Arşiţa amiezii - Fragment din romanul Trăind clipa - Nina Marcu - Cadranul autorului

Arşiţa amiezii – Fragment din romanul Trăind clipa – Nina Marcu – Cadranul autorului

Arşiţa amiezii (Fragment din romanul Trăind clipa)

Arde soarele ca-n iad, frige pământul prin încălţări, de la atâta căldură, ierburile înalte te otrăvesc şi ele cu fierbinţeala lor, ciulinii se înfig şi mai adânc în carnea încinsă de soare. Nu adie nici pic de boare în Bărăganul cu vântoase şi ciulini, reliefat cândva în felul acesta de Istrati. Ajungem la apa Ialomiţei, care, un pic mai jos se contopeşte, ca într-o tainică îmbrăţişare, într-un singur fir, cu Dunărea. Pare de necrezut ca în pustietatea asta cumplită, fără picior de om, fără urlet de animal, fără frântură de floare, să orbecăiască, într-o continuă şi avană scurgere spre mare, Dunărea. Dacă n-ar fi pâlcul de copaci, răstignit adesea de apele prea mari, de dau pe din afară din matca trasată de mii de ani, care trădează prezenţa măreţului fluviu, nici n-ai şti din şosea că mergi aproape paralel cu acesta. Cerul, mai limpede ca ochii de fată mare, aruncă, aşa, ca din obişnuinţă, un ochi către pământ. Ştie că în acest punct de Bărăgan este cel mai adesea linişte. Pustiu. Nesfârşit. Mai nimeni nu traversează câmpia, pentru nimic. Şi acum, dacă nici arheologii nu sunt… Doar ciulinii, când bate vântul de stepă, se răzvrătesc şi o iau haotic din loc. Ca într-un ciclu, ei se reped buimaci spre apele Dunării şi Ialomiţei, dar şi spre şosea, pe unde trec maşinile spre şi dinspre mare. Ca un Bau-bau al pustietăţii.

Umblăm prin vipia nemiloasă, fără să dăm de niciun suflet. Dintre ierburi mai sare, când şi când, doar la o zgâlţâire mai serioasă a bălăriilor bronzate de soare, câte un fragment de ceramică roşiatică sau sticlă verde. Din neant – aşa pare în pustietatea asta – răsar pe malul Ialomiţei doi copilaşi, aşa ca la vreo zece ani fiecare, cu nişte oi. Nu multe. Câteva. Şi alea slabe şi cu blana plină de mărăcini. Ne îndreptăm spre ei, ca spre Mecca. Dacă sunt de pe aici, poate ştiu câte ceva despre târgul în care s-a născut Mihai Viteazul. Ne privesc curioşi, cu ochi mari, înroşiţi şi ei nefiresc de soarele Bărăganului – pârleşte tot soarele ăsta – cum ne apropiem de ei şi de oile lor.

─ Salut, băieţi! le strigă de mai departe Cristi, ca să nu-i sperie.

Ei mormăie ceva şi stau în expectativă, gata, dacă e cazul, să o ia la sănătoasa, cu sau fără oi. Ce naiba caută nişte străini pe plaiurile astea, prin bălăriile astea, probabil că se întreabă peste măsură de miraţi.

─ Mă, ai cui sunteţi voi? – întreabă inspectorul principal, amuzat de spăimoşenia celor doi.

De parcă ar şti cine sunt părinţii micuţilor… Unul dintre ei îşi şterge nasul cu mâneca flanelei şi ne priveşte atent. Celălalt scuipă pe mai departe la seminţe, mai ceva ca Mărgelatu, şi pare că are buzele pecetluite.

─ Mă, n-aveţi limbă? V-au mâncat-o vârcolacii?

Şi cel cu mâneca de colo:

─ Ba da, nene, da’ n-avem voie să vorbim cu străinii, că a dispărut vreo doi copii din zona Hârşovei şi toţi părinţii aşa ne-a zis: să nu mai stăm la taclale cu străinii. Da’ să ştiţi că ăsta e ăla micu’ al lu’ Fane Farfuzache şi eu sunt de-al lu’ Costea Izbândă. Îi ştiţi, nu?

Cristi face un semn din cap, care, sinceră să fiu, nu ştiu dacă înseamnă da sau nu. Cel cu seminţele îi dă celuilalt un ghiont. Adică „de ce ai spus, mă prostule?”. Dar puştiul mai vorbăreţ îi arată pumnul şi aşteaptă parcă alte întrebări. Cristi se aşează pe un dâmb lângă ei, mă trage şi pe mine pe genunchiul lui – băieţandrii îşi dau coate, când văd că mă aşez – şi continuă interogatoriul:

─ Astea sunt oile voastre?

─ Da, zice vorbăreţul. Aveam mai multe, da’ pe unele le-a mai luat apa, că pe aici vine des apa, altele au murit de boala oii nebune.

─ Pe bune? I-auzi, dom’le, ce chestie. Îmi pare rău. Boala oii nebune… Naşpa, serios… Pe aia sură în frunte o cheamă Bisisica?

─ Ce-ai, nene? Că oile nu are nume. Numai câinii. Eu am unul acasă şi-l strigăm Gore. Ăsta are unul Costel. Zi, mă, nu-i aşa?

Celălalt nu zice nimic, îi dă iar un ghiont prietenului lui şi scuipă cojile de seminţe printre ierburile Bărăganului.

─ Mă, da’ voi de Mioriţa aţi auzit? O ştiţi?

Puştanii se privesc încurcaţi. Şuşotesc ceva câteva clipe, apoi vorbăreţul zice:

─ N-o ştim, nene, că nu e de la noi din sat. O fi de la Vadu Oii, din partea aia… Că i-am auzit pe ăia mai mari de una Mioriţa, care cică e caşto rău, rău de tot…. Ştii ce-i aia? Caştoacă de un catralion de ori. Şi Mutulache zice…

Aproape că nu mai putem să ne strunim pântecele de râs. Dar inspectorul principal, că doar de aia e inspector principal, are stăpânire de sine:

─ I-auzi… Caştoacă, îîî… Ca lumea… Mă, da’ de Mihai Viteazul aţi auzit?

─ Hai, nene, ce naiba… Ne-a spus şi doamna la şcoală de el.

─ Vă duceţi şi la şcoală?

─ Pi ne mai ducem, că nu ne dă directoru’ alocaţia.

─ Şi ce-a zis doamna că a făcut Mihai Viteazu’ ăsta? A fost bun sau rău?

─ A fost cam preşedinte, aşa. Şi a zis doamna că a luptat cu turcii la Călugăreni.

─ Dar unde s-a născut, ştiţi?

─ Acasă la mama lui… zice vorbăreţul şi râde ca de o glumă bună.

─ Bă, prostule, s-a născut aici la Oraşul de… Nu pot să zic cuvântul, că e prostie şi a zis mama că mă duce la popa să-mi taie limba dacă mai vorbesc prostii.

Izbucnim de-a dreptul în râs. Vine din inimă, din noi. Mă dor fălcile de atâta râs, îmi curg lacrimi pe amândoi obrajii.

─ Da, nene… zice Mutulache, intrigat de reacţie şi că nu e crezut. Aşa e cum spun eu… Că l-a mai dus mă-sa pe unul. Şi popa a umblat cu bisturiul după el. Da’ zău că e aşa cum spun: Mihai Viteazul s-a născut aici, prin locurile astea. Chiar aici…

─ Băi, Mutulache… De unde ştii tu, mă? Te-ai făcut dăştept?

─ Ştiu, mă, na… I-am auzit pe ăia care umblă după potcoave de cai morţi pe câmp. Aşa zicea, că Mihai Viteazul s-a născut aici şi mă-sa era bogată şi avea cazan de ţuică. Şi mai avea şi corăbii cu care făcea negoţ cu turcii. Şi cu alţii, dar mai mult cu turcii. Că de aia s-a şi luptat apoi Mihai Viteazul cu turcii, că ăştia a cam păcălit-o pe mă-sa la cântar. Na, ca să ştii…

─ Şi ce mai spunea, mă, săpăligătorii?

─ Ce să mai zică, mă, ce să zică? N-am stat mereu pe lângă ei, nici pe lângă ăia care sapă. Că angajează cu ziua oameni dân sat care sapă, nu sapă ăia… arhiologiştii… sau cum le zice. Dar când dau de bucăţi de alea de oale se contrează. Unul zice aşa, altul altfel… Dar eu ştiu că Mihai Viteazu’ s-a născut aici. Era bogat şi mă-sa era frumoasă. Avea, cică, şi slugi la găini, la vite, la bucătărie, pân curte. Şi vindea ţuică la beţivi. Cum ar fi la birt la noi, azi. L-am auzit eu pe unul că aşa zicea. Da’ ne-a zis nouă doamna că lu’ Mihai i-au tăiat inamicii capu’. Nu trebuia să-l taie aşa, ca la găini, că era şi el om. Şi nici nu e îngropat aici, că n-a vrut să dea familia bani să-l aducă acasă la el. Sunt nişte cruci spre Dunăre, pe grind, da’ cică a lui nu e.

─ Ete, Mutulache, ce-a mai vorbit. Vezi, mă că poate rămâi fără limbă, că tot ţi-o taie popa, la cât ai vorbit acum.

─ De-te dracu’, mă, că nu-mi pasă de ce zici tu…

─ Hei, băieţi… Nu-i frumos să vorbiţi aşa. Mai bine spune-ne, Mutulache ce e cu crucile alea. Despre ce cruci vorbeşti, că n-am văzut nimic pe aici?

Gând la gând… Parcă e telepatie între noi, aşa întreabă inspectorul principal ce-mi trece şi mie prin cap. Da, nu am văzut, de când bântuim pe aici, nicio cruce. Unde să fie şi ce poveste să aibă ele, aici, în plin Bărăgan?

─ Este, nene, nişte cruci… Dacă-ţi spun… Este în partea aia, acolo, unde se varsă Ialomiţa în Dunăre. Că acolo – i-am auzit eu pe arheologişti – a fost un sat, care-i zicea Piua Pietrii…

─ Petrii, bă boule, nu Pietrii. Piua Petrii… Că şi la mine acasă se vorbeşte despre satul ăsta. A venit apa, nene, şi l-a luat. S-a umflat şi Dunărea şi Ialomiţa şi au înecat satul care era pe un grind. Pe un dâmb d-ăsta, adică, da’ aşa le zice pe la noi, grinduri. Cică era apă mare, care a luat tot. Înainte era şi şcoală, şi coperativă acolo… Magazin sătesc, adică… Era şi pomi, era şi case, şi biserică… Îţi dai seama ce apă mare a fost dacă a acoperit şi turla bisericii? Eu numai la asta mă gândesc când aud de apa aia. Dacă a astupat ea şi turla bisericii, a fost mare rău. Că biserica e cea mai mare. Şi cimitir era în satul ăla. Şi acolo au fost îngropaţi toţi morţii care au murit. Crucile este ridicate pentru morţi. A lui Mihai Viteazu’ nu e, că ne-a zis şi doamna la şcoală. Da’ cică crucile astea, nene, fuge.

─ Cum adică fug crucile? Sunt la vreo întrecere, la vreun concurs de fugă? Cine le aleargă?

─ Io vorbesc serios, nene. Fuge… Adică merge… Nu stă şi ele într-un loc, ca toate crucile. Că la toate cimitirele crucile stau pe loc. Aici se plimbă…

─ Aha, sunt plimbăreţe… Dar de ce spui tu asta?

─ Pi dacă aşa e… Ştie toată lumea. Şi ăia care sapă. Că zice că dedesubt, în pământ, este nişte comori ascunse şi morţii nu au linişte până nu se găseşte aurul ăsta. Serios, zău… Ce, crezi că aş minţi? Ştie şi Mutulache. Spune, mă şi tu…

─ Da, aşa este. Ştiu…

─ Şi ce mai ştiţi, măi băieţi? Mai sunt poveşti de-astea?

─ Da’ de ce te interesează, nene? Că nu a mai venit nimeni să pună întrebări pe aicişa despre crucile care se mută.

─ Am văzut din şosea că aici s-a născut Mihai Viteazul şi am fost curioşi să aflăm mai multe despre locul naşterii domnitorului unirii. Pe aici nu e nimeni, niciodată?

─ Este, cum să nu fie… Jos, la cruci, este pescari care vine să dea la peşte. Şi i-am văzut şi pe doi dintre ăia care sapă la gropi.

─ Adică pe cei angajaţi cu ziua sau pe arheo… arheologişti, cum le ziceţi voi arheologilor?

─ Nu, pe ăştia din urmă. Că ăia care fac gropile, angajaţi cu ziua, ce să caute pe câmp la ora asta, când arde soarele de nămiază? Ei e pe la cârciumă, că nu au altă treabă.

─ Ok, măi băieţi… Ne-a părut bine că v-am cunoscut. Noi ne ducem să-i căutăm pe arheologi, să vorbim cu ei. Să aveţi grijă de oi. Şi, evident, şi de voi. Şi să vă duceţi la şcoală, că doamna învăţătoare vă mai spune şi alte lucruri interesante. Şi poate ne mai vedem la vară, să ne mai spuneţi şi nouă. Hai, bateţi palma aici…

─ La revedere, nene! spun puştii fericiţi, în timp ce bat palma cu Cristi.

─ Ia staţi un pic! – îi strigă acesta, când ei se îndreaptă către oile răsfirate pe câmp. Uite, să vă cumpăraţi şi voi o ciocolată.

Şi le întinde o hârtie de o sută de mii de lei vechi.

─ Săru’mâna, mulţumim… Să-ţi trăiască familia, nene, şi iubita…

─ Mă, să nu vă prind că vă luaţi ţigări! Aţi înţeles?

Cei doi dau din cap şi se îndepărtează. Ne uităm unul la altul şi ne chinuieşte, nu ştiu de ce, sau poate că ştiu, acelaşi surâs. Mă cuprinde cu ambele braţe, aşa cum stau de vreme bună pe piciorul lui, şi îşi îngroapă capul în umărul meu. Tăcem câteva clipe. Apoi îl întreb:

─ Nu vrei să ne ridicăm, inspectore principal? Că poate te doare piciorul… Ţi-o fi amorţit de când stăm aşa… Şi stăm de ceva vreme.

─ Nici nu mă doare, nici nu mi-a amorţit. Mă simt excelent. Nici nu se poate să se simtă mai bine un om… Nu m-aş mai mişca din poziţia asta niciodată.

─ Nici ca să dai o fugă până la mare?

─ Nici… Doar dacă acolo găsesc una şi mai bună…

─ Te pricepi la oameni. Ştii să vorbeşti şi cu copiii, pe limba lor, aşa ca să înţeleagă… Aş zice că eşti tare, inspectore principal de la Investigaţii Criminale. Dar tot trebuie să ne ridicăm, căci arde al naibii soarele ăsta şi m-a pârlit până la ficaţi.

─ Ok. Hai să vedem ce e cu crucile alea plimbăreţe şi să vorbim cu… arheologiştii. E bine aşa? Eşti de acord?

Cadranul autorului

Autori români

Nina Marcu

 

 

***Arcidalia Ghenof(Arci)***Sunt o mamă şi o bunică împlinită, pe primul loc fiind întotdeauna familia. Îmi place muzica de calitate, îmi plac călătoriile (din păcate acum doar virtual), îmi place să-mi fac prieteni cu aceleaşi preocupări ca şi mine. Dar marea mea pasiune (aproape un drog) sunt cărţile, citesc orice gen, dar preferatele mele rămân thrillerele. Lecturile m-au ajutat întotdeauna să evadez din cotidian şi să trec peste toate greutăţile. Şi aşa, ca să închei un cerc, în adolescenţă am colaborat la o revistă, acum la un site care simt eu că mă reprezintă, chiar dacă de mult timp nu mai pot purta tocuri. Mă bucur să fac parte din echipa voastră! (mai întineresc şi eu puţin)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.