Ultima Poveste II – Nemuritoarea –  Ana Rotea – fragment

Titlu: Ultima Poveste II – Nemuritoarea 

Autor: Ana Rotea

Editura Datagroup

Categorii: Fiction, SF / Fantasy

  Zeul albastru al morții străbate domeniile oamenilor, mânat de o ură tăcută, veche cât lumea. Fratele pe care îl vânează rămâne de negăsit, iar singura care cunoaște taina ascunzătorii sale este o bătrână ieșită din legende — Nemuritoarea.

  Pe măsură ce zeul se apropie de ținta lui, lasă în urmă falii adânci. Unii muritori, răvășiți de viziuni, îi devin slujitori fervenți. Alții i se împotrivesc, neputând accepta ca o confruntare între titani să pecetluiască sfârșitul lumii lor.

  În mijlocul haosului, Nemuritoarea își joacă propria carte. Cu toate răsturnările de situație, profeția cunoscută drept Ultima Poveste se schimbă în prea mică măsură.

  Și nu pare să ducă spre salvare.

  Ana Rotea (n. 1978) a debutat în literatura pentru copii cu seria „Detectivii aerieni” (Arthur, 2016–2018). A continuat explorarea imaginarului cu romanul „Subteran” (frACTalia, 2022), o incursiune în lumea insectelor, și cu povestea „Fata-Lumânare” (frACTalia, 2025). Din 2024 scrie și pentru cititorii adulți, semnând seria dark fantasy „Ultima Poveste” (Datagroup, 2024–2025), din care „Nemuritoarea” este volumul al doilea.

Ultima Poveste II – Nemuritoarea

FRAGMENT

„În curând o răpunea setea, gândi bătrâna călcând apăsat în albia superficială a unui izvor. S-ar fi aplecat, cu mâna făcută căuș, lângă piatra din care apa țâșnea, și ar fi lăsat stropii curați să i se prelingă de pe degete în palmă. Ar fi sorbit căuș după căuș, fără oprire. Dar mâinile îi erau ocupate, iar ea nu avea timp nici cât să adune două guri din apa micului izvor. Continuă să meargă, plescăind nemulțumită. Când va întâlni următorul izvor, dacă va fi cu noroc, va bea pe îndelete. 

Baba Călina era, fără îndoială, singura vietate însetată de pe întregul domeniu Borviz. Pe oriunde ar fi luat-o, prindea cu urechea susurul vreunui curs de apă dintre cele care străbăteau în lung și-n lat domeniul râurilor. Fiecare smoc de iarbă plin de sevă și fiecare animal cu botul ud pe lângă care trecea dovedeau aceeași îmbuibare generală din apa minunată a Borvizului. S-ar fi găsit și pentru Călina câțiva stropi de apă rece, atât de rece și de bună, încât să-i sfârâie în gura încinsă, să-i intre direct în limbă și-n obraji, să-i aline odată setea…

Însă, oricât de chinuitoare îi era setea, altceva o îngrijora mai tare pe bătrână: Borvizul prin care umbla colcăia de dușmani neașteptați care-i luau rând pe rând urma. Ieșind din Pădurea Roșie a Munților Caloieni, Călina căutase să evite locurile pe care le bănuia bogate în evenimente neplăcute, adică aglomerate de militari. Alesese cu grijă un drum uitat ce străbătea domeniul apelor care aleargă, se încrezuse în locuri pustii dinspre care nu-i veniseră niciodată vești sângeroase. 

Nimerise cum nu se putea mai rău, trecuse drept pe sub nasul uneia dintre grupările de militari numite stele. Îi simțise pe Eroii stelei prea târziu, când deja o mânau din spate ca pe o oaie rătăcită. Iuțise pasul. Nu se mai oprise deloc, nici măcar pentru a se ușura, iar când nevoia o apăsa — urgent și des de când cu bătrânețea —, mergea crăcănată cât timp își slobozea șuvoiul galben. Degeaba. Ei nu renunțaseră la urmărire, ba chiar scurtaseră distanța până la ea.

— Norocul Babei, ce să-i faci! se tânguise ea scurt.

Probabil că nu ar fi trecut neobservată, indiferent ce cale ar fi apucat. Zgomotul făcut de neobișnuita roată de metal pe care o rostogolea peste pietrele drumului atrăgea atenție. Apoi, o expunea vederii dimensiunea pe care o căpătase ea însăși din cauza sacului din spate: își îngrămădise acolo leacurile și toate lucrurile utile și inutile de care nu se putuse despărți, de la vasele ciobite care-i erau dragi până la broaștele încă vii și cusute cu ață roșie la gură. 

Dar chiar așa îngreunată și uriașă cum se arăta, aplecată deasupra capacului de metal pe care-și petrecea rapid mâinile pentru a-l împinge peste deal sau pentru a-l reține la vale, echilibrând din șoldurile late sacul de deasupra-i, abia dacă-și pierduse un pic suflul. Făcea față urmăririi.

— Duce Baba, duce! își spunea deseori Călina.

La un moment dat, ivită de nicăieri, o copilă dintre cele noi își potrivise pasul cu mersul forțat al Călinei. Baba îi zărise coada roșiatică atârnându-i mai jos de poalele rochiei zdrențăroase, îi simțise mirosul de sălbăticiune și ghicise fără greș ce era fata, dar nu se temuse de ea. O lăsase să-i umble alături, în salturi jucăușe, mutându-i-se brusc când la stânga, când la dreapta. Ba mai mult: îi dăduse voie să o adulmece, iar fata își apropiase de gâtul Călinei nu doar nasul fremătător, ci și botul întredeschis, cu bale atârnându-i de colți albi, puternici. 

Sălbăticiunea ezitase să atace, de parcă n-ar fi știut de unde să o apuce pe bătrână. Era isteață, asemenea animalului din care își avea coada și alte părți de trup, iar felul în care bătrâna își vedea de drum fără nicio temere față de ea îi dăduse de gândit. În mod surprinzător, pentru a-și lămuri cu ce fel de pradă avea de-a face, încercase să-i vorbească Babei. Sunetele ei guturale arătau o neobișnuință a vorbitului, iar cuvintele i se repetau, sărăcăcioase. „Dar tu cum?… Dar tu ce?… Tu de ce?…” voia să știe fata. 

— Gha! Gha! râsese Călina, ascultând-o.

Tovarășa de drum cea roșcată nu-i putea schimba Călinei soarta nici în bine, nici în rău, iar bătrâna nu-și bătuse capul cu ea nici cât să-i răspundă la întrebări. Ridicându-și brusc nasul în aer, răsucindu-și nebunește urechile mari în toate părțile, pricepuse și fata că bătrâna aparținea unei haite de prădători mai puternici decât ea și se făcuse nevăzută.   

Din nou singură cu speranța ei de a scăpa, Călina trăgea să ajungă între oameni, de preferat în cea mai importantă așezare a domeniului. Acolo, și-ar fi oferit serviciile de moașă în schimbul protecției Dumanei, Mama Borvizului. Nu orice Mamă ar fi pornit un război pentru Călina, care, până la urmă, nu era decât o străină pe domeniul Borviz. Dar Baba auzise destule lucruri brave despre Dumana și miza pe ambiția de conducătoare a acestei tinere Mame. Dumana nu ar fi ezitat să se bage între o victimă vârstnică și bărbățoii care o jefuiau în casa ei. După fustele Dumanei, Călina s-ar fi aflat în siguranță.

Se grăbeau prin Borviz în bună înțelegere cu toții, urmărita cu capacul și cu sacul, iar urmăritorii cu armele zornăitoare care le anunțau pozițiile în preajma ei. Cercul dușmănos continua să se strângă, devenind clar că înaintarea bătrânei urma să se stranguleze înainte să pășească în vreo așezare — Călina înțelese asta, descoperind că militarii abia dacă se mai ascundeau de ea. 

Doi militari umblau în față, chiar pe direcția ei de mers, alții doi o încadrau din spate. Pe aceștia patru îi auzea foșnind vegetația, zăngănindu-și macetele, ba chiar îi zărea uneori printre crengile desfrunzite de toamnă. Însă vântul purta până la ea zvonul mai multor bărbați. Se aștepta deci să aibă și alți urmăritori care se țineau încă la distanță, gata să intervină, dacă ea le-ar face greutăți primilor. Călina știa prea bine cum acționa o stea, văzuse lucrurile de care erau capabili militarii: în locul unui Erou doborât, răsărea mereu altul, iar lupta continua până la finalul care le convenea lor. 

