Un cântec pentru Irene – Luis Alberto Urrea – recenzie
Un cântec pentru Irene – Luis Alberto Urrea – recenzie
Titlu: Un cântec pentru Irene
Autor: Luis Alberto Urrea
Editura Litera
București, 2024
Nr. pagini: 531
Suntem în 1943, în miezul celui de-al doilea război mondial. Irene Woodward fuge de iubitul său abuziv și, fără a-și anunța familia despre intențiile sale, se înrolează în echipele Crucii Roșii și pleacă pe front în Europa.
Temerea sa inițială legată de cunoștințele medicale inexistente este înăbușită în fașă deoarece noua echipă formată are rolul de a livra pe front gogoși calde, zâmbete și scrisori soldaților obligați să lupte pe front, departe de casă.
Prietenia sa cu Dorothy Dunford, o fată săracă din Texas, vânjoasă și lipsită de feminitate, este pilonul principal care ajută cele două fete să se confrunte cu ororile provocate de război.
Perioada de început a instrucției crează senzația de antrenament sportiv, obositor, combinat cu camaraderie, băutură și dansul la care participă seară de seară alături de alte fete înrolate și de soldații pregătiți să plece pe front. Temerile legate de necunoscut sunt înăbușite prin aceste mici escapade menite să echilibreze tensiunea emoțională la care aceste fete simple sunt supuse.
“Prima zi de instrucție fusese complet absurdă. Li se arătase cum să-și împacheteze lucrurile – două portjartiere, două perechi de jartiere. Dorothy și le aruncă pe ale ei. Apoi li se dădură lecţii despre jocurile de societate: care erau jocurile mai simple și mai rapide pe care să le câștige repede soldații în așa fel încât să se poată întoarce la treburile lor soldăţești. În niciun caz poker sau gin-rummy. Irene desenă jocurile în caiet. Li se arătă apoi, cu lux de amănunte ridicole, cum să se machieze, de către niște tipi care le explicară în termeni birocratici cum să facă ce făceau oricum de o viaţă, doar că acum ar fi urmat să o facă, vezi Doamne, corect. Arma lor secretă, aflară ele, era aceea că toate urmau să aibă grad de ofiţer. Dacă vreun soldat îndrăznea să fie prea familiar, puteau oricând să-l pună la punct invocându-și rangul superior. Dacă erau capturate de dușman, puteau avea anumite avantaje. Irene nici nu voia să se gândească la această eventualitate.”
Autorul anticipează nevoia personajelor de a fi călite, desensibilizate sistematic și pregătește terenul treptat pentru trecerea spre viața în bătaia focului. Abordarea sa este una romanțoasă, accesibilă, concepută special pentru a îmbrăca în straie confortabile moartea, boala, mizeria, teama, furia și singurătatea resimțită în tranșee.
Camionul cu gogoși calde pe care fetele le pregătesc pe front din ingrediente simple de bază, discuțiile purtate cu cei care își riscau viața zi de zi, jocurile, micile flirturi, dansurile, fac ca trecerea timpului să se scurgă altfel.
“Mergeau unde li se spunea să meargă. Săptămâni după săptămâni de perindat de la o treabă la alta – înapoi la Liverpool, să întâmpine echipajele de piloți care poposeau la bazele militare pentru a fi retrimisi în misiune; de aici, la docurile londoneze de la gura Tamisei; și înapoi la clubul ofițerilor, cu o după-amiază de servire la gogoșāria lor ambulantă, care nu era foarte departe de Gosfield Street. În timpul liber, împărţeau scrisori și pachete dintr-un camion. Oriunde se duceau, erau vedete. Fiecare soldat își dorea tratamentul oferit de Păpușelele cu Gogoșele. Un flirt, acolo. O cucerire de moment. Niște glume. Un clipit șăgalnic din ochi. Visau cu toții la un dans. Le sorbeau de pe buze cuvintele cu accent american. Tuturor le era dor de casă, chiar și acelora care habar n-aveau că le este.”
Dorothy este personajul care oferă o pată de culoare scenariului. Curajul său, glumele uneori deplasate, felul în care alege să conducă singură camionul de război modificat încât să permită încorporarea cuptoarelor de gogoși, a aparatelor de cafea, gume de mestecat, ziare sau viniluri cu muzică pe care fetele le puneau pentru a oferi soldaților alinare, toate aceste detalii oferă o notă romanțoasă a tragediei în mijlocul căreia se află fetele. Irene întruchipează latura matură, precaută, etică a acestei relații de prietenie. Curajul său nu este la fel de ostentativ, ci mai calculat și îmbrăcat într-o latură maternă manifestată față de bieții soldați de pe front.
“Pe măsură ce înaintau în inima Franţei, era tot mai clar că aveau de îndeplinit o treabă pentru care nu fuseseră instruite. În majoritatea serilor se trezeau că ascultă confesiuni. După ce terminau serviciul, femeile se așezau pe treptele din spatele autobuzului, fumând o tigară sau sorbind din ce băutură se găsea în seara respectivă. Acolo le găseau soldaţii. Aveau nevoie să stea de vorbă, iar ele învățaseră să fie tăcute, receptive. Şi sã nu critice niciodată coșmarurile și rușinea pe care veneau unii dintre ei să le mărturisească în secret. Era Marea Destăinuire. Promiteau că nu vor dezvălui niciodată aceste secrete nimănui – deși vorbeau despre ele în șoaptă când erau singure noaptea, și astfel ajungeau să poarte în suflet amarul atâtor străini. Unul dintre ei omorâse în bătaie un civil şi nu știa de ce. Altul se ascunsese sub un șopron prăbușit în timpul unui schimb de focuri, plângând de frică, fără să tragă măcar un glonţ. Și soldatul voia să se împuște pentru că nu reușea să-și oprească mâinile din tremurat și nu se putea opri din vomitat ca să adoarmă. Altul își sărutase colegul și acum îi era frică de el. Un căpitan le adusese scrisoarea de despărţire pe care i-o trimisese nevastă-sa din San Francisco și își frânsese mâinile tot timpul cât o citiseră. Scrisoarea mirosea a Chanel 5, ceea ce Irene și Dorothy găsiseră că era de o cruzime ieșită din comun.”
La scrierea acestui roman, autorul s-a inspirat din fapte reale, un detaliu de la care a plecat fiind activitatea depusă de mama sa în cel de-al Doilea Război Mondial ca și voluntară a Crucii Roșii.
Relația dintre Dorothy și Irene nu face altceva decât să întărească ideea că doar prin implicare, empatie, curaj și devotament, cele mai tragice lecții de viață se pot transforma în povești despre iubire, prietenie și descoperire de sine.
Personal, am ales să vizualizez partea pe care autorul a refuzat să insiste și anume aceea legată de fața oribilă a războiului și pentru a putea asimila lectura, dincolo de tendința de a o transforma în ceva accesibil și ușor de digerat, am rezonat doar cu părțile în care descrierile evenimentelor capătă nuanța vineție a ororilor. Altfel, aș fi catalogat cartea ca o scriere naivă potrivită pentru un scenariu de film cu final fericit, care alege să elimine din start efectele pe termen lung ale traumelor și tragediilor pe care un război le declanșează.
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti
