Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

   Pentru noi, iubitorii de cărți, scriitoarele joacă un rol important, căci reușesc de fiecare dată să ne facă viața mai frumoasă, să ne aducă zâmbetul pe buze prin cuvintele pe care le aștern pe hârtie. După o zi obositoare, ce poate fi mai potrivit decât o carte bună pentru relaxare și eliberarea de stresul cotidian? Nimic, evident. De aceea ne-am decis să vă prezentăm 4 scriitoare care ne-au marcat, care ne-au fascinat cu cărțile lor, sperând ca astfel să le putem mulțumi. La mulți ani tuturor femeilor, scriitoare sau nu! Să fiți iubite, căci meritați asta din plin! Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

1. Adelina: 

Charlotte Brontë

   Charlotte Brontë (21 aprilie 1816 – 31 martie 1855), cea mai mare dintre cele trei scriitoare ale familiei Brontë obişnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell în scrierile sale, dat fiind că la vremea aceea scriitorii de gen feminin întâmpinau numeroase prejudecăţi. Cea mai cunoascută carte a sa este “Jane Eyre”. De recunoaştere şi apreciere s-au bucurat de asemenea “Shirley”, “Villette” şi “Profesorul”, deşi succesul acestei din urmă cărţi a survenit abia la doi ani după moartea autoarei şi după ce fusese respinsă de la editare de 11 ori pe timpul vieţii.

   În familia Brontë destinele par să fi fost inevitabil marcate de boală şi tragedie; din cei şase copii ai familiei, toţi decedează devreme. Mama însăşi decedează la numai un an după naşterea mezinei, Anne. Totuşi, ca o compensare, viaţa a înzestrat pe toate cele trei surori Bronte cu darul priceperii în ale scrisului, iar posteritatea beneficiază de frumoasele roade ale muncii lor, cu atât mai preţioase, poate.

   Dacă este să fac o comparaţie cu primul roman al lui Charlotte, Profesorul, sau chiar şi cu cel mai de succes, Jane Eyre, aş spune că între stilul sau şi al lui Emily (La răscruce de vânturi ) diferenţele sunt semnificative. În vreme ce prima este mult preocupată de reguli morale, conduită, principii, Emily scrie despre iubirea care arde, despre pasiunea care macină, despre personaje extrem de temperamentale şi puternice.

   „Respectul se pune la temelie, afecţiunea la parter, dragostea la etaje. (…) Interesul va fi cimentul care va uni toate pietrele între ele.” (Profesorul) – este un citat care o dezvăluie, aş zice, destul de bine pe Charlotte. Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

   Profesorul, prima opera narativă a celebrei romanciere, a fost scrisă în anul 1845 şi are la baza secvenţe din experienţă de viaţă proprie în oraşul Bruxelles, unde a studiat limba franceză. Romanul se înscrie fără echivoc în rândul creaţiilor clasice ale literaturii engleze furnizând cititorilor tipologii umane bine conturate, reuşite analize morale şi psihologice. Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

   În el găsim detaliu, descriere, analiză psihologică, tonalităţi alb-negre, mesaj social, décor şi atmosfera tipic-englezească. Ceea ce stă frumos rânduit în celelalte cărţi ale sale, sau ale surorilor, va las să descoperiţi singuri. Desigur, dacă va încadraţi în categoria celor pasionaţi de literatură clasică englezească (cum este şi cazul meu). Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

  2. Cosmin:

Deborah Harkness (n. 5 aprilie 1965)

   Am făcut cunoștință cu Deborah în urmă cu ceva timp când am citit „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” și „Școala nopții”. Primele 2 volume ale magnificei serii fantasy „All Souls” m-au fascinat, savurându–le pagină cu pagină. Povestea de dragoste dintre Diana Bishop – vrăjitoare, istoric și alchimist, și Matthew Roydon (de Clermont) – vampir, om de știință, este încântătoare, cu suspans, primejdii și romantism la tot pasul. Aștept cu nerăbdare să citesc și „Cartea vieții”, deși voi avea o urmă de regret că am terminat această   trilogie superbă… Dacă nu le-ați citit până acum, nu mai așteptați!

   Deborah Harkness este ea însăși profesor universitar și istoric al University of Southern California. A fost inclusă în programe prestigioase, precum Fulbright și Guggenheim, și a primit, de asemenea, o bursă de la National Humanities Center. Cea mai recentă lucrare universitară a ei este o cercetare despre Londra elisabetană și revoluția științifică. Cert este că are foarte mult talent, este sensibilă, profundă, reușind să-l teleporteze pe cititor în trecut. Eu îmi doresc să urmeaz aceeași carieră ca a ei și, cine știe, poate voi reuși cândva s-o cunosc personal pe Deborah Harkness și să-i cer un autograf.

  Doresc să împărtășesc cu voi câteva fragmente din cărțile ei pentru a vă convinge de măiestria cu care mânuiește condeiul:

„Timpul pe care îl petrecusem cu mama mea fusese prea scurt, însă în șapte ani mă învățase multe. Îmi aminteam dragostea ei necondiționată, îmbrățișările ce păreau să cuprindă zile întregi și felul în care avea mereu dreptate atunci când eu simțeam nevoia asta. Era așa cum spusese Matthew: copiii au nevoie de dragoste, de o sursă sigură de confort și de un adult dornic să-și asume răspunderea pentru ei. Era vremea să încetez în a trata sejurul nostru aici ca pe un seminar avansat în tainele Angliei shakespeariene și să-l recunosc drept ultima și cea mai bună ocazie pentru mine de a pricepe cine sunt, altfel încât să-mi pot ajuta copilul să-și înțeleagă locul în lume.”

„Aceasta a fost ultima licărire a lui Mathew Claimont, omul de știință modern, pe care aveam s-o mai văd. Bărbatul ce se îndrepta spre ușă nu mai era un profesor universitar la Oxford, ci un prinț renascentist. Om de știință. Vampir. Războinic. Spion. Prinț. M-am întrebat ce avea să-mi mai dezvăluie călătoria noastră despre bărbatul complicat cu care mă căsătorisem.”

„Eu l-am măsurat scurt din cap până-n picioare, dar ochii lui erau aţintiţi asupra mea. Din partea opusă a încăperii, păreau negri ca noaptea, privind fix în sus de sub sprâncenele groase, la fel de negre; una dintre ele ridicată într-o curbă care sugera un semn de întrebare. Chipul lui era într-adevăr izbitor – cu toate planurile şi suprafeţele bine definite, cu pomeţi înalţi întâlnind sprâncenele ce îi adăposteau şi-i umbreau ochii. Deasupra bărbiei se zărea una dintre puţinele trăsături care lăsau loc pentru blândeţe – gura mare, care, la fel ca şi mâinile prelungi, părea lipsită de sens.”

„Ţine minte, Diana: Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul. Este emoţia fundamentală care stă la baza artei şi a ştiinţei autentice. Cine nu ştie asta şi nu se mai poate minuna, nu mai poate fi uimit, e ca şi mort, iar ochii săi sunt înceţoşaţi.”

„În bezna luminată de lumânări a dimineții de Crăciun, am simțit forța tăcută a iubirii împărtășite. Nu mai eram un meteor singuratic ce se mișca prin spațiu și timp, ci devenisem parte a unui complex sistem planetar. Trebuia să învăț cum să-mi păstrez propriul centru gravitațional în vreme ce eram smucită încoace și încolo de astre mai  mari și mai puternic decât mine. Altfel Matthew, familia de Clermont, copilul nostru, dar și Congregația riscau să mă arunce de pe orbită.”

3. Sorina:

Rodica Ojog-Brașoveanu (28 august 1939 – 2 septembrie 2002)

   O scriitoare română de excepție, o femeie avant-la-lettre. Asta a fost Rodica Ojog-Brașoveanu, o scriitoare înaintea vremii ei. Însăși ea spune că dacă s-ar fi născut într-o țară mai din Vestul Europei, altfel ar fi stat lucrurile. „Ca adolescentă, am oftat tot timpul că m-am născut aici şi nu la vreo trei mii de kilometri mai spre Vest.” [1]. Și eu îndrăznesc să spun că dacă s-ar fi născut la vreo 3000 de kilometri mai spre Vest, opera sa ar fi fost recunoscută în toată lumea, dar în același timp, țara noastră ar fi pierdut o scriitoare valoroasă.

   Născută la 28 august 1939, în București, a învățat primii ani la Maison des français, lucru ce i-a influențat romanele, în care se găsesc referiri la acea instituție. A copilărit într-o casă din zona parcului Izvor de astăzi, din apropierea fostei Operete. Locuința a fost aleasă strategic de tatăl său, avocat, pentru a fi aproape de Tribunal. Scriitoarea declară că nu a avut o copilărie fericită, din cauza perioadei istorice tulburi. Venind comuniștii la putere, familia a avut de suferit. De altfel, perioada preferată a Rodicăi Ojog-Brașoveanu este cea interbelică, lucru evidențiat în scrierile sale. „La belle époque”, cum se spune.

   S-a înscris la Facultatea de Drept, urmându-și tatăl, dar încă o dată, nedreptatea regimului comunist s-a revărsat asupra ei. În 1956, a fost arestată și exmatriculată, pe motiv că ar fi colaborat cu susținătorii revoltei anticomuniste din Ungaria. Pentru a putea fi readmisă la facultate, a trebuit să se reabiliteze prin muncă un an la fabrica de medicamente Galenica. Până și acea experiență este inclusă în opera ei literară, în povestirea Două drepte paralele din volumul Grasă și proastă. A profesat doar șapte ani ca avocat, dedicându-se apoi scrisului. Foarte sinceră, într-un interviu, la întrebarea dacă i-a plăcut să exercite profesia de avocat, a răspuns „Nu”. O plictiseau cazurile mărunte, în care oamenii se certau pe un W.C. la comun.

   A fost căsătorită de două ori: prima dată, pe când era foarte tânără, cu un artistocrat neamț din Timișoara, care nu admitea ca soția lui să muncească. Însă ea, avant-la-lettre cum era, s-a despărțit de el, urmându-și drumul. Cum ea însăși a spus, prefera o mansardă pe Calea Victoriei decât un castel în Timișoara, departe de freamătul Capitalei. Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

   Cel de-al doilea soț a fost Cosma Brașoveanu, actor și scriitor. Cel care a îndemnat-o să scrie. Deci și lui trebuie să-i fim recunoscători. Pentru că a văzut potențialul literar al soției sale, pentru că a îndemnat-o să se afirme, pentru că a încurajat-o să încerce un domeniu nou, nu ca primul soț, care nu i-a înțeles dorința de afirmare și independență. Pentru că în parte, și datorită lui citim azi cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu.

   De ce o admir pe Rodica Ojog-Brașoveanu? Pentru că și-a urmat cu tenacitate scopurile, deși se autocaracteriza drept o persoană „comodă”. Pentru că a fost o luptătoare, afirmându-se într-o perioadă în care rolul femeii în societate era minimalizat. Din fragedă tinerețe, nu s-a lăsat învinsă de nedreptăți și de mediocritatea unora. A luptat pentru ce a vrut: arestarea și exmatricularea nu au demoralizat-o, din contră, aș zice că au determinat-o și mai mult să-și atingă scopul. Nu s-a dat în lături de la a fi muncitoare necalificată în fabrică, pentru a se reabilita și a se putea înscrie din nou la facultate. Ea, educată la Maison des français și soția unui aristocrat. Mai mult, nu a ezitat să-și înfrunte soțul pentru a realiza ceea ce-și dorea, chiar cu prețul separării. Sunt convinsă că altă femeie s-ar fi adâncit în confortul castelului din Timișoara, ascunzându-se în spatele soțului aristocrat, decât să aleagă greutățile de zi-cu-zi, mai ales în acea epocă.Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

   Deși a făcut multe sacrificii pentru a termina facultatea și a profesa ca avocat, nu a ezitat să renunțe la această activitate, înlocuind-o cu ceea ce-i plăcea cu adevărat: scrisul. Încă o dată, nu s-a complăcut într-o situație din obișnuință sau inerție.

   De ce mai îmi place de ea? Pentru că iubea viața în toate formele ei. Îi plăceau locurile elegante, petrecerile, viața de noapte. De fapt, sursa de inspirație pentru personajele ei erau, după cum a declarat, barurile. Scriitoarea mergea prin baruri, observa comportamentul uman și îl transpunea pe hârtie.

„- Ce le-ați reproșa semenilor dvs.?
– Mitocănia care deranjează și faptul că – iar eu văd aici o epocă si o manieră – jaboul, evantaiul si gavota au fost definitiv îngropate.” [1]

    Da, trebuie să fi fost o doamnă foarte distinsă și elegantă…

4. Laura:

Lavinia Călina (n. 13 decembrie 1989) – Femeie, prietenă, scriitoare

   Este luna Martie și dintr-un motiv încă neînțeles de mine, timp de 31 de zile vorbim despre femei, despre frumusețea, delicatețea și blândețea ei. Nu e rău, dar așa cum am spus mai sus, nu știu de ce vorbim despre ele doar acum, doar pentru o perioadă de timp limitată. Nu am înțeles niciodată de ce avem nevoie de o zi specială pentru iubire, pentru femeie, pentru copil, pentru suflet, pentru viață.
Sau poate eu sunt cea ciudată (în sensul bun, evident), cea care simte și crede faptul că ființa umană nu mai are nevoie de anumite motive și anumite ocazii pentru a se sărbători, pentru a acorda atenția, pentru a se valorifica și a știi care îi este adevărata valoare.

