Poveste urbană cu iz strumpfesc

Poveste urbană cu iz strumpfesc

„Strumpfii: Satul Pierdut”

Poveste urbană cu iz ștrumpfesc

   Nici razele insistente ale soarelui, nici trecătorii grăbiți, cu fețele prea serioase pentru o dimineață de vară nu aveau să anunțe nimic din ceea ce a urmat…
   Sunt Ioana – o femeie simplă. În copilărie întârziam la școală pentru că urmăream filmul cu Ștrumpfii, acum, în calitate de adult, încă nu mi-am pierdut această pasiune.
   Doar că în ziua aceea, totul a fost posibil. Alergam – așa cum se întâmpla în diminețile în care mă trezeam târziu – spre autobuzul care niciodată nu avea suficientă răbdare. Îl pierdusem și de data aceasta, așa cum se întâmplase deja de atâtea ori… și mă gândeam cu groază la reacțiile șefului. Nu e ușor să dai explicații unui șef furios care te-a avertizat de nenumărate ori că orice întârziere echivalează cu o mare penalizare.
   Taxiul galben opri brusc, iar eu m-am aruncat efectiv pe bancheta din spate, sperând că automobilul va căpăta aripi și eu voi ajunge la muncă în timp util. Habar nu aveam că un simplu gând avea să inițieze o uluitoare călătorie.
 -Sper că n-aveți rău de înălțime, îmi spune șoferul de taxi în timp ce mașina se ridică deasupra blocurilor.
 -Cum e posibil așa ceva?! mă întreb, dar până să mă lămuresc, sunt deja în fața clădirii unde lucrez. În timp ce taxiul aterizează, îl văd pe șeful meu urcând scările. Nu mai am timp să-l întreb pe șofer cum e posibil ca mașina să zboare. E inutil… oricum nu mi-a folosit la nimic; șeful e deja acolo, iar eu nu sunt.
   Oricât de incredibil ar părea, în pragul ușii, stătea relaxat, cu o stranie privire admirativă, șeful meu. În mână avea o tavă pe care tronau două cești de cafea aburindă.
 -Ce-i asta? Ritualul de penalizare?! M-am întrebat eu, în timp ce el îmi strigă:
 -Bună dimineața! Vino în biroul meu! Avem ceva de discutat!
   Am pășit în biroul unde, de obicei, fiecare angajat iși lua doza de critici acide.
 -Felicitări, îmi spune invitându-mă să iau loc. Tocmai ai primit o promovare!
 -Promovare?! Credeam că penalizare… tocmai am întârziat… încerc eu să vorbesc.
 -Ei… nu-i nimic, se mai întâmplă, de fapt… tuturor ni se poate întâmpla, răspunde șeful împăciuitor, sorbind din cafea, cu privirea unui Papa Smurf înțelept.
   E greu să realizez de ce se întâmplă toate acestea, dar se spune printre noi, corporatiștii, că nu e de bun augur să te întrebi de ce… așa că am luat alura lui Smurfette și am mulțumit pentru această oportunitate de a-mi demonstra abilitățile. La ieșirea din birou, privirea acidă a colegei mele a insinuat că lucrurile nu se opresc aici. Și-a suflat cu putere șuvița de păr care-i ieșise – de supărare – din cocul perfect calculat, s-a întors zgomotos pe tocurile înalte și mi-a trântit câteva dosare pe birou.
 -O să ai o existență dificilă! a spus ea printre dinți, iar un alt coleg, pe care niciodată nu-l văzusem mulțumit, un fel de Groucy Smurf, o aprobă cu un zâmbet malefic.
 -Nu te supăra, colega! îmi spuse George, analizându-și sprâncenele în oglinda mică, pe care obișnuia să o țină ascunsă în palmă. George era foarte atent la imagine… exagerat de atent; avea atitudinea unui Vanity Smurf. Îi era indiferent dacă un proiect în care era implicat devenea sau nu un succes, dar considera că un fir de păr neascultător era un adevărat dezastru.
   Așa trecu ziua la job… cu laude interminabile din partea șefului, cu priviri admirative sau invidioase din partea colegilor, dar cu o nestăpânită mândrie în sufletul meu.
  La plecare, autobuzul era în stație. N-a fost nevoie să mai alerg.
 -Haideți, doamnă, vă așteptăm de jumătate de oră, dar… nu e supărare, îmi comunică – zâmbind amabil – șoferul de autobuz.
   Era clar… ceva nu era ca în celelalte zile… dar era bine, era perfect și mă simțeam ca în lumea strumpfilor, unde totul se termină, întotdeauna cu bine. Acasă, soțul meu mă anunță cu un ton de Farmer Smurf că rufele nu sunt doar spălate, ci și călcate și puse la locul lor, copilul are temele făcute și lecțiile învățate, florile sunt udate, iar cina este gata. După cină, urma să mergem și la cinema să vizionăm noul film de animație „Ștrumpfii: Satul Pierdut”.
   Nimic din toate acestea nu mi se păreau posibile… vedeți voi, soțul meu, corporatist și el, nici nu știe în ce zonă a casei e aragazul… n-ar fi știut unde e fierul de călcat… pentru că acasă obișnuia să fie un fel de Lazy Smurf.
   Mi se părea ireal ce se întâmpla, însă mi-am spus că vine o strumpfească zi în viața fiecărui om, când toate visele se îndeplinesc… În timp ce meditam la toate acestea, am fost puternic perturbată de un zgomot puternic.
 -Trezește-te, se auzi vocea îngrijorată a soțului meu! Iar o să întârzii!!!
   Mă ridic brusc și simt gustul amar al părerii de rău. Totul fusese un vis. Din păcate, n-am timp să analizez…. e târziu, e iarăși târziu.
 -Iar te-au uitat la Ștrumfi până târziu, mi-a reproșat soțul meu.
   Alerg… orașul e la fel de animat ca în filmul „Strumpfii: Satul Pierdut”. Viața reală are nuanța unui suc puternic acidulat. Părul îmi stă vâlvoi, ca unui personaj dintr-o comedie. Pierd autobuzul, șeful e deja acolo. Pe chipul lui, asemănător unui Gargamel, stau scrise cuvinte grele pe care le intuiesc cu iscusință.
Sunt Ioana, o femeie simplă, corporatistă, 90% zăpăcită, pe alocuri chiar suficient de concentrată. Am experimentat o zi perfectă… chiar dacă numai în vis… și trebuie să vă spun: cu sau fără penalizare, pe 31 martie 2017, voi fi prezentă la cinema pentru a viziona filmul „Strumpfii: Satul Pierdut”.

Articol scris pentru competiţia Spring SuperBlog 2017. Proba 10

Surse foto: Pinterest, lectiiparticulare

SIMILAR ARTICLES

6 COMMENTS

  1. Doamne, e super ! :D Felicitări! O să vizionez şi eu filmul animat când va apărea pe internet. :)

Leave a Reply