Secretul lui Mihai

(poveste câştigătoare la concursul de creaţie)

Am 89 de ani… și sunt căsătorită de 70 de ani. Oamenii din oraș mă invidiază pentru căsnicia noastră reușită. Suntem un model pentru tineri… unele fete vin la mine înainte de a-și lega viața de iubitul lor. Toate vor să știe care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Eu le spun că nu e nevoie decât de mult respect, de toleranță … și de foarte multă iubire. Le sfătuiesc să fie înțelegătoare, bune gospodine, să-și alinte soțul, să-i facă mereu surprize… și câte și mai câte. Le mai spun că nu e ușor, dar nici imposibil. Într-un cuvânt, le mint.

Le mint frumos, pentru că asta așteaptă ele de la mine. Și eu am fost mințită la fel… pe când aveam 19 ani. Am crezut că sunt îndrăgostită și am început o viață alături de soțul meu. E bărbatul vieții mele, am petrecut 70 de ani împreună, dar nu e el bărbatul inimii mele.

Mihai venise să lucreze la brutăria soțului meu. Cererea de pâine era destul de mare și noi nu mai făceam față. De dimineață până seara, lucram de zor, nici nu apucam să mă așez. Uneori abia dacă apucam să beau o gură de cafea. George era mereu plecat, uneori în căutare de furnizori mai convenabili, alteori în căutare de relaxare blondă, brunetă sau roșcată. Era unicul bărbat din viața mea și atunci când am aflat că mă înșela, am simțit că nimic din această existență nu mai are culoare. Devenisem imună la tot ce era frumos, mă golisem de orice sentiment. Nu-mi mai păsa de nimic. Renunțasem să mă mai lupt cu Dumnezeu; era, oricum, mai puternic decât mine și îmi dovedise asta. Trăiam într-un soi de inerție, eram practic un mecanism viu și asta nu din propria voință, ci pentru că nu aveam altă alternativă. Nu-i dăruisem copii, însă nu asta căuta el… de fapt nici acum, după 70 de ani de căsnicie, nu am aflat ce a vrut el de la această căsnicie.

Să fi fost sfârșit de mai. O oboseală cumplită îmi slăbise trupul îmbătrânit înainte de vreme. Aveam vreo 30 de ani, dar oamenii de aici, din Zorhei, îmi dădeau mai bine de 40. Niște cearcăne implacabile se instalaseră sub ochii mei uscați de atâta plâns. Munceam, altceva nu știam ce să fac. George mă trata ca pe un angajat al brutăriei sale, o colegă de cameră, o bună sfătuitoare. Susținea că mă iubește, dar o spunea mecanic, ca pe o datorie. Despre cuceririle sale și aventurile nocturne, îmi spunea să nu îmi fac griji, pentru că eu aveam să rămân pentru totdeauna femeia vieții sale… și așa a și fost. Sunt și acum, soția lui George.

Mihai venise să se angajeze la noi la brutărie, iar George l-a angajat pe loc. Era însurat, avea un copil și nu o duceau foarte bine cu banii. L-am primit cu indiferență. Niciodată nu privisem un alt bărbat în afară de George. Nu concepeam ca în viața mea să mai fie vreodată altcineva. Eram femeia unui singur bărbat, deși acesta se dovedise a fi o mare dezamăgire pentru mine. În acel sfârșit de mai, pe străduța îngustă unde aveam noi brutăria, înfloriseră salcâmii, iar femeile începură să scoată ghivecele cu mușcate în balcoane. George își cumpărase o Dacie albă și plimba cu ea, ba o studentă venită de cine știe unde, care nu știa orașul, ba o tânără soție care nu știa unde-i piața. Eu eram mereu acolo, la datorie, printre aluaturile atent frământate. Cât despre primăvară, pe mine nimic nu mă încânta…

În primele zile, conversațiile mele cu Mihai s-au rezumat la simplele formule de salut, nu mă interesa să mă încarc cu problemele altora. Treptat, a început să-mi propună să încercăm noi rețete de cornuri. Avea el o rețetă de la bunica sa, veche, dar bună. După mai multe insistențe, am cedat și am pus la dispoziția lui toate ingredientele necesare. Mi-era frică, totuși, că nu avea să facă ceva pe placul lui George, iar eu urma să mă aleg cu cuvinte grele. Mihai nu m-a dezamăgit, nici pe George. Cornurile sale s-au vândut în mai puțin de jumătate de oră, iar George a fost entuziasmat la ideea că Mihai poate să aducă vânzări mai consistente și profitul nostru urma, astfel, să crească.
Mai știa, acest bărbat, și biscuiți cu nucă, gogoși împletite, chec vanilat… și multe alte rețete pe care ni le-a pus la dispoziție, ajutându-ne să ne ridicăm în ochii clienților. Între timp, mă împrietenisem cu Claudia, soția sa și cu băiețelul acestora. Un năzdrăvan de 10 ani, pe care dulciurile tatălui său nu-l mai încântau.

Claudia era o fire deschisă. Îmi vorbea mereu de soțul ei, de defectele acestuia, de mofturile sale, dar și de calitățile lui. Într-o seară, când George scosese din cuptor niste cornete pe care le-a umplut cu o cremă după o rețetă de-a lui, întreaga stradă a căpătat parcă o altă alură. Parfumul de salcâm, aroma cornurilor vanilate… glumele pe care Mihai le făcea cu o naturalețe de care mie mi-era dor, toate acestea m-au făcut să zâmbesc. Am reflectat și asupra lui George. Era bine să nu mă consum prea mult. Doar îmi spusese: eram femeia vieții sale.

Zi de zi, Mihai prepara cele mai delicioase fursecuri, pâine de secară, pâine cu cartofi… și în fiecare zi reușea să mă facă să râd. În fiecare seară, când pleca, mai zăboveam la poartă, la câte o mica discuție. Despre pâine, despre copil, despre ciocolată, despre viață… orice subiect era temă de discuție. Dimineața începuse să vină mai devreme. Ne beam cafeaua împreună. Uneori stătea cu noi și George, dar de regulă pleca cu treburile sale și nu se întorcea decât seara târziu… sau chiar dimineața.
Trecuseră vreo șapte luni de când Mihai lucra la noi la brutărie. Lucrurile începură să meargă foarte bine. Eu trecusem de la rochiile gri și anoste, la cele de un albastru intens. Începusem să îmi aranjez și părul… să arăt a femeie. Îmi plăcea cum arătam. Cearcănele se mai atenuaseră. Nu-mi stătea rău nici când zâmbeam. Se apropia iarna, sărbătorile… toată lumea era prinsă într-un soi de frenezie, de bucurie. Uneori, Claudia mă ruga să-i dau liber lui Mihai, mai aveau de pregătit treburi prin gospodărie. Acele zile treceau foarte greu… Începusem să-i simt lipsa.
De Crăciun, Claudia ne-a chemat la ei acasă, la cină. George a acceptat. M-am îmbrăcat cu rochia mea preferată, lungă și strânsă în talie, cu decolteu și dantelă. Până și soțul meu fusese uimit de cum mă schimbasem. Când am ajuns la gazda noastră, cu o singură privire, Mihai a reușit să oprească lumea în loc. Am știut atunci că ceva iremediabil avea să mi se întâmple, chiar dacă negam, chiar dacă toate circumstanțele păreau potrivnice. Nu și-a dezlipit ochii de la mine, dar numai atunci când ceilalți erau preocupați spre alte lucruri: ciocolată cu rom și stafide, ruladă cu susan și alte astfel de bunătăți care, negreșit, captau atenția.

Am plecat cu teama că a doua zi urma să fim numai noi doi… și așa a fost. Dimineața următoare, după ce am băut cafeaua toți, Mihai a început să pregătească aluatul de pâine.
-Mai e nevoie de puțină făină, mi-a spus el, iar eu am desfăcut o pungă și am început să îi torn. Eram periculos de aproape unul de celălalt, așa că m-am retras rapid, fără nici un cuvânt. Era inacceptabil. Eu eram femeia unui singur bărbat, iar el era un bărbat căsătorit. Nu-și aveau sensul aceste apropieri. Întreaga zi s-a scurs cu o teribilă tensiune și cu vorbe puține. Seara, când am ieșit la obișnuita noastră discuție la poartă, mi-a îndreptat gulerul și mi-a spus:
-Poate ar fi mai bine să mergi în casă, e foarte frig…
-Da, e frig în seara aceasta, i-am răspuns și am fugit în casă, speriată că noi, doi oameni aflați în relații oficiale stabile, aveam să cedăm atracției care se instalase atât de intens.
-Așteaptă, mi-a șoptit după ce am închis poarta. Mi-a luat mâna, printre gratiile de fier a porții și mi-a sărutat-o.
O senzație ciudată, un tremur și o stranie tresăltare a inimii m-au făcut să închid ochii.
-Nu se poate, am șoptit, cu ochii închiși.
-Știu, mi-a spus cu vocea lui fermă… știu, a repetat și apoi, cu ochii închiși, i-am auzit pașii îndepărtându-se prin zăpadă.
În noaptea aceea, luna îmi zâmbea atât de aproape de geam, încât aveam senzația că puteam să o ating. George a venit abia spre dimineață. Mirosea a parfum de femeie și avea încă, pe gât, urmele pasiunii cu care se delectase întreaga noapte. Nu am suferit deloc, în sufletul meu nu era decât privirea intensă a lui Mihai.

