie, reconfirmându–le, încă o dată, că „băiatul avea har”, că atracţia sa – într–o lume plină de escroci şi falşi profeţi – era către Dumnezeu şi nu către material.

„Soborul de preoţi” şi reprezentanţii de la Capitală s–au întors de unde veniseră, cu coada între picioare.

Au pârât ei ce–au pârât, au acuzat ce–au acuzat, dar în Sfânta Biserică sunt mai multe capete luminate, decât minţi înguste, aşa că „oile” păstorite de preotul LOR şi–au primit răsplata credinţei, fostul baterist, care nici nu visase vreodată că va ajunge preot, fiind numit oficial!

 

OMUL, ajunge să fie ceea ce îşi doreşte!

Unii sunt aleşi, alţii nu, dar cu toţii îşi vor descoperi adevărata menire numai  atunci când le va veni momentul.

El, bateristul, fusese Alesul… Alesul Domnului!

Lucian Ciuchiţă

Autori români

Rubrica Creație

Preotul „rock and roll”de Lucian Ciuchiță – din volumul “Plutonul nătăfleților și alte povestiri”

 

5 COMMENTS

  1. O poveste plină de semnificații profunde. Îmi place tare mult modul în care este transpusă în cuvinte!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.