Până la sfârșit... de Allex Trușcă - Cadranul autorului

Până la sfârșit… de Allex Trușcă – Cadranul autorului

Cadranul autorului – povestiri care să aibă ca temă cuvintele aferente fiecarei părți de cadran.
Poveștile vor fi în genul pe care-l scrie fiecare autor: thriller, polițist, SF, fantasy, romance.

Până la sfârșit…

   Nu înțeleg de ce-i atâta întuneric în cameră, cât o fi ceasul? La dracu’, cred că a rămas fără baterie. Ce-or face nevastă-mea și Sorinel? Pentru că-s insuportabil, agitat și nervos când simt nevoia să scriu, e greu de înțeles pentru ceilalți, știu. Noroc că nevastă-mea înțelege, de-asta m-am îndrăgostit de ea. Maria a fost de acord să ma lase câteva zile, fără să fiu deranjat, în căsuța mică din fundul grădinii, iar când muzele termină ce au de transmis, mă întorc singur. Cred c-am dormit vreo două zile, dar Doamne, eram epuizat! 600 de pagini nu-i puțin, mă mir că nu mă doare mâna de atâta scris. Abia aștept să văd mutra editorului, dacă cele două romane dinainte au fost bune, ăsta va fi un adevărat succes. Sper să nu vrea să-i schimbe titlul, cum a făcut cu prima carte, n-am de gând să  mai las de la mine, știe că sunt încăpățânat ca un catâr când e nevoie. Eu zic că „Până la sfârșit…” are ce trebuie ca să atragă atenția publicului. O s-o întreb și pe Maria, de obicei mă consult și cu ea, e primul meu cititor.

  Dau să mă ridic, dar un junghi mă trântește înapoi în fotoliul cumpărat de la un magazin de vechituri. Vânzătorul îmi îndrugase o poveste, cum că ar fi fost al unui scriitor din secolul trecut, căruia i se întâmplase nu știu ce nenorocire. Evident că nu-l crezusem, doar nu eram atât de idiot, cum să vinzi povești scriitorului, îl luasem pentru că mi se păruse ieftin. Cred c-am stat prea mult aplecat și am rămas anchilozat. Trece, după câteva minute de mișcare. Îmi trec mâinile prin păr și mi se pare că ceva nu e la locul lui. Adică, fix podoaba capilară. Alopecia fusese aproape singura moștenire de la tata, pare că-n ultimele zile își cam făcuse de cap. În capul meu, din păcate. Frumos joc de cuvinte, ar trebui să-l notez undeva, poate-l folosesc în următorul roman. Și trebuie să scap neapărat de gustul ăsta de muci din gură, o să mă spăl la baia din casă, după ce-i pun Mariei în brațe manuscrisul…

  A pietruit drumul din grădină? I-am zis să aștepte, că-i dau o mână de ajutor, dar deh, femeie încăpățânată… Tot timpul face așa. Să-mi arate că-i independentă, cică. Piersicii ăștia când au crescut atât de mari, că parcă ieri îi plantasem? Cine știe ce chestii mutante vând la târgurile agricole? A vopsit și casa? Cred că-i supărată rău pe mine, știe că urăsc culoarea verde, altfel n-ar fi făcut asta. Cu ușa ce-a avut de a schimbat-o? Lași o femeie singură câteva zile și-ți întoarce viața pe dos. Bine, naiba, că nu a încuiat-o…

— Maria, dragă, am venit! Gata, am terminat, abia aștept să vezi ce-a ieșit!

  Straniu, la ora asta bănuiam c-o s-o găsesc tolănită pe canapeaua cea mare din sufragerie, urmărind ceva seriale indiene. O lovise și pe ea microbul ăsta, cum apunea soarele, dispărea de lângă mine și n-o mai vedeam câteva ore, de mi se lungeau urechile de foame. Văd c-a redecorat sufrageria. E supărată rău. Ce drăcovenie de televizor mai e și asta? Biblia de la unchiul Matei e de două ori mai groasă. Trebuie s-avem o discuție…. Nu-i normal să cumperi așa, orice porcărie găsești prin magazine. De unde vine mirosul de țigară? Parcă ne lăsaserăm amândoi. Morții mă-sii de treabă, lași soția singură câteva zile și dă totul peste cap. Dacă eram ca ăia care pleacă pe mare șase luni, fără să dea nici un semn de viață?

— Gata, ai terminat?

   Nu m-așteptam să aud o voce de bărbat. Și în orice caz, nu adresându-mi-se atât de  familiar. Mă întorc spre tânărul înalt, cu păr blondin ciufulit. Are aceeași formă a feței, nasul în vânt și gura ca o tăietură subțire, ca soția mea. Îmi pare cunoscut, sigur l-am mai văzut undeva, poate la reuniunile de familie. O fi vreun verișor al Mariei, are destule rude pe care le întâlnim de Paște sau Crăciun.

— Ce să termin? Ah, romanul…. V-a spus Maria că lucrez la ceva ce o să rupă gura târgului? Iată-l…

— Da, știm. Chiar ne întrebam când o fi gata. Trebuie că muzele sunt foarte capricioase.

  De la el vine mirosul de țigară, mă enervează la fel de mult ca remarca lui ironică. O s-o rog pe Maria să le spună neamurilor că în casa noastră nu se fumează. Dacă vor s-o facă, să iasă pe balcon. Și să le zică și să nu se mai holbeze ca la un lunatic. Chiar așa de prost gust să fii, vii în casa omului și te porți așa. Cum naiba îl cheamă, că nu vreau să par uituc, sigur îl știu de undeva.

  Mă holbez și eu la el, să vadă cum e. Ha, nu-i bine, nu? Ditamai zdrahonul și văd cum maxilarul începe să-i tremure și gâtlejul să-i salte, de parcă ar fi gata să izbucnească în plâns. Ține pumnii strânși, iar la colțurile ochilor, aceeași culoare ca ai Mariei, se adună lacrimi. Unele și-au părăsit deja locul și se preling lent pe obraji.

— Nă mă recunoști, nu-i așa? A trecut ceva vreme, ce-i drept. Sunt Sorin. Fiul tău. Sorinel, cum îmi spuneai tu, acum 25 de ani și…

   Vrea să mai spună ceva, dar hohotele de plans îl îneacă. Nu mai e așa de impozant, cu unerii lăsați, pare un om care a pierdut pe cineva drag, însă în ochii lui se adună nori de furtună. Pare obișnuit să îndure în tăcere. Mi se face frig, poate au lăsat vreun geam deschis. Culmea, în miezul verii parcă-i sfârșit de octombrie, a luat-o razna clima.

  Ce glumă proastă-i asta? Ce rahat se întâmplă?  Lipsesc câteva zile, hai o săptămână și acum își bat joc de mine? Sorinel al meu are 6 ani și se pregătește să meargă la școală la anul. Am mers cu el și cu mă-sa ca să-i cumpărăm ghiozdanul. Unul albastru, cam urât după gustul meu, dar copilul fusese încântat că era cu Mickey Mouse. Ăsta ori e un actor foarte bun, ori e al naiba de deranjat mintal. Cred că a doua variantă, mai degrabă. Și ce se tot holbează? Am ceva pe față?

  Îi întorc spatele interlocutorului meu cu creier scrântit și mă îndrept spre oglinda de pe hol, văd că și asta are rama schimbată. Măcar n-a mutat-o în alt loc. Ce Dumnezeu… Din suprafața argintată mă privește un bărbat de vreo 60 de ani, cu fața ridată și slăbită. În cap, două oaze de păr, amestec de fire albe și castanii, așezate deasupra urechilor clăpăuge, încearcă să se întâlnească prin intermediul unor șuvițe răzlețe. Obrajii cu pielea pătată de ceva boli de piele sunt acoperiți cu o barbă încâlcită și neîngrijită. Halucinație, probabil, din cauza oboselii. Închid ochii și-i redeschid. Sau îi deschid acum pentru prima data, poate visez. Acel chip bătrân și nearanjat, care-mi inspiră cel mult milă, nu vrea să dispară. Cum Doamne-Sfinte una ca asta? Trebuie să stau jos. La dracu’, iar junghiul ăsta? N-oi face și vreun infarct tocmai acum? Cum să fiu…bătrân? Mi-e greu până să și pronunț cuvântul..