Zilele următoare, am încercat să ne prefacem că nimic din ceea ce se întâmplase nu era real, însă de fiecare dată când ne apropiam, un puternic magnet al destinului, ne apropia și mai tare. Au trecut alte câteva luni, fiecare zi purtând cu sine tensiunea din ce în ce mai mare dintre noi. Aflasem de la Claudia, fără să vreau, că Mihai se purta, de la un timp, foarte ciudat, de parcă ar fi avut un secret.
Eram eu… eu eram secretul lui Mihai și inima îmi tresălta de emoție, însă nu aveam de gând să fac nimic, pentru că nici eu, nici Mihai, nu eram liberi, ci aparțineam unei alte relații, îndelungate, stabile… eterne și implacabile.

Nu era bine deloc și făceam eforturi uriașe să păstrăm aparențele. George m-a anunțat, într-o seară, că va trebui să mă descurc singură o săptămână. Venise, din nou, primăvara, iar George pleca întotdeauna câte zece zile, să reînoiască contractele cu furnizorii de prin alte părți. Știam că nu pleca niciodată singur, tot orășelul nostru știa, însă de data aceasta, nu m-am mai consumat deloc.
Hotărâsem însă, ca, pe perioada în care George era plecat, să pun capăt discuțiilor cu Mihai la poartă, seara. Voiam să mă împotrivesc acestei atracții, să evit ochii lui… să evit…

Seara, înainte să plece, i-am spus că nu mă simțeam în stare de discuții și m-am retras în casă. A simțit că mi-e frică, și lui îi era. A plecat fără să-mi spună nimic, iar eu m-am retras în vila imensă și rece a soțului meu, singură și cu inima plină de secrete. În baie, prin spuma cu aroma de mosc, începusem să-mi imaginez atingerile lui. Erau fine, erau aducătoare de fiori… însă erau interzise. Poate de aceea mi le doream atât de mult.

Sunetul soneriei de la intrare m-a făcut să mă trezesc din visare. Am ieșit din cadă, am pus un halat pe mine și am strigat că ajung imediat, gândindu-mă că era George care poate că se întorsese și nu avea chei.
Am deschis ușa și acela a fost unul din momentele care mă va urmări întreaga viață.
Era Mihai, iar ochii lui îmi spuneau că atracția aceasta era prea copleșitoare și nu mai puteam lupta cu ea.

Nu mi-a spus nimic, m-a prins cu o mână de mijloc, m-a apropiat de el și buzele lui le-au căutat cu pasiune pe ale mele. Ne-am iubit în noaptea aceea cu o pasiune cum nu trăisem niciodată alături de soțul meu. Se dezlănțuise o pasiune care fierbea în inimile noastre de un an de zile. Am trăit în noaptea aceea, cele mai sublime momente din existența aceasta… iar a doua zi, Mihai a plecat, lăsându-mi o scrisoare:

„Plec, pentru că ai devenit femeia inimii mele, pentru că mi-ai luat sufletul și l-ai pus lângă al tău, pentru că mi te-ai imprimat iremediabil în fiecare celulă a corpului meu, pentru că niciodată, oricât de multe vieți voi mai avea, nu voi mai iubi niciodată atât de mult cum te iubesc pe tine. Tu, iubirea vieții mele, ești soția altui bărbat, iar eu sunt soțul altei femei… însă dacă rămân, nu voi putea să nu te am în fiecare zi, să fii a mea pentru totdeauna… iar asta ar distruge ceea ce am construit până acum. Plec pentru totdeauna, deși știu că numai moartea va fi aceea care mă va face să nu mă mai gândesc la tine.

Mihai”

Mihai a plecat, împreună cu familia lui… și nu l-am mai văzut niciodată. Nu l-am mai căutat și nici el nu a făcut-o. Acum cinci ani am aflat că a plecat acolo sus… și de atunci simt că nu mai e nevoie decât să plec și eu. N-am reușit să ne împlinim iubirea aici, pe pământ, însă, cu siguranță, acolo sus, ne vom regăsi și vom lăsa inimile noastre să fie împreună.

Până atunci, la cei 89 de ani ai mei, cu 70 de ani de căsnicie alături de George, nu fac decât să le răspund celor care mă întreabă care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Suntem un model pentru tineri… unele fete vin la mine înainte de a-și lega viața de iubitul lor. Toate vor să știe care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Eu le spun că nu e nevoie decât de mult respect, de toleranță … și de foarte multă iubire. Le sfătuiesc să fie înțelegătoare, bune gospodine, să-și alinte soțul, să-i facă mereu surprize… și câte și mai câte. Le mai spun că nu e ușor, dar nici imposibil. Într-un cuvânt, le mint.

Autor: Rodica Puşcaşu