Adună-te – Judith Poznan – recenzie
Adună-te – Judith Poznan – recenzie
Titlu: Adună-te
Autor: Judith Poznan
Editura Lebăda Neagră
București 2025
Nr. pagini – 161
Născută în 1986 în Berlin. Judith Poznan este scriitoare și jurnalistă. A studiat literatura și jurnalismul la Universitatea Liberă din Berlin, iar de-a lungul anilor a publicat articole în ziarele locale și bloguri online, unde abordează teme legate de viața cotidiană, maternitate, relații și redescoperirea de sine.
Romanul despre care povestim astăzi este cel de-al doilea din cariera sa de scriitoare și a fost tradus la Editura Lebăda Neagră din limba germană de Andreea Scrumeda.
Cartea poate fi încadrată cu ușurință în categoria de autoficțiune, roman confesiv, căci personajul principal al poveștii este chiar autoarea. Ea își descrie propria viață, într-o manieră sinceră, introspectivă, presărată pe alocuri cu metafore cu iz ironic, explorând astfel lupta interioară a unei femei aflate la granița dintre dependența emoțională și dorința de autosuficiență.
Intenția autoarei, cel mai probabil, este aceea de a servi drept exemplu pentru femeile care se simt blocate emoțional în relații toxice și care încurajează această lipsă de normalitate tocmai pentru că nu se simt pregătite să trăiască, să existe, să-și creioneze o identitate personală în afara unui partener.
În cazul de față, Bruno, soțul ei este cel care pune punct relației, după o perioadă de distanțare fizică și abandon emoțional. Momentul retragerii lui din scena relațională nu fac altceva decât să lase în urma sa o femeie fragilă, casnică, incapabilă să jongleze cu sarcinile cotidiene, nesigură pe sine, fără un venit stabil și complet blocată mental în ideea pierderii bărbatului care se presupunea că îi confere formă și substrat.
“Eu și Bruno suntem amândoi adepţii convinși ai benzii adezive, asemănare care nu se poate descoperi la o primă întâlnire și care nu aduce o mare fericire. Cine scoate un strigāt și-si duce mâinile la inimă, spunând: ,,O, Doamne și eu iubesc banda adezivă!” Iubirea noastră comună pentru banda adezivă a ieșit la lumină abia în al doilea sau în al treilea an de relație. Într-un sertar se găsesc zece role de bandă adezivă în diverse culori. I-am citit lui Bruno odată un articol care spunea că unora le place să mestece banda. Numai cine iubește banda adezivă citește așa ceva cu voce tare și numai cine răspunde cu aceeași iubire ascultă cu interes. Am închis telefonul și m-am uitat la sistemul meu anti-șobolani, făcut din bandă adezivă și cărți stivuite. Mai erau două zile până să se întoarcă Bruno cu băiatul, de la mama lui din vestul Germaniei. Douã zilă în care trebuia să mă lămuresc dacă am văzut sau poate n-am văzut un șobolan în closet. Două zile în care trebuia să termin de scris cartea si să o trimit editorului. Și mai erau cinci zile înainte ca Bruno să se așeze lângă mine pe canapea și să-mi spună că relația noastră s-a încheiat.”
Forțată de împrejurări, Judith este nevoită să găsească căi de a se descurca între articolele pe care le scrie pentru a se întreține, împărțirea programului cu propriul fiu care își petrece jumătate din timp cu Bruno, menținerea unui nivel de anxietate acceptabil care îi permită să nu abandoneze orice fel de activitate în gospodărie, tentativele de a ieși din nou la diferite activități sociale unde să conștientizeze și să accepte fatul că este o mamă singură, recent abandonată de iubitul său.
“De când relaţia mea cu Bruno a ajuns la sfârşit, mă simt ca într-un ultim sprint pe traseul nostru. Dragostea este pentru alergători de rezistenţă, aşa spune lumea mereu, trebuie să-ţi raționalizezi puterea, nu trebuie să dai prea mult, nici prea puțin, ca să nu ţi se taie respirația. Ai nevoie de rezistenţă. Așa mi-am putut imagina eu întotdeauna că stă treaba cu relaţiile. Odată funcționează totul cum trebuie, apoi apare o criză, în faţa ta se află un munte de probleme, dar oricât de abrupt ar fi, alergi în continuare alături de celălalt. După principiul ăsta am funcţionat eu în ultimii ani.
Traseul pe care sprintez repede, unde acum mă doare totul, nu mai este traseul nostru. Bruno a încetat de mult timp să meargă pe el. Ar trebui să fac la fel și eu. Întrebarea care mă preocupă: Cât de rea va fi febra mea musculară?“
Un element ciudat mi s-a părut faptul că nu și-a denumit fiul în niciun fel. Cumva, dorința de a-i proteja identitatea nu se aliniază cu faptul că această carte este o autobiografie. Pe tot parcursul, fiul său apare menționat sub apelativul de băiatul sau copilul.
Se poate repera cu ușurință stilul de scriere al cuiva care a publicat mult timp articole despre independența emoțională, maturizare, relații, terapie sau regăsire de sine, stil care transformă acest roman într-un jurnal de blog, de la care ai pe alocuri dubii dacă își menține autenticitatea sau creionează povestea astfel încât să stârnească un anumit tip de emoții, unei anumite categorii de urmăritoare.
Despre carte s-a menționat ca fiind presărată cu mult umor plin de amărăciune, dar nu am regăsit acest aspect citind-o, căci adesea am avut senzația că autoarea se cenzurează intenționat, tatonând rezervat latura sarcastică, pentru a păstra în echilibru intenția de a servi drept exemplu, fără a periclita efectul dramatic al situației.
“Adună-te” poate fi o lectură potrivită pentru cei care caută povești de viață cu care să rezoneze, în momentele disfuncționale ale unei relații și care au nevoie ca la final să descopere că există speranță în noi începuturi și libertate în solitudine.
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti
