Toate celelalte mame mă urăsc –  Sarah Harman – fragment avanpremieră

Titlu: Toate celelalte mame mă urăsc 
Data apariției: 15 apr. 2025
Titlu original All the Other Mothers Hate Me
Autor: Sarah Harman
Traducător: Roxana Brînceanu
Editura Nemira
Imprint Armada
Nr. pagini: 336

O mamă va face orice pentru a-și salva copilul. Orice.

  „Băiatul dispărut este Alfie Risby, în vârstă de 10 ani, și, ca să fiu complet sinceră cu tine, e un mic ticălos.“

   Florence Grimes, în vârstă de treizeci și unu de ani, alege întotdeauna calea ușoară. Singură, falită și neîmplinită după sfârșitul umilitor al carierei ei într-o trupă de fete, are un singur motiv să se dea jos din pat în fiecare dimineață: fiul ei de zece ani, Dylan. Dar când Alfie Risby, bătăușul fiului ei și moștenitorul unui vast imperiu de produse congelate, dispare în mod misterios în timpul unei excursii școlare, Dylan devine principalul suspect. Florence se confruntă, pentru prima dată, cu o provocare de care nu poate să fugă: trebuie să-l găsească pe Alfie și să demonstreze nevinovăția lui Dylan, altfel riscă să-l piardă pentru totdeauna. Și toate astea în ciuda faptului că nu are nicio abilitate utilă (cu atât mai puțin abilități de investigator) și că toate celelalte mame de la școală o detestă. Ah, și mai există și suspiciunea că Dylan s-ar putea să nu fie chiar atât de inocent pe cât și-ar dori să creadă.

„O comedie sălbatică cu un personaj imperfect, dar adorabil.“ Booklist

„O lectură lejeră, cu mai multe momente care îți vor smulge un hohot de râs…“ Associated Press

FRAGMENT

Toate celelalte mame mă urăsc

PROLOG

Băiatul dispărut este Alfie Risby, în vârstă de zece ani și, ca să fiu întru totul cinstită cu voi, e un rahat mic.

Îmi dau seama că e oribil să spui așa ceva despre un copil, în special despre unul dispărut. Dar – și nu sunt mândră de asta – dacă ar fi trebuit să aleg un copil din clasa lui Dylan care să se evapore în plină lumină a zilei, Alfie ar fi fost în fruntea listei mele.

Există unii copii pe care ai vrea să îi iei la bătaie, iar Alfie era unul dintre ei. Poate că era vorba de părul lui, nuanța aceea roșu palid pe care o numim blond roșcat. Sau de ochii lui terni, de culoarea stafidei. Sau de felul în care dinții lui mici și ascuțiți îi dădeau o înfățișare distinctă, asemănătoare cu cea a unui dihor.

Ascuțimea lor este cât se poate de reală: anul trecut a mușcat-o pe bona lui, Cecilia, așa de tare că a avut nevoie de copci. Săptămâni întregi a apărut după-amiaza să-l ia, ca o fantomă tristă strângându-și antebrațul bandajat.

O singură dată m-am oferit voluntară să însoțesc o excursie școlară, un picnic cu clasa la Hampstead Heath, și Alfie s-a aplecat peste o grămadă de rulouri cu cârnăciori și mi-a spus, foarte nonșalant, ca și cum am fi fost doi adulți la bar, că „îi plac destul de mult unghiile mele de târfă“.

Și mai e și familia lui… Nu erau obișnuiții îmbogățiți din St. Angeles… Jucau în cu totul altă ligă.

„Mai bogați decât Dumnezeu“, îmi șoptise una dintre celelalte mame în timpul strângerii de fonduri din primăvara anului trecut, în timp ce aranjam fursecuri pudrate cu zahăr pe tăvițe mici de plastic. 

Dar, dacă e să fiu sinceră, sentimentele mele față de Alfie nu aveau nimic de-a face cu părul lui, cu bogăția sau cu aspectul lui de dihor. Nu. Antipatia mea față de Alfie provenea în principal din modul în care îl trata pe Dylan, unicul meu fiu, precoce și sensibil, ca și cum ar fi fost un gândac care urma să fie strivit. 

Și nimeni nu-mi strivește mie copilul.

Shepherd’s Bush, Londra, vineri, 07:45 

Mă trezesc cu un cântec al trupei Girls’ Night care îmi rulează non-stop în cap. Sinceră să fiu, „Earthquake1

1 Cutremur, în lb. engleză, în original (n. red.).“ nu a ajuns niciodată la succesul la care spera casa de discuri. Nu a ajutat nici faptul că un cutremur devastator, cu magnitudinea de 8.9, a răvășit sudul Californiei în aceeași săptămână în care a fost lansat single-ul nostru, prăbușind o parcare multietajată ca pe un sufleu și prinzând 346 de persoane înăuntru. Însă cântecul în sine tot e obsedant.

Ești ca un cutremur,

Zece pe Richter,

Spui că vrei „o scurtă pauză“

Și-apoi te-nhăitezi cu…

Îmi fredonez singură sub pătură, imaginându-mă cântând pentru un stadion Wembley sold-out, în loc să mă pregătesc să fac un duș călduț la parterul unei case victoriene. Nici măcar întreaga de nenorocită de casă.

— Dylan! țip. Ridică-te! O să întârzii la școală!

Fiul meu apare în ușă, complet îmbrăcat, chiar și cu șapca și cravata de la St. Angeles. 

— Ha-ha, foarte amuzant, mamă. 

Își dă ochii peste cap și-mi împinge o doză rece de Red Bull în mâini. 

Iau o înghițitură. Ritualul nostru de dimineață fiind îndeplinit, îmi trag pătura caldă înapoi peste cap. 

— Serios, totuși, n-am putea să nu întârziem astăzi? mă roagă fiu-meu. Doamna Schulz spune că autocarul n-o să mai aștepte și de data asta. 

O amintire vagă a unui acord plutește spre suprafață, că îmi scrisesem inițialele cu dermatograf vinețiu și bifasem căsuța „nu sunt disponibilă ca însoțitor“. 

— Din cauza excursiei în natură? mormăi eu de sub plapumă. 

— Da. La Wetland Centre. Studiem păsări. Te poți scula acum, te rog? 

— Bine. Ești entuziasmat? 

Eu trag de timp, dar el se grăbește și mai tare decât de obicei. Poate că asta înseamnă că hărțuirea a încetat în sfârșit. 

Dylan își întoarce spre mine ochii verzi rugători. 

— Nu pot să mă duc pur și simplu singur? zice, jumătate întrebare, jumătate tânguială. 

Dau laoparte plapuma de pe față pentru a doua oară. Lumina ternă a toamnei se infiltrează prin jaluzele, străpungându-mi retinele. Mă salt cu greu în capul oaselor. De ce trebuie să fie atât de lumină dimineața? 

— Dylan. Am mai discutat asta. Ai zece ani. Nu mergi singur la școală. Vrei să ajungi în subsolul unui pedofil bătrân și păros? Hmm? Vrei să-ți petreci restul vieții… 

Dylan mă întrerupe. 

— Aici se cheamă pivniță, mamă. Numai americanii spun subsol. 

Felul în care își încrețește nasul atunci când spune cuvântul american e ca o mică secure înfiptă în inima mea. 

Dau pe gât restul de Red Bull și arunc doza spre colecția înșirată pe măsuța mea de toaletă. Dylan se uită la șirul de doze goale ca la niște cartușe de uraniu golite. 

— Ai de gând să le reciclezi, nu-i așa? Aluminiul este unul dintre materialele cele mai mari consumatoare de energie de pe planetă. Domnul Foster mi-a arătat documentarul ăla… 

— Nu acum, Greenpeace. O să întârziem. 

Dylan geme sonor și se îndreaptă spre bucătărie. 

— Bine, oftează el. Dar, mamă… Vocea lui plutește pe hol: Poți tee-rooog să îmbraci azi o bluză normală? Ca celelalte mame? 

Arunc o privire spre tricoul meu de turneu Girls’ Night 2008. Dintre toate tricourile de trupă, acesta este favoritul meu. E din primele zile, înainte de tot dezastrul cu Rose. Pe față este o fotografie serigrafiată a feței mele mult mai tinere. Pe spate, numele meu, FLORENCE, e scris cu litere mari de tipar, ca pe un tricou de fotbalist. 

Îmi scot tricoul ofensator peste cap, permițându-mi o râgâială de taurină. O bluză de un portocaliu viu îmi face cu ochiul din grămada de pe podea. 

— Așa să fie, puștiule.

Shepherd’s Bush, vineri, 07:58

Afară aerul e rece și înțepător, acea bucată groaznică de mijloc de noiembrie când ceasurile s-au dat înapoi, dar încă nu au început petrecerile de Crăciun. 

Dylan aleargă pe ușa din față înaintea mea, cu rucsacul atârnându-i pe un umăr. Vecinul nostru, domnul Foster – sus-menționatul fan al documentarelor despre aluminiu – stă în fața casei sale, sortându-și recipientele de sticlă într-un coș. Dylan îi face cu mâna entuziasmat. Eu tresar. Nu sunt încântată că acest zelot local al reciclării, în vârstă de șaptezeci și șase de ani, este în prezent cel mai bun prieten al fiului meu. Sunt și mai puțin încântată că el îi tot dă lui Dylan greieri vii cu care să-și hrănească broasca țestoasă. Dar asta e o luptă pentru o altă zi.

— O, Florence, face domnul Foster, ridicându-și privirea de la un morman de conserve. Ai observat că…

— Ne cam grăbim, spun eu peste umăr, fără să mă opresc. 

Voi avea de plătit la greu dacă Dylan pierde autocarul ăla.

Domnul Foster mormăie și se întoarce la coșul lui.

— Desigur. Nu te rețin.

Pe măsură ce ne apropiem de școala lui Dylan, familiarele magazine cu pui tăiați și case de pariuri din cartierul nostru fac loc măcelăriilor organice și magazinelor de vinuri naturale. În scurt timp, eu și Dylan trecem pe lângă vilele albe grandioase care găzduiesc ambasada Uzbekistanului și familia Beckham. Școala lui Dylan se află la doar câteva străzi distanță, ascunsă într-o fundătură. 

St. Angeles este o școală pregătitoare de băieți, veche de o sută cincizeci de ani, găzduită într-o vilă victoriană mare, desprinsă parcă dintr-un roman de Dickens. Singura concesie a școlii la modernitate este ușa din față de un albastru vesel nepotrivit, vopsită în grabă după ce o firmă cu capital privat a preluat controlul în urmă cu câțiva ani și a încercat să aducă școala în secolul XXI. 

Lăsarea copiilor dimineața la St. Angeles este o coregrafie de precizia unei parade militare nord-coreene. Mașinile sunt strict interzise, ceea ce înseamnă că toți părinții, indiferent cât de ocupați sau de importanți ar fi, se înghesuie să parcheze pe străzile adiacente și apoi se apropie pe jos de porțile impunătoare de fier, ca niște pelerini religioși apropiindu-se de Mecca. 

Când ajungem și noi, parada suplicanților șerpuiește în jurul clădirii. Am întârziat, dar nu e târziu-târziu. Dylan va prinde oricum autocarul, iar eu voi ajunge la întâlnirea mea crucială. Trebuie doar s-o evit pe doamna Dobbins, noua șefă a „îngrijirii pastorale“. I-am evitat apelurile în ultimele săptămâni. Orice ar vrea, nu poate fi de bine. 

Dylan și cu mine ne așezăm la rând în spatele Allegrei Armstrong-Johnson și al lui Wolfie, fiul ei cel palid. Păstrez o distanță sănătoasă, sperând ca ea să nu se întoarcă. Nu ar fi corect s-o numesc pe Allegra dușmanca mea – onoarea aceasta îi este rezervată lui Hope Grüber – și oricum, nu o cunosc pe Allegra suficient de bine încât s-o urăsc. Dar e genul de mamă de la St. Angeles pe care mă străduiesc s-o evit. Genul de femeie cu păr castaniu lucios, membră a Clubului Hurlingham și cu o fermă de optzeci de hectare cu cai în Norfolk. Soțul ei, Rupert, scrie biografii despre Churchill, ceea ce se pare că nu este doar o slujbă în sine, ci le permite să locuiască într-o casă elegantă din South Kensington.  

— Iar ai întârziat, Florence? cotcodăcește Allegra, numai veselie și politețe falsă. 

Ridic ochii spre ea. În dimineața asta, Allegra poartă cizme de călărie Hermès din piele de culoarea untului, o jachetă Barbour verde lucioasă și o expresie de deplină satisfacție de sine. Ogarul ei anorexic e liber din lesă și e îmbrăcat cu o vestă împletită. 

Când vede că nu răspund, Allegra strânge din buze și spune cu voce tare: 

— Arăți foarte strălucitoare în dimineața asta. Ai planuri mari după ce îți lași fiul aici? 

Ceva din tonul ei mă face să mă simt ca un copil care a fost trimis în biroul directorului. Nu ajută nici faptul că sunt cu vreo zece ani mai tânără decât majoritatea mamelor de la St. Angeles, dintre care niciuna nu a rămas însărcinată accidental la douăzeci de ani. 

Nu iau în seamă întrebarea Allegrei și mângâi câinele hidos pe cap. 

— Bun băiat, Wolfie. 

Ea tresare. 

— Wolfie este numele fiului nostru, spune încruntându-se. Nu al câinelui. 

Încep să fredonez încet de tot primele acorduri din „Ești atât de vanitoasă“. Când ajung la refren, Dylan îmi aruncă o privire ucigătoare. 

— Mamă! șuieră el. Încetează! 

— Ce? răspund eu, inocentă. Carly Simon este clasică! 

Ar trebui să fiu drăguță cu Allegra. De fapt, ea este o specie pe cale de dispariție aici: o adevărată persoană britanică la St. Angeles. Majoritatea celor de teapa ei, cele care nu au titluri aristocratice sau soți cu fonduri de investiții, s-au retras acum în Surrey. Așa de ciudat e acest colț al Londrei – un amestec exotic de oameni din întreaga lume cu surse misterioase de venit. Sincer, e mai probabil să te lovești în coate cu un prinț din Bahrain sau cu moștenitoarea unui armator grec, decât cu o persoană obișnuită din Yorkshire, de exemplu. Se zvonea cu ceva timp în urmă că St. Angeles reducea taxele de școlarizare pentru puținii elevi britanici rămași, aproape ca o bursă pentru studenții nevoiași. Nu ar fi fost chiar așa de exagerat. Părinții străini vor să creadă că trăiesc o experiență englezească „autentică“ atunci când își trimit copiii la școală îmbrăcați cu ciorapi până la genunchi și pălării marinărești de pai. Nu are rost să transformi educația copilului tău într-un exercițiu prelungit de cosplay britanic nostalgic dacă toți ceilalți copii sunt din Melbourne, Paris, Hong Kong sau Helsinki. 

Personal, consider întreaga obsesie englezească a școlilor ca fiind ceva ridicol. Acolo unde am copilărit eu, într-un apartament înghesuit cu două camere, pe o porțiune de asfalt bătut de soare la marginea orașului Orlando, Florida, copiii pur și simplu mergeau la orice școală era mai aproape de casa lor. Cu siguranță adulții nu petreceau serate întregi încercând să-și dea seama unde învățase gazda lor tabla înmulțirii. 

Dacă ar fi fost după mine, Dylan ar fi mers la școala primară locală aflată la o stradă de apartamentul nostru, iar eu aș fi dormit în fiecare dimineață câte douăzeci și cinci de minute în plus. Când i-am spus asta fostului meu soț, Will, a reacționat ca și cum aș fi sugerat ca Dylan să fie scos din învățământul formal pentru a efectua zece ani de muncă grea la o fermă comunitară. Will era un băiat de la St. Angeles, înțelegeți, și insistase pentru același lucru în cazul lui Dylan. 

„Bine“, i-am spus eu, ridicând din umeri. „Tu plătești.“ 

Oricum, uniforma chiar e drăguță. 

Când ajungem la porțile din față, directoarea adjunctă, un brontozaur străvechi pe nume doamna Schulz, ne oferă un zâmbet cu buzele strânse. 

(…)