Cu adevărat de temut era militarul fără trup, mai marele urmăritorilor. Pe el îl simțea cercetând-o, măsurând-o, venind din toate părțile asupra ei. Călina își trecuse capacul prin spațiile pe care el părea să le ocupe, încercând să-l rănească, să-l risipească. Nu avea ce-i face, nici chiar blestemul scurt pe care-l pusese asupra lui nu-l atinsese, din moment ce vorbele ei otrăvite nu găsiseră trupul de care să se prindă. Deocamdată, mintea plutitoare a conducătorului de Eroi nu ordonase un atac, iar militarii nu dăduseră buzna să-i smulgă Călinei comoara din fier — căci ce altceva să vrea o stea de militari de la ea decât fierul? Oare și ei se temeau de ea?

— E puternică Baba, își zise Călina mulțumită, scărpinându-și iute mustața cu unghia lungă și răsucită a degetului mic. Nu vreți să aflați pe pielea voastră, băiețași, cât de puternică e!

Rostea cuvinte nu atât pentru cel nevăzut, cât pentru a se încrede ea însăși în ele. Înghițind un nod uscat care i se pusese în gât, Călina își aminti cum tremurase, cu ceva timp în urmă, când un alt grup de militari atacase așezarea Dalianului de peste munți, locul unde sperase să-și trăiască zilele rămase făcând pe moașa-cârciumăreasă. Atunci, Călina se pusese la adăpost în unicul beci al așezării, având deasupra ei capacul de fier și un strat gros de farmece. Băuse vin și așteptase sub pământ, în timp ce planul ei de a rămâne agățată de comunitatea din munți ca o căpușă adânc înfiptă sub piele eșua din cauza tatuaților cu arme cărora li se năzărise să-i omoare pe copiii Dalianului. Dormise rău în zilele de după exterminarea dalienilor, visând cum se scurgea peste ea, în groapa în care se pitise, sângele sătenilor tăiați de militari. 

— Nu erau copiii mei să-i apăr cu viața, își zise ea. Aveau Mamă! Nimeni nu poate spune că nu le-am slujit îndelung și din toată inima acelor nenorocoși de dalieni și…

Și, mai ales, Călina nu era luptătoare din fire, ci doar brava, doar încerca să supraviețuiască și să-și păstreze valorosul capac metalic. Temerea că și-ar pierde comoara îi speriase somnul mai mult decât viețile pentru salvarea cărora nu intervenise. Sărea cu un grohăit din culcuș, ori de câte ori visa că mâini tatuate cu mandale îi ridicau pe furiș capacul. Și iată că, pe drum spre o nouă casă, visul cel rău se adeverea, căci o stea de militari pusese ochii pe bogăția ei. Când și când, Călina se întreba dacă n-ar fi bine să predea capacul de bunăvoie, ca nu cumva să-și găsească sfârșitul apărându-și prostește metalul.

— Ba nu, mormăi Călina. E de fier Baba! Și fierul de fier nu se desparte…

Se opri. Nu trebui să-și ridice de tot privirea pentru a ști că nu mai putea înainta. Își culcă capacul în iarbă. Înfigându-și mâinile în șale, își îndreptă cu scârțâituri spatele. Abia apoi privi drept înainte și descoperi, cu un țipăt de falsă uimire, un bărbat așteptând nemișcat, la doar câteva brațe depărtare de ea. Sosise momentul confruntării. Știa că, dacă ea ar fi încercat să scape cu fuga, tânărul n-ar fi renunțat la postura lui mândră pentru a porni în urmărirea ei, însă un altul ca el, poate cel care se ascunsese în apropiere și dinspre care vântul aducea miros de cal, ar fi ajuns-o imediat. În plus, orice cale ar fi apucat, ar fi întâlnit alți militari plasați anume pentru a o bloca. Fuga fiind exclusă, Călina trebuia să accepte discuția de parcă și ea o dorea.”