Atunci când era mereu duminică, de Ștefan Mitroi – recenzie

Editura Rao, 2017

Număr pagini: 176 

Coperta de pictorul Ștefan Câlția

    Atunci când era mereu duminică – un univers pictat.

  …iarna îmi plăcea cel mai mult. Ziceam că este duminică. Atunci când ningea. Indiferent de ziua care era.

   Ștefan Mitroi este un scriitor și jurnalist român, care a văzut lumina zilei la 5 mai 1956, în localitatea Siliștea, din județul Teleorman, într-o familie de oameni simpli. Copilăria trăită cu nesaț, în satul care-i va fi leagăn al amintirilor, va deveni mai târziu metaforă a creației și loc de refugiu pentru suflet. A debutat în adolescență cu versuri în revista Astra din Brașov, iar ca prozator, în 1983, în Suplimentul Literar al revistei Scânteia Tineretului. 

   De-a lungul vieții, Ștefan Mitroi a desfășurat o amplă carieră profesională. Ca procuror, pentru care s-a pregătit, istructor la Casa de Cultură a Studenților din București, redactor și director de reviste și ziare, președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, consilier de cultură și presă al MAI și om de televiziune. Din 2007, este șef de departament și cadru didactic la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza. Cu toate acestea, nu s-a îndepărtat niciodată de marea sa pasiune – literatura, publicând numeroase volume de proză, poezie și dramaturgie. Este important de menționat volumul Dulce ca pelinul ( publicat în 2008), pentru care a primit premiul Ion Creangă din partea Academiei Române, în 2010. Autorul recunoaște într-un interviu că preferă proza, deoarece ea adună, cred, toate genurile la un loc. Așa cum le adună, fără să se ia, desigur, după proza mea, viața.

   Romanul Atunci când era mereu duminică a venit în viața mea într-un moment în care fusesem marcată de lirismul operei Hertei Müller, dramatic și agonizant, cu dureri cântate la colțuri de lagăr, acompaniate de Îngerul Foamei, mereu vigilent și pofticios. Și Ștefan Mitroi își „cântă” sentimentele, însă parcă în joacă, deoarece nu lasă nicicând impresia că și-ar fi șlefuit îndelung fraza, până s-o așeze definitiv pe hârtie. Martoră stă explicația alegerii picturii lui Ștefan Câlția pe copertă: reprezintă felul în care arată scrisul meu când mi-l închipui tradus în culori.

   În copilărie, e mereu duminică, iar personajul-narator se bucură de libertatea unei vieți tihnite. Fiind singur la părinți, se face rudă cu dudul din curte, care-l ascultă doar pe el.  Cu toate că mi-e frate, dudul n-are cum să fie și copilul părinților mei. Nu pot să fiu asta decât eu. Când se coc dudele, am cu cine sta de vorbă. Curios din fire, pune întrebări celor mari, iar răspunsurile primesc la el o valoare de neprețuit, foarte serioasă pentru el și înduioșătoare pentru cititor. De exemplu, din ce sunt făcuți oamenii? Popa Cârlig zicea că suntem făcuți din pământ și-n pământ ne-ntoarcem! Copilul s-a uitat o zi întreagă în oglindă să vadă dacă e vreun pic de adevăr în ce spusese preotul; a găsit doar în călcâie, în crăpături, niște țărnă, în altă parte nimic. Pe el l-au conceput părinții din florile câmpului. Mătușa Ivana era făcută din lumânări. D-aia e sora tatei atât de galbenă!

            Tataie Gheorghe e făcut din flori de Mâna Maicii Domnului. Miroase a om bun urma lui. N-ar strica să-i strângi într-o sticluță mirosul și să torni câte o picătură pe pernă înainte de culcare.

            Mamaia Nicula e făcută din floare de salcie. Îi place să plângă din orice.

            Mamaia Tudora e făcută din floare de ciulin amestecată cu iasomie. Înțeapă cu vorbele… […]

            Tata din floare de pelin. Gândește dulce, dar vorbește amar.

Mama din busuioc. Atunci când mă spală pe picioare simt cum încep să-i miroasă mâinile a sfințenie.

            Fiecare membru al familiei este important pentru copil, așa că acesta îi oferă fiecăruia câte o ploaie, după caracter, după obiceiuri. Numai bunica primește o ninsoare albă ca părul acesteia. Dintre toți, cea mai importantă ființă este mama, iar plecarea acesteia la spital e resimțită dureros, chiar dacă bunicii îl înconjoară cu nesfârșită afecțiune. Într-o zi, copilul vede în casa verișoarei o mașină de tricotat și un maldăr de gheme, cu numele aparținătorului pe fiecare. Înseamnă pentru el că oamenii nu umblă cu viețile la ei; le țin înfășurate în ghem. Așa că ia ghemul vieții mamei și-l deșiră, dorind să vadă cât e viața mamei de lungă. Știe că trebuie să se oprească la cimitir.

   Naratorul își însușește valori importante, învață despre bine și rău, despre credință și respect, despre umanitate și deznădejde.

,,Țara e un cuvânt despre atunci când e război și oamenii tineri sunt trimiși să moară pe front tocmai când le e cel mai drag să trăiască!”

   Doamne, nu există episod în cartea aceasta care să nu fie demn de a fi relatat, dar mi-e teamă să nu vă răpesc din farmecul lecturii! În cele nici 200 de pagini, Ștefan Mitroi crează un univers rural de un farmec aparte, cu sărbători de peste an și evenimente majore din viața satului, la care participă fiecare. Un univers pictat prin ochii curați ai unui copil, la care privim cu nostalgie toți cei care am uitat pentru un an, doi, nouă, cum am fost și noi cândva. Atunci când și noi auzeam caii din pereți și puteam fi oricine voiam să fim. Atunci când și pentru noi era mereu duminică… .

Cartea Atunci când era mereu duminică, de Ștefan Mitroi poate fi comandată de pe site-ul Libmag.ro

Recenzii cărţi autori români