  În vitrină, aceeași dintotdeauna, soția mea spusese că o să dureze o viață, deasupra albumului foto de la nunta noastră este un altul necunoscut. Înainte să-l deschid, îl mai privesc încă o data pe bărbatul din fața mea, cel care pretinde că este fiul meu, acum de 31 de ani. Și-a revenit sau așa dă impresia, dacă e într-adevăr Sorin al meu, seamănă mult cu maică-sa, vorbește puțin, se consumă în interior și rar izbucnește, iar atunci e ca un vulcan. Nu trebuie să fiu scriitor sau să analizez cu atenție oamenii, furia, dezamăgirea și dezgustul de pe fața lui se împletesc într-o supă consistentă înaintea mea. Își mai aprinde o țigară, se duce la fereastră și se uită în gol, vrea să-mi lase timp să studiez fotografiile. În spatele lui Sorin, se vede ultima dâră de soare, roșie ca o rană proaspătă. Amurg însângerat, ar putea fi nume de roman, poate chiar următorul, să-l notez undeva.

    Îmi amintesc prima poză, serbarea de sfârșit de an de la grădiniță. Maria e bosumflată că educatoarea vorbise numai cu mine, domnișoara Simona era fascinată de primul meu roman, iar pe ea o ignorase total. În cea de-a doua, eu și soția mea stăm pe o pătură de picnic, iar copilul ține o sticlă de bere la gură. Ne-am amuzat mult timp de asta. De-aici încolo nu mai recunosc nimic. Fotografiile alb-negru au fost înlocuite cu unele color. Sorinel la sfârșitul clasei a patra, într-o poză de grup. Sorinel adolescent, cu o fetișcană în brațe. Sorinel, alături de Maria, la absolvirea liceului. Maria arată la fel de subțire și îngrijită, dar pare să aibă ochii umflați. O fi vreun efect al aparatului de fotografiat?  Sorinel și Maria, el îmbrăcat într-o robă de absolvent, iar ea ținând un pachet de cărți și o diplomă, în fața Universității. Frumoși, eleganți, dar cu fața acoperită de un val de tristețe. În următoarele, Sorinel și o domnișoară cu părul lung și ușor buclat, cu multe brățări la mână și un zâmbet care parcă-i acoperea toată fața. Sorinel nu e așa de vesel ca partenera sa. De fapt, în nicio poză nu fusese…

  Să fie adevărat? Dacă da, Dumnezeule, ce-am făcut? Cum e posibil să pierzi 25 de ani fără să-și dai seama? Sunt bolnav de Alzheimer? Am stat un sfert de secol să scriu o carte nenorocită? În gând îmi apăruse imaginea fotoliului din căsuța mică și ceva ce-mi spusese vânzătorul despre celălalt scriitor, dar n-are cum… Așa ceva se întâmplă numai în cărți. N-are rost să mă scufund în negare, le deslușesc pe parcurs. Unde-i Maria? Sper că nu… Doamne ferește!

 — Mama-i la un control medical, are ceva probleme cu osteoporoza. În rest, se ține destul de bine. În primii ani a fost mai greu, apoi s-a obișnuit. Nici măcar nu te mai urăște. E la fel de încăpățânată cum o știi. Ți-a promis că nu te deranjează până nu termini cartea. Ce ți-a luat atât de mult?

  Oare Sorinel mă urăște? Sorin, adică, e ditamai bărbatul acum. Eu m-aș urî dacă aș fi în locul lui. Și Maria ar trebui să mă urască. Am fost inexistent în viața lor. Ca și mort. Doamne Dumnezeule, așa ceva nu se poate… Fiul meu se apropie cu două pahare de whisky. Știu că n-am voie să beau, dar ce poate să mi se întâmple?

  — Nu… nu știam cât timp a trecut. Nu știu cum e posibil, Sorine. N-am simțit sete, n-am simțit foame. Jur că mi s-au părut câteva zile. De ce n-ați venit peste mine?

  — N-a vrut mama. Am încercat de multe ori. I-am zis că poate ai murit, că poate ești bolnav, că poate ai nevoie de ceva, dar ea repeta întruna că vei ieși când vei termina. Și eu o întrebam mereu când va fi asta. Iar ea repeta cu ochii pierduți în zare că în curând…M-a pus chiar să jur că nu te voi deranja.

  Cerul de s-ar fi prăbușit peste mine și nu m-ar fi durut atât. Ce a fost în capul meu? Ce a fost în capul femeii ăsteia? Doamne sfinte…Mă trezește din prăpastia de gânduri în care căzusem un trosnet de ușă. Recunosc același miros de parfum pe care soția mea îl folosește dintotdeauna. Își pune haina pe cuier cu mișcări amorțite, își pune și ea un pahar de whisky și se așează lângă noi. Nu spune nimic, nu pare mirată, nu pare nici supărată, nici bucuroasă.  Soarbe cu înghițituri mici și mă privește liniștită, de parcă ne-am fi văzut în fiecare dimineață din cei 30 de ani de când suntem căsătoriți. Parcă a slăbit un pic, iar fondul de ten, sau ce folosesc femeile, îi acoperă imperfecțiunile pielii, așa că nu pot vedea cum a afectat-o trecerea timpului. Tot ce pot să văd este că părul îi e mult mai rar și vopsit, probabil ca să acopere firele albe. Doar că ochii nu-i mai strălucesc deloc, simt că în spatele lor a murit ceva. Demult, foarte demult…

— Gata, ai terminat-o? Îmi place titlul. Ni se potrivește de minune…

  Aș vrea să urle la mine, să vină să-mi tragă palme, să urle, să-mi spună că sunt un nenorocit și-un egoist, că i-am lăsat singuri, că sunt un gunoi de om și că meritam să mă părăsească, să-și refacă viața, orice, dar stă acolo și mă privește cu milă. Vânzătorul fotoliului spusese că soția scriitorului de dinainte se sinucisese în timp ce soțul ei își scria cartea, iar el murise singur și înglodat în datorii. Eu n-am crezut o boabă, Maria mi-a zis să nu cumpăr obiectul ăla, că poate-i blestemat. Acum tind să cred c-a avut dreptate, nu înțeleg cum poți pierde noțiunea atâtor ani și ce-i face pe ceilalți să nu vrea să te deranjeze, ar putea fi chiar subiectul unui roman nou, de nu mi-ar lua-o altul înainte. La dracu, omule, concentrează-te! Femeia asta, copilul tău ce s-a ales de ei? Lasă-le dracului de cărți, revino-ți!

  Maria întinde mâinile și-mi ia manuscrisul pe care îl lăsasem pe genunchi. Fără să mai spună altceva, mai ia o gură de băutură și-mi spune că se duce să citească în camera ei. A ei, nu a noastră. Nimic din casă nu mai e al meu, mi-am pierdut dreptul la asta, cu mult timp în urmă. O văd pe soția mea cum se îndepărtează, nici măcar nu trântește ușile după ea, pașii nu-i șovăie, nu aruncă nici măcar o privire înapoi, pentru ea pare indiferent c-am lipsit cinci zile sau un sfert de secol. Sper să nu-i ia și ei s-o citească tot 25 de ani, nu știu dacă mai avem atâta timp. Se spune că un cititor trăiește câte o viață cu fiecare carte citită. N-a spus nimeni că un scriitor poate să piardă una până s-o aștearnă pe hârtie. Eu n-am să mai scriu niciodată.

Verifică disponibilitatea cărților scrise de Alex Trușcă în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Divertalibrărie.net şi cărtureşti

Cadranul autorului

Autori români

foto Gerd Altmann de la Pixabay

Până la sfârșit… de Allex Trușcă – Cadranul autorului

 

2 COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.