Singurii indieni buni – Stephen Graham Jones – Editura Litera
Singurii indieni buni – Stephen Graham Jones – Editura Litera
Autor: Stephen Graham Jones
Editura Litera
București 2025
Nr. pagini – 360
“Pentru ei, acum zece ani înseamnă cu o viață în urmă. Pentru tine e ieri.”
Stephen Graham Jones este un scriitor american de origine Blackfeet Native American, aparent una dintre cele mai importante voci ale horrorului literar contemporan. Este cunoscut pentru stilul său experimental, fragmentat și intens, precum și pentru modul în care integrează experiența indigenă în genuri considerate tradițional populare. Textele sale sunt adesea inconfortabile, ritmul este deliberat neregulat, iar violența nu este niciodată gratuită.
„Singurii indieni buni” este un roman horror profund atipic, care îmbină groaza viscerală cu o explorare dureroasă a vinovăției, identității și moștenirii culturale. Nu este o carte menită să distreze confortabil, ci una care neliniștește, provoacă și refuză explicațiile simple. Horrorul nu funcționează aici doar ca mecanism de sperietură, ci ca limbaj moral și cultural.
“Ridică faţa spre fulgii uzi, reci, închide ochii, strânge la piept ciuta micuţă căreia a început să-i spună fiică. N-a crescut atât de iute ca Andy și nici n-a mișcat de atunci de când a împuns cu picioruşul prin aer, dar o va face, Lewis o știe. Trebuie doar să o ducă acasă, pe pământul știut, la iarba pe care și-o aminteste. O va urmări cum crește pentru tot restul anului, o va păzi de coioți, de lupi și de urși, după care, când ciuta va fi în stare, o va lăsa să umble slobodă. Va rămâne în urma ei plângând de întristare, de fericire. Și totul, lupta aceea, va lua sfârsit. Basmele indiene se sfârsesc mereu circular. În buclă, corect? Alea bune, cel puțin.”
Publicat într-un context în care horrorul contemporan începe să fie despre mai mult decât supranatural sau comportamente profund perturbante, romanul lui Jones se distinge prin vocea sa narativă unică și prin modul în care se folosește de acest gen literar pentru a vorbi despre responsabilitate colectivă și traumă istorică.
Cartea este structurată în patru mari părți, fiecare centrată pe câte unul dintre membrii unui grup de prieteni din comunitatea Blackfeet – Ricky, Lewis, Gabe și Cassidy, care, cu zece ani în urmă, în cadrul unei vânători de cerbi desfășurată pe un tărâm interzis vânătorii, au trăit o experiență dramatică ce pare să nu fi fost niciodată pe deplin depășită. Această structură fragmentată reflectă atât destrămarea grupului, cât și ideea că vinovăția este individuală, dar consecințele sunt colective.
Romanul alternează perspectivele, registrele narative și chiar stilul frazei, ceea ce poate fi dificil pentru unii cititori, dar este esențial pentru experiența completă a textului.
Cartea se deschide cu povestea lui Ricky. Acesta trăiește în rezervație, încearcă să respecte regulile comunității, dar nu poate scăpa de pactul tăcut al trecutului. Deși este conștient de unde i se trage moartea dintre personaje, faptul că este prins între două lumi îi împiedică orice urmă de salvare. Moartea sa, deși puțin spectaculoasă, pare inevitabilă. Horrorul aici este mai subtil, construit din presimțiri, tăceri și sentimentul că pedeapsa nu poate fi evitată, doar amânată.
Lewis este cel de-al doilea personaj prezentat și, în multe privințe, cel mai tragic. Povestea lui domină celelalte versiuni. Trăind departe de rezervație, încercând să se integreze într-o viață normală, el este bântuit literal și simbolic de trecut. Moartea soției sale, Peta, într-o scenă extrem de violentă și șocantă, marchează clar intenția autorului de a nu menaja cititorul. Entitatea care îl urmărește pe Lewis – o figură care îmbină elemente de elan, spirit răzbunător și mitologie – este manifestarea unei crime comise în tinerețe: uciderea ilegală a unei căprioare gestante.