   De mică m-am simțit cel mai ciudat copil din Univers. Și cred că ciudată am rămas și voi rămâne mereu. Dar de curând am cunoscut în mediul virtual o tânără ciudată (în cel mai bun sens al cuvântului) și înteresantă, care mi-a atras atenția și mi-a trezit curiozitatea.

   Toți oamenii s-au născut puternici, dar femeile sunt de câteva ori mai puternice și nu se dau în lături de la nimic.

   Cred cu tărie că, dintre femeie și bărbat, cea care este întotdeauna puternică și mereu renunța ultima – dacă renunță vreodată, este femeia. Am asemănat femeia întotdeauna cu un copac – stă drept în bătaia vântului, are rădăcina puternică și e mai greu de pus la pământ. Exact așa este femeia.
Un exemplu de femeie puternică este Lavinia Călina. Cel puțin pentru mine, ea este una din milioanele de femei de la care aș avea oricând ceva de învățat, ceva de apreciat și de iubit.

   Deși s-a născut în 1989, și mulți tind să o eticheteze ca fiind copil visător, eu o consider și o tratez ca ceea ce este: o femeie care știe întotdeauna ce vrea, care muncește și luptă pentru ceea ce își dorește, dar și o femeie care are încredere totală în forțele proprii.

  Pe Lavinia am simțit că o cunosc de o viață. Mi-a fost dragă din prima secundă în care am vorbit cu ea și m-a cucerit imediat prin felul ei de a fi, prin simplitate, umor, zâmbet, prin bunătate. Dar și prin sinceritate pe care o caracterizează. Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

   Deși suntem atât de diferite, eu și Lavinia ne înțelegem foarte bine. De ce? Pentru simplul fapt că ne acceptăm una pe alta exact așa cum suntem. Deși suntem atât de diferite și de departe una de alta, sunt multe lucruri care ne leagă, multe ne aduce mai aproape sufletește, ba chiar gândim la fel și simțim la fel.
De când o numesc prietenă, abia apoi scriitoare, cred că avem multe lucruri în comun care ne sudează prietenia. Amândouă iubim viața în cele mai ciudate moduri și nu ne sfiim să arătăm asta tuturor, indiferent de consecințe. Suntem două ciudățele pentru că:

– Citim pe bandă rulantă și vorbim/scriem despre cărți. Asta e ciudățenia extremă;
– Respectăm oamenii și părerile lor despre noi/munca noastră și nu vrem să schimbăm opiniile elor care nu gândesc la fel ca noi;
– Râdem mult și molipsim și pe ceilalți cu râsul nostru colorat;
– Punem accentul pe valoarea omului, nu pe cum arată omul;
– Ea scrie cărți minunate, eu visez să scriu cel puțin o carte în viața asta;
– Visăm la o lume mai bună, mai frumoasă;

  Lavinia a scris până acum trei cărți, scrie și acum și o încurajez să nu se lase niciodată de scris, căci România ar pierde un autor român contemporan de valoare. Da, o mare valoare și subliniez valoare, ca să fie și mai clar pentru toată lumea, spre disperarea celor care au o altă părere.

   Ultimul avanpost, Zona Zero sau Copiii întunericului sunt modul în care Lavinia Călina lasă ceva frumos și util în urma ei.  Sunt doar primele trei cărți pe care le am în bibliotecă, dar sunt sigură că vor fi mult mai multe, căci un asemenea talent nu se poate irosi. Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

   Lavinia Călina este primul autor a cărui cărți le voi recomanda fără să mă plictisesc și le cumpăr fără să stau pe gânduri, fără să țin cont de prețul lor, de titlul pe care îl vor avea sau de subiectul abordat. Voi cumpăra toate cărțile semnate Lavinia Călina, chiar dacă, să spunem, va scrie o carte despre cele mai rar întâlnite roci pe Terra. Nu contează. Atâta timp cât aceasta este scrisă de ea, acea carte se va aflașiîn biblioteca mea. Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

   O apreciez pe Lavinia Călina, o prețuiesc, pe ea, și prietenia care le leagă. Și dacă se mai întreabă cineva de ce o laud mereu? Voi răspunde clar și scurt: O laud și o susțin pentru că merită și o iubesc mult.

Echipa Fantastică

Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă