Fragment din Capitolul 2 – Drumuri și revelații – „Afaceri de familie - Teodora Matei

Fragment din Capitolul 2 – Drumuri și revelații – „Afaceri de familie” – Teodora Matei – Cadranul autorului

ARȘIȚA  AMIEZII

  Visurile frumoase ale celor ce-și închipuiau că drumul 2 Mai – București e mai scurt dimineața, într-o zi de vineri, decât după-amiaza, se spulberară repede. Avură de așteptat vreo zece minute la intrarea în Mangalia, iar ca să treacă de Eforie Sud și Eforie Nord le luă mai bine de o oră. Nici mai mult, nici mai puțin de cinci blestemați de kilometri. Părea că toți șoferii din lume voiau să tranziteze cele două stațiuni, pe ambele sensuri, stând înverșunați într-o coloană prelungă, bară la bară, cam cum se stă pe Valea Prahovei în weekenduri.

  Nici soția, nici copiii nu-l întrebaseră despre motivul plecării cu o zi mai devreme; știau că treburile lui erau extrem de importante atunci când întârzia de la serviciu, sau chiar rămânea peste noapte la birou. Sau atunci când, sâmbăta sau duminica, primea un telefon și le spunea doar că nu știa când avea să se-ntoarcă.

   Bărbatul căutase știri sau vreun gen preferat de muzică pe radioul mașinii, însă dădea doar de reclame, cântece bisericești ori melodii moderne, prea săltărețe, prea necunoscute. Când simți telefonul vibrând în buzunarul cămășii, se bucură; timpul ar fi trecut mai repede comunicând cu cineva din afara familiei. S-ar fi mulțumit și cu Doina, secretara comandantului. Primise un mesaj de la inspectorul principal Matache: „Puteți vorbi? Vă sun?” Nu așteptă ca celălalt să facă următoarea mișcare, apelă numărul subalternului și simți un fior de bucurie când îi auzi vocea:

– Să trăiți! Ce faceți?

– Fac pe dracul ghem! Sunt în coloană în dreptul stațiunii Eforie Nord. Mai am vreo trei sute de metri până la sensul ăla giratoriu care dă de furcă tuturor, dar simt că n-am s-ajung la el până diseară.

– Pe bune?! Chiar și la ora asta, în timpul săptămânii?

– Nu, mă, te păcălesc eu, sunt, de fapt, în elicopter, că a trimis comandantul unul după mine cum au trimis după politicianul ăla pe care l-a luat căcarea pe nu știu unde prin țară și l-au adus în București cu elicopterul!

– Haideți, șefu’, că n-am vrut să vă enervez! Speram doar să ne vedem cât mai repede.

– Ne-om vedea, Sorine, ai răbdare! Ia zi, tu știi mai multe despre caz?

– Știu doar că a sunat Demetriade și ne-a cerut pe noi doi. Moșu-ăla a făcut un accident vascular în urma unei altercații. Se pare că s-a luptat cu un tânăr care-a vrut să-l jefuiască. Așa sună, cel puțin, declarația martorului care-a apelat 112.

– A, păi așa mai merge, măi băiatule! Dă-mi și mie niște amănunte, pune-mă la curent, c-am fost luat ca din oală! Uite, de dragul tău m-am mai mișcat doi metri!

– Eu am primit ordin să mă prezint împreună cu dumneavoastră, să preluăm dosarul. Dar nu era să stau cu mâinile-n sân și-am pus câteva întrebări pe ici, pe dincolo… Așa am aflat că moșu-avea două portofele identice, unul maro și altul negru. Le-au luat cei de pe ambulanță. Dar martorul zice că, în timp ce-l pregăteau să-l urce în mașină, un polițist local le-a controlat. Așa a aflat că fiecare conținea câte un set de acte cu fotografia moșului, dar pe nume diferite. Dar n-o să credeți ce-o să vă spun acum!

– Erau ambele originale și valabile! îi reteză Iordan entuziasmul.

– Cum ați aflat?

– Pe surse, ca ziariștii de scandal, glumi superiorul. Mi-a spus comandantul.

– Referitor la acte, n-ar fi posibil ca victima să aibă asupra lui un act al unui frate? Sau văr, ceva, cu care să semene izbitor?

– Tot ce-i posibil, mi-a trecut și mie asta prin minte, dar m-am tot gândit la filiera prin care a ajuns cazul la noi.

– Mda, dacă e de la Tony Demetriade, trebuie să fie ceva serios. Unde ne vedem? Dați un semn când ajungeți în București?

– Da, da, te caut eu și trecem împreună pe la birou, să luăm dosarul. Apoi, la spital. Apropo, la care dintre ele?

– La Universitar, am aflat eu. Tot pe surse, glumi Matache.

*

  Puțin după ora șaisprezece, comisarul Iordan parcă pe un loc liber din fața blocului de pe Aleea Callatis. Ajută la căratul bagajelor în apartament, se foi vreo zece minute prin casă, timp în care ceilalți trei își rezolvară diverse probleme urgente la toaletă, apoi făcu un duș, aruncând de pe el hainele transpirate, încă purtătoare de mirosul apei sărate și al algelor de pe plajă. Îl sună pe Matache, dar nu fu deloc surprins să afle că subalternul lui era deja la birou, frunzărind dosarul înmânat cu discreție și încruntături de un comandant ce stătea ca pe jar.

  Două ore mai târziu, ajunse la clădirea de pe bulevardul Mihai Bravu, înjurând de mama focului toți bucureștenii ce-și foloseau mașina pe post de umbrelă. Plouase timp de vreun sfert de oră, îndeajuns ca toate intersecțiile să se blocheze și majoritatea șoferilor să facă diverse manevre pentru a-i fenta pe ceilalți. Erau suficiente locuri de parcare în curtea clădirii din care majoritatea salariaților plecase, bucurându-se de weekend. Dădu de perete ușa biroului și se bucură să-l vadă pe inspectorul principal ieșindu-i în întâmpinare. Dădură mâna scurt, iar Iordan întrebă nerăbdător, arătând dosarul de plastic de pe masă:

– Scrie mai multe aici sau mergem pe ghicite?

– Hm… nu prea, ca de obicei.

– L-ai citit?

– Normal, confirmă tânărul.

– Păi facem ca de obicei: eu conduc spre spital, tu-mi povestești. Auzi, poate-avem noroc să dăm de doctorul Oancea. Nu prea am mai vorbit cu el de la cazul ăla de-acum trei ani, dar e băiat bun, nu pune prea mult la suflet tăcerea mea.

– Dacă vreți, pot conduce eu, probabil sunteți obosit după atâta drum.

– N-ar fi rău, hai că știu că poți prezenta cazul și de la volan.

*

– Mamă, ce s-a-nnorat! exclamă inspectorul după ce încuie mașina în parcarea Spitalului Universitar. Zici că-i seară, și nu e decât ora șase!

De la recepție fură îndrumați spre Secția de Anestezie și Terapie Intensivă I din corpul B. În lift, Matache nu se abținu să remarce:

– Deși n-au trecut decât trei ani, parcă ieri am fost pe-aici, când cu cazul acela, cu femeia spânzurată cu capu-n jos…

– Mda, recunoscu Iordan, gândindu-se la același lucru.

Sunară la butonul roșu de pe perete și le deschise o tânără slăbuță, în halat verde. Îi privi lung, fără să întrebe nimic.

– Suntem comisar Iordan și inspector principal Matache, de la Secția de Poliție a Sectorului 2. În legătură cu bătrânul…

– A, da, sigur, poftiți! le făcu un semn din cap, invitându-i pe ușa deschisă. Eu sunt medic neurolog Adina Bratu. O să vă rog să vă luați halate și bonete, știți că…

– Da, știm, mulțumim frumos, se grăbi comisarul, mulțumit că avuseseră parte de o primire mai caldă decât data trecută.

– Domnul este în rezerva 4, vă conduc acolo, dar mai înainte ar trebui să trecem prin biroul nostru, să luăm un plic lăsat de colegii dumneavoastră.

Cei doi polițiști se uitară cu subînțeles unul la celălalt. Li se atribuise ancheta cazului, dar nu fuseseră informați de prezența celorlalți.

– Domnul doctor Oancea este? vru să știe Iordan, arătându-i în același timp că nu erau chiar străini pe-acolo.

– Nu, a avut o gardă lungă, de câteva zile, și a plecat pe la prânz, le răspunse femeia arătându-le două scaune din biroul medicilor. Luați loc, vă rog!

  Scoase un plic maro, de hârtie, dintr-un sertar și-l înmână comisarului. Acesta descoperi că era sigilat. N-avea decât numele lui scris cu marker pe una dintre fețe. Dezlipi aripioara superioară și scoase două portofele identice, așa cum i le descrisese Matache mai devreme. Din cel negru căzu o carte de identitate pe numele Alexe Tudor, născut în 1944, domiciliat în București, pe Intrarea Spătarului, numărul 88. Mai erau un card la BRD, un abonament lunar de metrou, o cartelă reîncărcabilă de autobuz, o rețetă de la un cardiolog, o bancnotă de cincizeci de lei și o hârtie foarte veche, îngălbenită, aproape ruptă pe la îndoituri, cu un număr de telefon fix de dinainte de 1989.

  Celălalt portofel era copia fidelă a primului. Cartea de identitate, cu o fotografie aproape identică, fusese eliberată pe numele lui Neculai Zainea, născut în 1945, domiciliat în Ploiești, strada Moș Ion Roată, numărul 217. Legitimația de călătorie gratuită pe toate traseele aparținea aceluiași Zainea. Aceeași sumă de bani. În plus, acolo se găsea un bilet Ploiești Sud – București Nord la un tren Inter Regio ce sosise în capitală în jurul orei opt, în dimineața acelei zile.

Plicul de hârtie mai conținea declarația martorului ce sunase la numărul de urgență, luată de un lucrător al poliției locale aflat în zonă.

(fragment din Capitolul 2 – Drumuri și revelații – „Afaceri de familie”)

Cărțile autoarei le găsiți pe site-ul Editura Tritonic

Cadranul autorului

Autori români

Drumuri și revelații – „Afaceri de familie – Teodora Matei – fragment

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.