“Lewis însiră toti dinții într-o fisură a chitului dintre cărămizile vetrei. Nici unul, nici la ea, nu e fildeș
Se aşază pe jos, își trage picioarele spre piept şi își lasă bărbia în cuibarul dintre genunchi E un lucru pe care l-a săvârșit, un lucru care este cu siguranță săvârşit. De-acum, cu lunile, avioanele o să se prăbusească de pistă, iar corespondența o să se adune mormane la ușa oficiului poștal.
Pe lângă asta, două femei sunt moarte și probabil că n-ar trebui să fie.”
Această parte stabilește tema centrală: nimic din ceea ce este sacrificat, nu rămâne fără consecințe.
Gabe este personajul care încearcă cel mai mult să fugă. Relațiile sale eșuate, impulsivitatea și refuzul de a-și asuma responsabilitatea îl fac vulnerabil în fața forței care îi urmărește. Scena confruntării finale a lui Gabe este una dintre cele mai brutale din carte, iar moartea sa subliniază ideea că lipsa asumării este, în sine, o formă de vină.
“Acum, în sfârșit, pot începe următorii zece ani ai vieții lui. A venit vremea plății pentru ciuta aceea tânără, pentru toţi cei nouắ cerbi – ba zece, dacă se pune și puiul nefătat, numai că el, aşa de departe de rezervatie a reușit să se fofileze.”
Ultima parte schimbă radical perspectiva. Denorah, adolescentă și baschetbalistă talentată, devine punctul de echilibru al romanului. Ea nu este direct responsabilă pentru crima inițială, dar moștenește consecințele acesteia de la tatăl ei, Gabe. În cazul ei, entitatea antagonică își schimbă forma și motivația, iar confruntarea finală capătă o dimensiune ritualică. Finalul nu oferă o rezolvare clasică, ci mai degrabă o negociere între generații, o încercare de a opri ciclul violenței.
“Cât a fost mică, Denorah a absorbit poveștile acelea până la una, apoi, mai târziu, mama i-a spus sả aibă grijă în cuvintele cui se încrede. Povestile cu prieteni morți, pe astea totuși le crede în linii mari, fiindcă ar aduce ghinion să minți despre aşa ceva, iar tatăl ei e genul superstițios care are impresia că nimeni nu-și dă seama. Un exemplu ilustrativ: ziua aceea în care el, Ricky, Cassidy și Lewis au doborât toti cerbii de pe acel lot de vânătoare unde nu ar fi trebuit să se afle, cel de lângă lac? Nu a adus vorba despre asta niciodată, nici măcar ca să se apere, nici măcar ca să-i spună restul poveștii, că n-a fost cum pare, ce i-a spus tatăl ei vitreg nu e povestea adevărată, nu e cea cu talpa în pământ și fumul din aer, poc poc poc.”
Stilul lui Stephen Graham Jones este fragmentat, oral, uneori aproape haotic. Frazele sunt scurte, sacadate, reflectând modul în care gândurile apar în situații de stres extrem. Această tehnică poate fi frustrantă, dar este extrem de eficientă în crearea tensiunii. Violența este directă, nefiltrată, iar scenele grafice au rolul de a forța cititorul să confrunte consecințele morale ale acțiunilor personajelor.
Recomand cartea cititorilor de horror literar, nu comercial și celor interesați de ficțiune indigenă contemporană, familiarizați cu senzația de ambiguitate și disconfort. Pentru cei care nu ați mai parcurs o lectură scrisă într-un stil similar, este posibil să vă trezească intenția de a-l abandona.
„Singurii indieni buni” este un roman dificil, dar puternic. Nu oferă o lectură facilă și nu îți permite să rămâi spectator detașat. Este o carte despre consecințe, despre relația dintre om și natură și despre faptul că trecutul, mai ales cel violent, nu rămâne niciodată îngropat.
Verifică disponibilitatea cărţii în librăria online Libris.ro
